Primiţi cu capra?

Gata, spiritul Crăciunului s-a evaporat, am fost destul buni, luminoşi şi miloşi, gata cu steluţele, cu îngerașii, cu colindele. Gata cu Dom'-Dom' vreau să zic, pentru că toate cele şapte trupe de colindători negricioşi şi mucoşi ne-au cântat acelaşi colind. Ba, mai mult, doi puradei întârziaţi au întrebat a doua zi pe la amiază, în parcare, dacă primim cu Dom'-Dom'. N-am primit, că eram deja sătui de câţi iepuri beliserăm seara precedentă, în calitatea noastră de boieri-vânători colindaţi, ca să facem "veşnic frumos Domnului".
Da, da, nicio trupă de cântăreţi nu ne-a văzut făcând din blana iepurelui împuşcat, "veşmânt frumos Domnului". Or fi citit, pesemne, în ochii umezi ai lui boier Vasile că nu le are cu croitoria, că-l preocupă mai mult veşnicia.

Aşadar, ne pregătim de tradiţiile de Anul Nou. Care aici, la noi, înseamnă jocul caprei vecinului adolescent de la sud. Pruncul vânjos îşi cheamă câţiva prieteni, le lipeşte pe spinare niște zdrențe de hârtie colorată, el îşi pune-n cap pătura cu coarne şi oglinzi, înhață toba şi purced astfel prin vecini făcând o hărmălaie demnă de-o prestaţie mai de Doamne-ajută. Nu știu ce istorie are capra din zona voastră, dar povestea caprei lui János, vecinul nostru, e de-a dreptul fascinantă.

"Ţa-ţa-ţa căpriţă ţa
Te-am adus din Africa.
Te-am adus cu avionu'
Te-am hrănit cu biberonu'".
Punctul culminant al spectacolului e momentul în care stăpânul, neobţinând la târg un preţ bun pe capra împungăcioasă, decide că mai curând îi trage un par între coarne decât s-o vândă pe te miri ce.
Lovită în moalele capului cu ciomagul, capra cade lată, moment în care alaiul începe să se tânguie, mirat:

Ţa, ţa, ţa, cărpiţă ţa
Te-o lovit vreo boală grea?
Sau pe unde-ai colindat
Veste rea tu ai aflat?

În clipa aia, oricât de calm ai fi, te revolţi de tupeul stăpânului care amu' vrea să te scoată pe tine țap ispășitor, că i-ai ucis capra. Când tu ai văzut limpede cum a trosnit-o cu bota-n cap de i s-au zguduit creierii.

Văzând că eşti gata să-i smulgi ciomagul din mână şi să-l altoieşti, căprarul schimbă iute foaia şi te atacă direct la orgoliu:

"Scoală tu, căpriţa mea,
Faptele s-or îndrepta.
Și-acum haide să plecăm
Alte case să urăm.
Ţa, ţa, ţa, cărpiţă ţa,
Nu te da, nu te lăsa!"

Spectacolul SF s-a încheiat, scoți mălaiul, îl dai caprei, toată lumea e fericită, Anul Nou poate să vină. Dar nu oricum, ci cu mălai mai mult:

"Și la anul care vine
O să fie și mai bine!",

Adică, vezi bine, la anu' ce vine aceeași capră îți va bate-n poartă, dar donația ta tre' să fie mai grasă, mai omenoasă.

Noa, să aveți un an cu sănătate maximă și mălai din belșug, că restu' se rezolvă!

Crăciun fericit!

Dragii mei, oameni buni, prieteni, cititori, vizitatori, Moș Crăciun nu există! Și nici dreptate pe lume!
Așa că chiar dacă n-ați fost cuminți, tot o să primiți ceva - o atenție, o măslină, un dram de adrenalină, un ren, un refren, ceva, orice, care-o să vă încălzească sărbătoarea.

Eu le urez și celor harnici și celor obaznici, și celor frumoși și celor mai puțin arătoși, și la cei talentați și la cei mai împiedicați, tuturor, fără deosebire, o sărbătoare mare, cu bunătăți și pentru burtă dar și pentru inimă.



CORUL MADRIGAL - TREI CRAI DE LA RASARIT

Asculta mai multe audio diverse

Jurnal de București (IV)

Dragii mei, va imbratisez pe toti,



a sosit vacanta de iarna, plec acasa. Yupiii...





Ne auzim dupa ce ajung la Brasov, v-am pupat si-am decolat!

Jurnal de București (III)

Dimineața plec la muncă.



Muncesc ce muncesc...



Seara plonjez în pat:




...Și mă uit la voi, cum scrieți, scrieți, scrieți....

Barochineria

Așa s-a numit seara de muzică barocă pentru vioară și chitară din cadrul celei de-a treia ediții a Hibernalului de chitară la care am avut norocul să apuc un loc pe scaun, sâmbătă seara, la Biblioteca Națională.

Deși se zice adesea că norocul ți-l faci singur, aseară norocul meu s-a datorat exclusiv doctorului, căruia îi mai mulțumesc odată cu ocazia asta pentru ajungerea, șederea și încântarea mea la concert.

N-o să mă apuc de făcut critică muzicală, n-am căderea să mă pronunț, dar am libertatea să spun ce-am simțit, ce-am trăit, ce-am văzut sau ce mi s-a părut.

Mărturisesc că muzica preclasică n-a fost niciodată printre genurile mele favorite. Am avut deseori sentimentul că odată început, valul de note ale clavecinului sau lăutei n-or să se mai sfârșească niciodată, or să tot curgă, imperturbabile, până or să-mi amorțească urechile.

Ei bine, aseară, nu știu cum au făcut cei doi artiști, Natalia Pancec și Maxim Belciug, că au reușit să domesticească barocul, să-l traducă într-o limbă de circulație mai largă, să pricepem și noi, muritorii de rând, câte ceva, să simțim un cât de mic fior. Și-am simțit. După Largo din sonata lui Francesco Maria Veracini am aplaudat moderat. Ne-am simțit bine, așa că la Sonata lui Corelli am dat să batem din palme mai cu foc, după preludiu, dar ne-a oprit maestrul Belciug cu o discretă mustrare din ochi. Am mai avut ceva zvâcniri și după sarabandă, dar iar ni s-a făcut semn că nu e cazul să insistăm.

Nu știu de ce, poate din cauza zâmbetului cuceritor al Nataliei Pancec sau pentru că Maxim Belciug era atât de frumos convingător când storcea chitara de acorduri, că noi am amestecat aplauzele printre larghetto și adagio, iar după vivacele lui Locatelli ne-am dezlănțuit pur și simplu, așa că maestrul s-a uitat siderat la Natalia Pancec și-a exclamat, dezarmat: chiar așa, de ce nu s-ar aplauda între părțile unei sonate!?
Vânt la pupa!, ne-am zis noi și-am aplaudat până la sfârșit, pe unde ne-a tăiat pe noi capul. Artiștii s-au dat bătuți, ne-au zâmbit, iar la sfârșit - noi aplaudam frenetic, cerând bis - ne-au cântat ceva pe gustul nostru brut: o manea barocă, după cum s-a exprimat maxim, Maxim: gavota de Lully. Am fost pur și simplu fericiți, am aplaudat până ne-am săturat.
Apoi am plecat.

Vă recomand cu drag cele două CD-uri lansate recent: „Emociones”care ne propune o colecţie de piese tradiţionale şi lucrări ale unor compozitori îndrăgiţi de muzică latino-americană, iar dacă urechea sau inima nu vi se asortează cu emoțiile prea puternice, poate vă surâde norocul cu barocul: „Ad Fontes” este înre­gistrarea live a unui recital susţinut de cei doi în martie 2010 și conţine muzică renascentistă şi barocă.

(Eu am primit și două dedicații pe ele, cu maxim drag sublunar. Sunt norocoasă la Maxim, e clar! )

Jurnal de București (II)

După 43 de zile de la aterizare, cea mai mare provocare pentru mine rămâne orientarea în trafic.
(Somnul deja mi l-am rezolvat, mi-am procurat o trăistuță de remedii: ceaiuri calmante, extracte din plante, drajeuri relaxante și niscaiva pilule delirante. Ultima categorie o păstrez pentru situații de urgență, încă obțin adormiri mulțumitoare combinând mușețelul cu passiflora, menta piperita cu rădăcina de valeriană, păducelul cu sunătoarea, exact cum făceau străbunii. Excepțional, combin Persenul cu Sonata Lunii.)

Nu-mi amintesc când am venit eu prima oară în viața mea la București dar știu că încă nu mă apucasem de fumat, pentru că n-am salivat la țigările tatei. Și cum de fumat m-am lăsat în clasa a treia, putem conchide că e mult de-atunci și să tragem concluzia că venind eu de atâtea ori în București până la frumoasa și aproape rotunda vârstă ce-o am ar fi fost de așteptat să recunosc măcar câteva bulevarde principale, zona Oborului și Casa Poporului. Dar eu am plecat din Brașov într-o frumoasă zi de octombrie 2011 fără să am nici cea mai vagă idee cum se ajunge de pe DN1 în Baba Novac. N-am ce să fac, îmi lipsește complet plumbul din cap.

Pentru eventualii voluntari care mi-ar oferi bucuroși un plumb din Beretta lor, precizez că niște cercetători britanici (cum altfel?) au descoperit că păsările migratoare, care zboară mii de kilometri și nimeresc fix în țările calde, au în creier o cantitate mult mai mare de plumb decât ruda lor, găina, care abia nimerește poiata în amurg. Astfel au conchis că plumbul ar fi responsabil de simțul orientării spațiale. M-am agățat cu nădejde de această explicație care mă aranjează perfect, fiind mult mai elegantă decât cea cu creierul defect.

Așadar, înainte să purced spre capitală, mi-am cumpărat o hartă a Bucureștilor și-am stabilit împreună cu Vasile traseul pe care aveam să-l parcurg de la intrarea în Băneasa. L-am însemnat cu markerul roșu, mi-am pus semne de exclamare la intersecțiile principale, mi-am scos (după 54 de ore) telefonul de la încărcat, i-am îndesat în trompă lui Eustachio casca de la hands-free, le-am interzis rudelor până la gradul trei să vorbească la telefon în următoarele 8 ore pentru a le putea cere lămuriri în direct în eventualitatea că m-aș fi rătăcit prin metropolă, am umplut ochi rezervorul și-am purces la drum.

L-am uimit pe Vasile de timpul record în care am ajuns la Otopeni, dar nu m-am culcat pe lauri pentru că greul abia începea, știam. Am evitat la mustață întrarea în pasaj la Băneasa dar am luat-o-n barbă de la Alexandru Șerbănescu, pe care l-am ratat. M-am repliat, m-am reorientat iar pe Barbu Văcărescu deja m-a detectat ghidul trimis în întâmpinarea mea. Am ajuns la destinație cu orientarea și onoarea aproape întregi.

După o vreme mi s-a făcut dor de casă așa că am scos iar harta pe masă. Am răsturnat-o și-am studiat-o în sens invers. M-au năpădit răcorile. Și pe mine și pe soră-mea, când a auzit ce întrebări lămuritoare îi pun. Așa c-a decis să-și lase trebile și să mă scoată pe poartă. Pe poarta lui Barbu Văcărescu, prietenul meu, de unde am asigurat-o că mă descurc singură. S-a urcat la volan, a demarat (de mine-a uitat!) și-a șofat ca un bucureștean adevărat. Abilă cum sunt și animată de frica rătăcirii am reușit să mă țin, cu chiu cu vai, de ea. La un moment dat a oprit. Am coborât și i-am reproșat, voalat, c-a schimbat traseul pe care trebuia să mă ducă. Nu-l schimbase. M-am schimbat la față de rușine iar ea a schimbat planul. M-a scos în DN1.

I-am scos peri albi, știu, dar când m-am întors, peste trei zile, singură singurică și fără frică, i-am detectat un licăr de mândrie frățească în glas.

Și-n București am rămas...

Jurnal de Bucureşti (I)

V-am asasinat cu Bucureştiul în ultima vreme, ştiu, dar dacă-s plină ochi de impresii ale mutării nu pot vorbi despre altceva fără să-mi pierd autenticitatea. Iar dacă-i adevărat că din prisosul inimii grăieşte gura, cum zice la Carte, înseamnă că inima mea e plină de ploşniţe.

Ieri dimineaţă m-am trezit în încercările uneia de-a decola de pe pervaz. Iar mi-a slăbit vigilenţa (bazându-mă pe frig, c-o să le ţină departe de mine) şi-am lăsat fereastra deschisă şi nesupravegheată. Acum, pesemne, ivindu-se zorii, ieşise din ascunzătoare, zărise parcul unde a zbur(d)at toată vara, a lovit-o dorul de casă şi s-a gândit să mai tragă o tură de Titan să-şi viziteze rudele înainte de căderea zăpezii. Nu reuşea din cauza geamului. Uitându-mă la ea cum se zbate, căzută pe spate, mi s-au umezit ochii. Viaţa noastră semăna, oarecum. Când pedalezi pe-un drum care nu duce nicăieri ai şanse să mori de drum lung. Aşa cum, dacă pedalezi pe-o singură idee, n-o s-atingi nemărginirea nici măcar cu privirea. Vine în viaţă un moment când e nevoie de schimbarea strategiei. Sau de luat calea pribegiei.

Priorităţile mi s-au schimbat oarecum, după o lună de la poposire. Nu mai aud traficul decât rareori, vecina împiedicată cred că-i plecată, alarmei i-am luat piuitul definitiv, acum mă concentrez pe imagine. A mea. Mă dibuie prea mulţi că nu-s băştinaşă, am aerul ăla de provincial pe care nu mi-l pot camufla. Încă. Dar lucrez să mă cizelez. În week-end, când sunt mai liberă, elaborez strategii pe care le implementez apoi, în săptămâna care urmează.

Tema pentru săptămâna viitoare este să scap de accent. Mi-am propus asta după ce o doamnă mi-a spus alaltăieri că semăn foarte bine cu sora mea, chiar şi la voce, decât că eu pronunţ cuvintele mai rar şi mai apăsat. Cred şi eu, că doar dacă anunţi speriat: "bre, tuşu' s-o gătat!", tre' s-o spui apăsat. Pronunţia capitalistă însă, cere să emiţi detaşat, fluent şi fără accent: "doamnă, s-a terminat tuşul!". Păi da, dar soră-mea stă în buricul civilizaţiei de-un sfert de secol, ea s-a subţiat, s-a cizelat, s-a realizat. Eu, abia sosită din poiana cu alune, mai am de aşteptat şi de luptat.

Mi-am mai propus ca înainte să accept vreo invitaţie la ceai sau cafea să mă antrenez, să mă cizelez, să mă subţiez şi eu. Măcar cât să n-o fac de râs pe soru-mea, care acum nu mai zice în ruptu' capului că mestecătoru'-i mocskos, cum ziceam noi în copilărie. Ea spune acum din vârful buzelor că ansamblul mojar-pistil din receptură are depuneri de substanţe grase de la ultimul preparat şi trebuie spălat.
(Şi la sfârşit trebuie clătit cu apă distilată, n-am uitat. Orice recipient trebuie limpezit cu apă distilată, asta e regula de aur în receptură, lângă aia de argint care nu-ţi dă voie să învârţi în mojar decât de la dreapta la stânga.)

Revenind la cizelarea mea, voi accepta, deci, invitaţiile la cafea de îndată ce voi fi făcut minime progrese. Prioritatea mea acum este pregătirea pentru invitaţia la Mojo, pe care mi-a facut-o prietenul meu Ştefan Alexandru Ciobanu. Voi începe prin a mă antrena să par o femeie cosmopolită, să nu-l fac de râs nici pe el, doamne fereşte, printre scriitorii, cititorii şi admiratorii care vor fi prezenţi.

Când eşti provincial şi ajungi în Bucureşti, toate lucrurile ţi se par grandioase, caşti gura cât tunelul de metrou, ai o privire confuză şi băştinaşii se amuză. Aşa că mi-am propus ca odată ce-am păşit în Mojo să arborez un aer uşor acrit, un pic nemulţumit, atât cât să par obişnuită cu poezia şi cu măreţia. N-o să mă extaziez, n-o să gesticulez, n-o să mă minunez. Dacă va fi să fie viscol şi ger la următorul pariu pe prietenie, eu o să observ, detaşată, că s-a mai răcorit un pic şi bate niţel vântul. Îmi dau cuvântul!

Şi-o să mai fac ceva, atunci când o să mi se aducă limonada (dacă beau tequila, în cinci minute-s pe jos, întinsă ca o clătită, cu strategia împrăştiată): o să-mi încreţesc discret nasul la degustare şi-o să adaug pe un ton scăzut, complet fără accent, că la Bucureşti limonadele nu sunt suficient de chambré. Şi cu asta mi-am asigurat ghid până la ultima ediţie a pariurilor pe prietenie. Să fie!

Atât pentru azi, deşi mă tem că dacă citeşte soră-mea îmi zice iar c-am făcut-o lată.
Mă duc să fac gargară cu apă distilată.

Voilà şi-o ploşniţă roşcată!

Bucureştiul de coşmar

Am somnul şubred. Precar precum casele alea interbelice cu bulină roşie. La cea mai mică mişcare pleoapele mele se cască larg şi nu se mai închid. M-am tot tratat, m-am psihanalizat, dar somnul nu mi s-a reparat. Pilulele au efectul unui strat de var pe un perete cu igrasie: în scurt timp beteşugul iese iar la suprafaţă, ca mucegaiul verde-albăstrui.

Am plecat de-acas' cu frica insomniilor împăturită frumos în hipotalamus, dar realitatea s-a dovedit mai crudă ca aşteptările mele. În prima săptămână n-am dormit. Am căzut, din când în când, într-un soi de letargie buimacă. Alt oraş, altă casă, alte zgomote. Şi altă faună. Care include ploşniţe verzi. Frumos parcul Titan, le place şi lor. Iar când se satură de verdeaţă şi li se face greaţă, se mută peste drum, la bloc. Îmi stă inima în loc când dau peste câte una care se căzneşte să intre în casă. Aerisesc doar câte o cameră odată, cu ochiul la fereastră şi aspiratorul în poziţie de atac.

Ocupaţia mea principală în primele două săptămâni a fost să mă acomodez cu noile zgomote. Am început să le clasific ştiinţific:

Zgomotele vecinilor. M-am dezvăţat de trăit la bloc, orice lingură scăpată pe gresie de gospodina de desupra îmi zbârceşte trompa lui Eustachio, orice scaun târât pe parchet îmi băşică cohleea.

Zgomotul străzii. Pe Baba Novac traficul nu amuţeşte, nu se opreşte, nu se răreşte. Mă simt ca la cursele alea americane în care maşinile se învârt în cerc ore întregi. Claxoane, xenoane, volane, şicane şi frâne inumane.

Zgomotele casei. Termostatul de la frigider, de exemplu. Nu ştiu cum circulă ecourile în casa asta dar, până m-am lămurit de unde vine ţăcănitul ăla scurt care mă lovea direct în nicovală, am umblat în patru labe pe sub toate paturile şi m-am târât prin toate dulapurile, ca un soldat prin tranşee.
Cireaşa de pe tort(ură) a fost însă o alarmă. Dacă printr-o minune reuşeam să aţipesc pe la ceasurile 3-4 din noapte, se declanşa alarma. Undeva, în depărtare, nu foarte tare. Destul însă să-mi alunge somnul definitiv. Am îndurat o noapte, două, nouă. Într-a zecea, eram deja turbată. Am ieşit în balcon cu gând să dibuiesc maşina cu pricina şi să-i arunc pe parbriz o noptieră, măcar să aibă un motiv întemeieat să urle.
Spre surprinderea mea, urletul nu venea de-afară. Aha, mi-am zis, cred că vreun vecin lucrează la metrou şi tre' să se trezească de cu noapte să ajungă la muncă. De teamă să nu se ia cu somnul şi-o fi cumpărat un ceas cu alarmă solidă, cu garanţie de trezire.

(În capitală nu e ca la noi în provincie, mă încurajam eu. Aici sunt chestii importante, cum ar fi metroul, tre' să mă obişnuiesc dacă vreau să intru şi eu în rândul lumii bune. Şi făceam planuri cum o să mă mut de-a doua zi cu dormitul în altă cameră, ca să pot supravieţui...)

Stând aşa în miezul întunericului nopţii, gâlgâind de adrenalină, mi-am zis c-ar fi bine să beau nişte apă. Am văzut eu în filme că dacă femeia e isterizată sau leşinată, cineva îi da repede nişte apă. Mie n-avea cine-mi da, aşa că m-am ridicat, m-am băgat în halat şi-am plecat la adăpat. Dar pe drum am constatat că alarma se aude mai tare. Şi parcă venea cumva din stânga. M-am oprit, am căscat urechea şi-am deschis uşa de la baie. Mă apropiam de sursă. Parcă vine mai din dreapta. Da. Venea din dreapta, de la radioul de duş, cu ceas deşteptător. Îmi venea să mor. Va să zică, de zece zile tortura mea era alarma acestei scule, setată să orăcăie din toţi bojocii la 3.22 a.m. în fiecare noapte. Cine dreaq s-a gândit să inventeze un radio de baie, cu ceas deşteptător? Care dobitoc de pe planeta asta şi-a imaginat că cetăţenii dorm în baie şi au nevoie de sculător? Dacă-l prind, îl omor!

Odată elucidat misterul zgomotelor am tras nădejde că următoarea noapte o să dorm dusă. Am cinat (un biscuite digestiv şi-un pahar de apă, preventiv), m-am spălat, mi-am luat cartea şi-am dat să mă arunc în pat. N-am mai apucat, pentru că patul era ocupat. O ploşniţă grasă îşi căuta loc prielnic pentru înnoptat. M-am oripilat, dar n-am ţipat, cum fac femeile din filme. Am înhăţat aspiratorul, am aspirat monstrul, am căpăcit gura tubului ca să nu iasă creatura peste noapte şi m-am aşezat pe canapea, să-mi trag sufletul şi să cuget. Oricât mi-am făcut curaj, oricât am apelat la legea probabilităţilor, oricâtă apă am băut, nu mi-am putut îneca spaima că peste noapte m-aş putea trezi dormind sub aceeaşi pătură cu ploşniţa-mamă. Aşa că m-am apucat sistematic de verificat toată camera. Am scos aşternuturile de pe pat, am ridicat salteaua, am mutat patul, noptierele, am scos hainele din dulap (noroc că n-am apucat să-mi aduc toată garderoba de la Braşov!), am scos perdelele, tablourile, oglinda. Spre ziuă, am terminat de aşezat, m-am culcat şi-am visat că ploşniţele m-au muşcat în aşa hal că eram plină toată de băşici.

Locuiesc lângă parcul Titan. Momentan. S-ar putea să mă mut în Burebista.

Hasta la vista!

Bucureştiul de vis...

...al dragei Lady Io e acum şi-al meu. Cu împrumut.
Pozele se dedică tuturor cârcotaşilor care m-au compătimit pentru mutare :P

Capitală. Pedeapsă capitală.

Deci da, m-am mutat în capitală. Aproape am terminat cu instalarea, mai am de pus la punct câteva detalii minore, cum ar fi să-mi fac o hartă care să mă ajute să ajung la prăvălie şi să mă-ntorc acasă înainte de lăsarea întunericului. Nu cunosc Bucureştiul, dar am o strategie clară când ies în trafic: dacă am ajuns pe vreun bulevard necunoscut la o oră de vârf, o ţin tot înainte până mi se gată benzina.
Pe urmă sun la salvare.


Că niciodată nu mi-am iubit telefonul mobil, ştiaţi deja. Ce nu ştiţi e că amu' îl iubesc. Sincer, din toată inima. Nu mă mişc, nu respir fără el. În schimb, soră-mea, care până să vin eu îşi iubea telefonul , acum îl urăşte. Nu ştiu ce-a apucat-o aşa, dintr-o dată.


Sunt o fire sociabilă, deja mi-am făcut un prieten. Unul dintre portari. Mai schimbăm o vorbă, ne mai râdem, ne mai compătimim reciproc. Eu îl plâng că stă în frig să ne păzească, el mă plânge c-am dat tihna de la Braşov pe agitaţia din Bucureşti. După ce plângem un pic, ne ducem fiecare în treaba lui. El, n-are voie să doarmă în post dar mai aţipeşte câte-un pic peste noapte. Eu am voie, am chiar recomandare să dorm, da' nu mi se lipesc genele şi pace. Obişnuită cu mai multe joburi concomitent, mă gândesc că m-aş putea angaja şi ca paznic la bloc, noaptea. Să vezi atunci bănet pe mine, fără număr-fără număr.

În rest, sunt singură cuc. Mai scriu asta şi mă duc.

Pauză

Gata. Sunt în pauză. Am părăsit tunelul. Am dat şi examenul. Şi l-am luat. Şi-am terminat-o şi cu jobul numărul doi.
Mă simt perfect. Mă uit la mine ca la o personalitate mondială pe un ecran enorm de televizor. Şi mă iubesc. Şi-mi apreciez geniul. Pustiu.
În afară de lălăială, nu mai am nevoie decât de modestie. În rest, azi, e perfect totul.
Perfect pe care vi-l doresc şi vouă.

Începem o etapă nouă.

Top 10

Astăzi, o leapşă de la Sfântul Bacterie. Câteva lucruri pe care speri să le găseşti în rai.
Plecând de la premisa că după toate ticăloşiile pe care le-am comis în viaţă sunt şanse minime să apuc raiul cel adevărat, n-am suport legal să visez decât la un rai utopic, terestru şi mai puţin veşnic.
Aşadar, raiul meu pe pământ ar trebui să îndeplinească nişte condiţii minime, după cum urmează:

1. Climă bine-temperată. De fapt, vreau să-mi fie calde picioarele în vecii vecilor. Încep cu asta pentru că tocmai m-am întors din oraş şi mă simt ca o sunătoare de-aia de atârnat la streaşină care se tânguie când bate vântul. Dacă din septembrie îmi zăngăne oasele în halul ăsta, vă imaginaţi de ce colinde duioase o să aibă parte Vasile, de Crăciun.
Aşadar, un rai fără clinchet de tibii şi falange îngheţate, dacă se poate.

2. Autorul lepşei vrea un robinet cu coca-cola. Eu vreau o câmpie cu rucola. Şi nişte inventatori de reţete pentru această plantă minunată, aromată, inegalabilă şi dezirabilă.

3. Calorii prietenoase, care nu se-nghesuie pe coapse. Nu mai vreau remuşcări după orice masă copioasă. Nu mai vreau cine dramatice, cu mustrări de cuget pentru fiecare îmbucătură de Bavaria Blue sau Roquefort, nu mai vreau să alerg ca Asafa Powell după fiecare felie de Doboş . Vreau să mă hârjonesc cu glucidele şi lipidele prin grădina raiului, să fim prietene la cataramă, iar cureaua să nu mai geamă.

4. Să existe în fiecare oraş un stol de porumbei voiajori care să ducă-n cioc anunţurile cetăţenilor în caz de botez, nuntă sau prăpădenie în familie. Fără convorbiri telefonice, fără apeluri pierdute, fără beep-uri şi fără sms-uri, amin!

5. Să se întâmple să mă aflu în acelaşi restaurant cu Loubutin, el să se înece cu cireaşa de pe Doboş, eu să-i aplic manevra Heimlich, să-i salvez viaţa şi talentul, iar el să-mi fie atât de recunoscător încât să-mi dea cheia de la depozitul de pantofi. Femeile ştiu de ce.

6. Ca să am pace şi să nu mă chinuie frustrările, ar trebui ca la inaugurarea raiului să-i pot trage un pumn în bot lui Steve Harvey şi să-l las pe dinafară. N-are ce căuta în raiul meu după toate minciunile pe care le-a spus despre bărbaţi. În realitate toţi bărbaţii sunt minunaţi, devotaţi, fideli, fără greşeli. Pentru orice eventualitate însă, vreau un rai fără Angelina Jolie, Scarlett Johansson şi asiatica aia care-i place lui Robert.
(Ştiu, la faza asta am riscat îngrozitor, s-ar putea să mi se depopuleze raiul, bărbaţii jertfindu-se de dragul sus-numitelor.)

7. Aş vrea un rai fără proşti. Aşa cum s-a inventat vacinul pentru difterie, să existe unul şi pentru prostie. La vreo doi-trei cetăţeni foarte speciali în viaţa mea aş vrea să le fac eu cu mâna mea imunizarea. Ţin mult la asta. Cum toată viaţa s-au ferit de citit şi de gândit, le-aş inocula periodic câte-un volum de poezie, câte-un roman, câte-un capitol din Infernul lui Dante. Pe urmă aş urmări cum li se înroşeşte locul, cum se umflă, cum îi doare îngrozitor şi cum li se încreţeşte încet-încet creierul.
În timp, raiul ar deveni un loc plăcut, cu prostia eradicată precum febra tifoidă, de care abia ne mai amintim.

8. Memorie de elefant. E un fel de-a spune că aş vrea să nu uit nimic din ce-am învăţat. Odată aflată, informaţia să fie stocată pentru vecie. Să pot cita pasaje din cărţile care mi-au plăcut, să jonglez cu catrene, cu teoreme, să port discuţii pe orice temă, să rezolv orice problemă.

9. Să mai fie în rai şi timp. Timp, frate, de să n-ai ce face cu el. S-o lălăi cât te ţin balamalele, să n-ai dead-line-uri, presiuni, termene. Să faci totul pe-ndelete, sănătos, temeinic, domol. Să fie permis orice ocol.

10. În rai aş vrea să cânt la acordeon. Aşa aş cânta de-aş rupe inima sfinţilor, nu alta. Adi Minune mi-ar căra lădoiul cu acordeonul de la un concert la altul, el fiind un sfânt complet lipsit de ureche muzicală. Eu aş avea auz absolut, bun înţeles, iar el m-ar admira sincer pentru talentul meu.
Bonus, aş vrea să am şi-o tubă să-i cânt lui Vasile pe la ora trei dimineaţa, o sonată de dor. În amintirea noptilor în care sforăia el în si bemol major şi mie-mi venea să mor.

Somn uşor!

Don't worry, be happy!

Aflu cu plăcută, molicică şi caldă surprindere că printre cititori sunt unii îngrijoraţi sincer de soarta mea. Vă mulţumesc. În noianul de porcării un mic semn de speranţă, ar zice Vasile Baghiu.

Aflaţi despre mine că sunt bine, sănătoasă şi circul în trombă prin tunel. Ceea ce este surprinzător e că m-am obişnuit. Pe cuvânt. M-am obişnuit cu întunericul, cu răcoarea, cu umezeala, cu înghesuiala, cu hinghereala. Mă simt de parcă aici e locul meu dintotdeauna, leagănul în care-am crescut. E drept că la început eram confuză, ursuză şi mofluză, dar acum, dacă trecem peste faptul că sunt un pic obosită, cam decrepită şi puţin mucegăită, sunt de-a dreptul fericită.

Înainte, dorinţele mi se umflau ca burduful acordeonului în inspir şi nasul mi se încreţea a scârbă din te miri ce. Acum, pretenţiile-mi sunt mai subţiri ca aburul iar nasul mi se mai încreţeşte doar când se turteşte, ostenit, pe pernă. Chiar şi limba mi s-a tocit. Din limbută am ajuns foarte tăcută. Uneori aproape mută. Dar sunt mulţumită. De fapt sunt aproape mândră de mine, de curajul cu care iau virajele, de optimismul meu aproape impardonabil. Reuşitele se ţin lanţ, sunt pe plus la orice bilanţ. Norocul meu are iarăşi semnal, mă aflu în aria de acoperire a fericirii: ploile s-au oprit, am pită şi apă, ceapă, muncă la discreţie, din când în când câte-o inspecţie, câte-o intersecţie unde iar am de luat nişte decizii, de făcut pentru iarnă provizii. Mă apropii de excelenţă, mai am de dat doar un examen de competenţă.

Viaţa e frumoasă. Iarba e grasă. Am urcat iarăşi în şa şi mă plimb prin viaţa mea.
Tra-la-la....

Nurofen forte

Mă sună colegul, azi, la muncă.

- Alo!
- Da. Arde? (L-am întrebat uşor opărită, pentru că i-am spsu să nu mă sune la muncă decât dacă ia foc casa.)
- La mine nu.
- Atunci?
- La tine arde?
- Arde, ştii bine! (Eram opărită de-a binelea, deja.)
- Văd.
- Ce vezi, pitecantropule? Io muncesc iar în tine se umflă orzul?
- Văd că ştie tot satul că arzi, că eşti bl...ă, fr...ă....
- ...Ce? Cum? :O :O
- Ai primit o vedere.
- Ioooo?
- Tu.
- Numa' io, fără tine?
- Fără mine, scrie numele tău, singur.
- De la cine?
- De la Luminiţa.
- Care Luminiţa?, am şuierat printre dinţi, în clocot deja.
- De la capătul tunelului.
- Ai face bine să nu fii acasă când ajung!
- Da' n-am făcut nimic, io doar citesc ce scrie, m-am gândit că vrei să ştii c-ai primit o vedere. Gratis.
- Toate vederile-s gratis, Vasile, fi-ţi-ar explicaţiile de râs!
- Pe asta e specificat că-i gratuită şi nu tre' s-o dai înapoi.
- S-o dau înapoi?... Auzi, Vasilică, tu ai înnebunit sau te faci?
- Io-s bine sănătos, ceea ce-ţi doresc şi ţie.
- Eu la cap sunt sănătoasă, dovadă că nu m-au dat afară de la job, încă. Dar dacă mai vorbesc 5 minute în halul ăsta, nu mai garantez.
- Io atât am avut de zis, c-ai primit de la Luminiţa o vedere gratis pe care nu tre' s-o dai inapoi. Treaba ta. Pa!
- ....Pa....


Cum am ajuns acasă am cerut vederea. Într-o secundă, văzând ştampila, m-am luminat. Am citit-o printre sughiţuri şi spasme şi m-am pus pe-un râs, frate, de i se bulbucaseră ochii lu' Vasile. Încă un pic şi chema SMURD-ul, convins că diagnosticul de pe vedere e real şi grav. =)) =))

Dacă mai am nevoie de Nurofen Forte? Nici vorbă, după vederea asta parcă am luat Metadonă :D


P.S. Pentru cei care nu ştiu, vederea este răspunsul Dariei la postarea mea, "Tunelul şi zelul".
Dario, trăi-ţi-ar inspiraţia, m-ai vindecat de toate cele! :* :*

Transalpina

Am evadat două zile din tunel şi m-am învârtit în cerc: Braşov - Bran - Câmpulung - Curtea de Argeş - Râmnicu Vâlcea - Novaci - Rânca - Sebeş - Sibiu - Braşov.



Drumul dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş este nereparat după al doilea război mondial, aşa că dacă depăşeşti viteza de 5 km pe oră, ai şanse mari să cazi într-un crater de unde nu te mai scot decât arheologii, peste câteva sute de ani. Dacă eşti o fire optimistă, iei partea bună a nenorocirii: ai şansa să stai împăiat, la muzeu, lângă vreo oală de lut de-a lui Menumorut.

Pe DN 67C asfaltul e minunat. După ce-ai parcurs segmentul de drum mai sus amintit, e ca şi cum ai mângâia un obrăjor de bebeluş după ce ai făcut frecţie la un posterior de băboi african căzut într-un cactus Mammillaria.

Rânca e în plină expansiune. Peste tot contrucţii în diferite stadii de evoluţie. Pentru cafea am ales un restaurant dat în folosinţă de câţiva ani. Cafeaua care ne-au servit-o cred că le rămăsese de la inaugurare.

Vremea a fost minunată. Dar putea fi oricum, eu eram pregătită. De la maiouri până la haine de iarnă, aveam de toate. Cu norocul pe care-l am în ultima vreme mi-am asigurat toată plaja de haine pentru temperaturi cuprinse între zero şi treizeci de grade. Un nene n-a fost la fel de prevăzător ca mine, el s-a îmbrăcat doar în chiloţi. Eu îmi trăsesem gluga de la haina de iarnă să nu-mi îngheţe urechile iar el părea a se bucura sincer de razele soarelui.
(Judecând însă după cât de sculat îi stătea părul pe spate, nu cred că era mai cald ca o broască din lacul Titicaca.)



În concluzie, un traseu frumos, care merită repetat, dar pe varianta Tălmaciu - Brezoi - Voineasa - Obârşia Lotrului - Rânca - Novaci - Baia de Fier (Peştera Muierilor) şi retur.

















Aşadar, am avut şi eu concediu şi m-am bucurat de el.
De mâine, înapoi în tunel.

Tunelul şi zelul

Când te cocoşează evenimentele şi timpul se comprimă ca aerul din perna autobuzului 45, abandonul ţi se pare mai tentant ca o felie de tort în mijlocul curei de slăbire, mai de dorit ca nişte şlapi după ce-ai stat cocoţată toată ziua pe tocuri de 12 . Numai că băgatul picioarelor (în şlapi :P) nu-ţi garantează satisfacţii nemuritoare ci doar temporare. Iar abandonul, e drept că-ţi garantează un Moleskine aerisit, dar la pachet cu laurul de pe creştet ofilit.

Primesc tot mai des reproşuri c-am lăsat blogul în paragină. Recunosc. Dar sunt cocoşată. Şi blazată, şi estompată, şi frustrată. Cu fericirea atrofiată şi liniştea evaporată. Nu ştiu cum reuşesc, dar nimeresc în raza de acţiune a oricărei belele care caută loc de parcare. Dacă printr-o minune mi se arată la orizont nişte zile mai bune, până să le apuc, garantat aud un zvon, primesc un telefon sau mă întâlnesc cu un bizon care-mi face ferfeniţă aşteptarea şi încântarea.

Deunăzi, preţ de vreo trei minute, am fost convinsă că zăresc luminiţa de la capătul tunelului. Am primit un buchet de flori. Dianthus plumarius. Varietatea ofilitus. Înfofolite în 1,2 metri de celofan verde-crud cu pompon roz φ 1500. Deşi cetăţeanul nu cumpărase florile pentru mine ci pentru colega aflată în concediu, deşi combinaţia de culori era mortalo-letală, deşi garoafele n-au fost niciodată slăbiciunea mea, am reuşit să văd dincolo de aparenţe: mi se întâmpla un lucru minunato-superbo-mirobolant. Zâmbeam şi priveam cu discretă încântare garoafele storcite când uşa s-a deschis brusc şi-n prag s-a ivit donatorul buchetului a cărui cerere n-o soluţionasem din lipsă de suport legal. A-nşfăcat florile de pe birou şi mi-a spus că de vreme ce n-am rezolvat problema, nu merit florile. Pe care mi le ia ca să le dea farmacistei, contra unui Nurofen. Am luat şi eu unul, preventiv.

Altă zi, alt tunel, altă speranţă. Intră pe uşă monsieur Loday. Cetăţean francez nemulţumit. Nemulţumit de orice. Inclusiv de faptul că mai avea nevoie de-o adeverinţă ca să-i soluţionez problema. S-a-ntors cu adeverinţa semnată şi cu nemulţumirea bombată. La sfârşit i-am zâmbit, i-am urat de bine şi l-am rugat să privească tara noastră cu mai multă indulgenţă, că nu suntem chiar aşa de urâţi şi de răi. Am plusat, forţându-i mâna:
- Arăt eu, de pildă, a Bau-Bau?
-Oui!

Franţuzul mamei lui!


Ieri. O mămică frumuşică, ţinând de mânuţe doi copii. Copiii, se ştie, îmi luminează mie orizontul, zâmbetul, zilele. Îi strunea cu greu mămica, pe cei doi. Aşa că l-am apucat de mânuţă pe băieţel, cu gând să socializez cu el. Mi-a tras un şut în tibie de-am văzut stele verzi. Încă mai sclipeau stelele verzui când mi-a tras şi-un upercut în abdomen care mi-a întunecat definitiv orizontul, zâmbetul, ziua...

Lung tunelul, palidă luminţa.
Îmi moare zelul, mi se uscă peniţa...

Recunoaşteţi pictorul?

Cine nu ştie răspunsul la întrebare să nu mă acuze că umplu blogul cu poze în loc să pun mâna să scriu.

O scrisoare de la Arcadia Solum

Drăguţii maichii, cartea mea

Să vă găsească-n pace!

Pe-aici e vânt şi vreme rea

Şi-n chinuri, blogu-mi zace.

Cam de vreo lună-i slab şi tras,

De mă apucă plânsul,

Că numai oasele-au rămas

Şi sufletul dintr-însul.

Apoi să ştiţi că-s în război

Cu tot mai mulţi mişei.

Mă uit din zare după voi

Cum scrieţi, dragii mei.

Şi din ZeList, cum fulgera

Un plumb simţii că vine

Şi n-avu loc cât larg era

Decât în blog la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot

Că nu va trece veacul

Şi-io fi scăpat cu blog cu tot

Iar de găsi-voi leacul

Elanului ce mi-a scăzut,

Să-mi faceţi atmosferă

De fericiţi că m-aţi văzut

‘Napoi în blogosferă.

Blogstock

Dacă ai blog şi vrei să mergi în cea mai faină tabără, să te relaxezi, să te distrezi, să te bronzezi, să exersezi, să fredonezi, ai noroc! S-a lansat Blogstock!

Încă nu am toate detaliile, dar ştiu că printre iniţiatorii mirobolantului proiect se numără Silavaracald, Georgiana, Virtualkid, Doctorul.
Fiţi cu ochii pe ei mâine, pentru detalii şi înscrieri în cea mai cool tabără ever!

Aurora crepusculară

La cererea publicului, poze care să alunge fumul de ţigară.

Fumatul poate ucide. Partea a doua, Mărăşeşti.

După ce m-am pus la punct cu partea teoretică, a venit vremea practicii. Şi cum nu mă puteam duce la prăvălie să-mi cumpăr ţigări în pauza mare, trebuia să mă perfecţionez în sustragerea de ţigări, de preferat fără urme şi consecinţe. Sursa cea mai sigură era torpedoul tatei.

Nu ştiam mare lucru despre fumat, dar auzisem că odată ce te-ai apucat, nu te mai puteai lăsa. Aşa că am pus la punct o strategie, nu puteam lăsa în voia soartei viciul pe care eram hotărâtă să-l îmbrăţişez odată pentru totdeauna. Şi cum mama se ocupase cu succes de educaţia mea teoretică, învăţându-mă poeziile, proverbele şi zicătorile cele mai importante, iar cu tata le aplicasem practic, aveau acum şi ei ocazia să vadă roadele muncii lor. Mi-am amintit că unde-s doi puterea creşte, deci era limpede că aveam nevoie de soră-mea. Nu ca să tragem amândouă din ţigară şi să răzbim mai uşor cu fumatul ci ca să am o mână de ajutor la furatul ţigărilor (până la majorat, când totul avea să devină legal şi moral) şi pe cineva care să mă secondeze în caz că ceva mergea prost.

Am aşteptat mult momentul potrivit, pentru că prin viaţa mea curajul n-a curs niciodată ca Gangele ci aşa, ca un torent de munte, trecător şi aleator. Iar dacă la primul extemporal la care am luat nota zece m-am uitat cu totală detaşare, la prima ţigară furată m-am uitat precum Columb la ţărmul Americii.
Iar soră-mea, la mine, precum Dalai Lama la statuia lui Buddha. Odată cu prima ţigară urma să-mi pecetluiesc definitiv soarta de fumător, credeam. Mi-am asumat decizia perfect conştientă că sunt pe cale să înfăptuiesc un act abominabil. Eram emoţionată, gravă ca un amiral, de parcă soarta lumii stătea în mâinile mele. Şi i-am dat foc. Fără remuşcări, fără ezitări.

Am inspirat, m-am înecat, m-am bulbucat, am lăcrimat, dar nu m-am lăsat. Am tras iar. Şi iar am tuşit, ochii mi s-au împăienjenit, capul mi-a ameţit, mâinile mi-au amorţit, buzele mi s-au învineţit.
A fost greu şi mi-a fost rău. Cumplit de rău. Dar am reuşit, lividă şi tremurândă, să dau gata jumate de Mărăşeşti. Şi pe soră-mea, întreagă. Plângea cu sughiţuri şi mă ruga să nu mor. N-am murit, m-am oţelit. Şi-am decis că până nu mă voi antrena suficient cât să fiu în stare să fumez cu rotocoale şi jeturi de fum adevărate, n-o să-i mai dau voie să mă asiste. O puneam să jure că nu va sufla o vorbă despre activităţile mele şi-o lăsam de pază. Iar eu mă antrenam cum şi când puteam, în ilegalitate, ascunzându-mă prin beciuri şi prin poduri, precum Sergiu Nicolaescu în Pistruiatul.

Am fumat, într-un an, mai bine de zece ţigări. N-am zis unşpe pentru că din aia furată de la unchi-miu n-am apucat să trag decât vreo două fumuri, că m-a prins bunica, un pic înainte să dau foc la casă. Mi-a înroşit bucile cu o nuia molicică, dar nu m-a spus alor mei niciodată, aşa cum mi-a promis.
O bunică de cuvânt, cum intenţionez să mă fac şi eu când o să fiu mare.

După întâmplarea asta am stat şi-am chibzuit. Mie, până în ziua de azi, nu-mi vine să chibzuiesc decât după ce comit măgăria. Întâi o pecesc şi pe urmă chibzuiesc. Şi după ce cuget şi evaluez pierderile, mă pun pe regretat şi pe plâns, frate, de ţi se rupe inima, nu alta. De fapt, mi se rupe numai mie, pentru că în general pe ceilalţi îi doare fix în părţile bombate din spate.

Aşadar, am cugetat eu şi-am calculat până am ajuns la rezultat: tre să mă las de fumat.

Şi m-am lăsat.

Fumatul poate ucide

Citeam deunăzi pe blogul lui George aproape japonez despre ţigări, cu dor. Mie, postarea mi-a trezit amintiri mai degrabă dureroase...

Primul fum de tutun mi-a invadat plămânii virgini prin clasa a treia. Însă până să pun ţigara în gură am urmărit, luni de zile, orice fumător care mi-a ieşit în cale. Observam atent felul cum scoate fiecare ţigara din pachet, cum o aşază pe poziţie, cum aprinde chibritul (brichetele erau rare), cum trage primul fum. Primul fum era un spectacol fascinant. În funcţie de cât de mare fusese dorul, unii trăgeau din ţigară scurt, cât să se asigure că s-a aprins, iar alţii îşi umpleau plămânii cu nicotină într-o inspiraţie pasională, care părea nesfârşită şi care mie, ca privitor, îmi producea oarece spaime că omul, la un moment dat, o să explodeze ca un balon. Mă relaxam abia când vedeam jetul de fum ţâşnind printr-un colţ al gurii, ca dintr-o locomotivă cu aburi, la primul expir. Apoi, amestecate cu vorbele, ultimele rămăşiţe de fum se revărsau, domoale, împrejur.

Ce mi-a rămas cel mai adânc săpat în amintire este ritualul aproape intim de aprindere al ţigărilor una de la alta. Cel care dădea focul îşi scutura ţigara, ca să pună în evidenţă miezul incendescent. Apoi, o apuca între degetul mare şi arătător, la mică distanţă de vârf, pentru a o asigura, cu palma făcută căuş, că n-o să i se întâmple nimic rău şi-o întindea, cu un gest de pur altruism, primitorului care îşi răsucea propria ţigară între degete, pregătind-o. O fixa apoi între buze, ţinând-o cu aceleaşi două degete ca şi donatorul, se apleca încet şi, ridicând degetul mic, îl sprijininea de pumnul celuilalt. Când cele două ţigări aveau gurile perfect potrivite una peste alta, începea să tragă scurt, de două-trei ori, sugând parcă din viaţa celeilalte, aprinzându-şi ţigara cu o încântare rotundă ca luna plină.

Mai era de observat felul cum fiecare ţinea ţigara între degete. Cei mai mulţi o apucau între falangele medii ale indexului şi mediusului şi-o devorau într-un ritual reflex. Existau însă unii, stămoşii cocalarilor de azi, care o ţineau între falangele proximale, aproape ascunsă în palmă, trăgând din ea cu aerul că trebuie să ferească de ochii prostimii magica împreunare a buzelor lor, cu ţigara. Şi mai era colega mamei, profesoara tapată de care v-am mai povestit, strămoaşa piţipoancelor din zilele noastre, care apuca ţigara atât de delicat, cu falangele distale, încât involuntar îmi ţineam respiraţia, de frică să n-o scape dintre deşte de la curentul răsuflării mele, într-atât de precară era priza dintre ţigară şi proprietară.
O ultimă categorie era aceea a pălmaşilor de rând care nu-şi permiteau să se oprească din treabă ca să fumeze, aşa că-şi împărţeau gura, frăţeşte, în două: cu jumate fumau, cu jumate vorbeau. Era uimitor să observ cum li se fâlfâie ţigara odată cu gargara muncitorească.
O altă subcategorie lovită de hărnicie era formată din cei care îşi permiteau pauza, dar o scurtau la minim, apucând ţigara sănătos, între police şi index, trăgând din ea, des, scurt şi viguros, mistuind-o în timp record.

Şi expulzarea fumului era un spectacol interesant şi divers. Unii proiectau jetul în faţă, continuu, ca un avion cu reacţie. Alţii, îl eliberau în tranşe, prevestind parcă, obiceiurile FMI-ului de azi. Unii îl slobozeau pe nări, în vălătuci moi, ca nişte tauri furioşi. Mai erau şi dintre cei care practicau fumatul relaxat, distractiv, care atunci când eliberau noxele în atmosferă arătau ca nişte peşti eşuaţi pe plajă: căscau gurile ritmic, eliberând doze precise de fum, în cercuri aproape perfecte, consecutive, care se înălţau, lărgindu-se şi topindu-se lin în văzduh, ori dozau în aşa fel presiunea că fumul se orânduia ca o ciupercă atomică, zăbovind şi aureolând, o vreme, fumătorul.


Pauză de ţigară, că tre' să plec la muncă. :D

Şi urăşte-ne pe noi...

...precum şi noi îi urâm pe ceilalţi!

Tre' să ai sânge-n vine ca să faci o asemenea rugăciune, e clar!
Varianta originală a rugăciunii, cu primirea iertării direct proporţional cu iertarea acordată greşiţilor,
e mult mai uşor de recitat pentru că, în vreme ce rosteşti cuvintele, îţi aduci aminte cu mândrie cum l-ai iertat tu pe Gigel, în clasa a doua, când ţi-a furat radiera parfumată. Şi ţi se pare absolut normal ca Dumnezeu să ţină seama de asta când tre' să te ierte acum, după 30 de ani, când i-ai furat şi tu lui Gigel, Opelul. Că şi-aşa el mai are două maşini, deci are cu ce merge şi la muncă, şi-n concediu de odihnă, iar dreptatea cerea să ai şi tu una.

Şi cum uneori Dumnezeu ni se pare foarte ocupat, iar dreptatea întârzie să fie împărţită, sărim noi să-L ajutăm, cu dragă inimă. Ne suflecăm mânecile şi ne pumen pe treabă. Luăm etichete, markere permanente, super glue şi lipim etichete pe semenii noştri.

Clasificarea după fapte: ticălos, periculos, nenorocit, zgârcit, trădător, cartofor, ucigaş, borfaş, etc.

Clasificarea după naţionalitate: jidan, bozgor, ţigan, armean, lipovean (cu subcategoriile: moldovean, oltean, bucureştean), ş.a.m.d.

Clasificarea după meserie/funcţie: parlamentar mincinos, primar odios, vameş ticălos, vânzătoare nesimţită, funcţionară nesuferită, etc.

Clasificarea după aspect: piticanie, pocitanie, cocoşat, crăcănat, uscat, umflat, etc.

Şi după ce ne-am stabilit categoriile, foarte precis, ne punem pe urât. Şi urâm, pe rând, apăsat, cu tragere de inimă, meticulos, pe fiecare, atunci când îi vine rândul. Şi când i-am terminat, îi urâm iar, neobosiţi. Mulţumiţi că suntem oameni cu opinie, cu coloană vertebrală, corecţi, drepţi şi deştepţi, că doar de aia ne merge bine şi avem de toate, că suntem pe drumul cel bun.

Lui Ixulescu i-a murit un bou de la bicicletă? Păi da, pentru c-a înjurat-o în clasa a doua pe mă-sa, când l-a urecheat c-a spart geamul.
I s-a înecat bobocul de raţă coanei Paraschiva? Normal, doar ştie tot satul că şi-a cicălit bărbatul.
Le-a ars şura Popeştilor? Ar fi trebuit să le ardă şi coteţul găinilor, pentru c-au votat cu PDL-ul la alegerile trecute.

Seara, la culcare, facem o cruce mare şi ne închinăm, cerându-i lui Dumnezeu alte şi alte bunătăţi, deşi avem sânge pe mustăţi după ce tocmai ne-am terminat de mâncat aproapele, cu pene cu tot. Iar dacă se întâmplă, cumva, ca vreo umbră de conştiinţă să ne mustre, scoatem iute din buzunar lista cu cele două faptele minunate de peste zi: am miluit un cerşetor care ne-a căzut în pridvor şi i-am împrumutat o cană de orez unui emigrant chinez.

Deci, merităm să visăm frumos peste noapte, legănaţi de îngeraşi bucălaţi.

Casă de piatră filosofală

Fericirea e o maşinărie ale cărei piese n-au garanţie pe viaţă şi, dacă nu te pricepi cât de cât la mecanica sufletească, rişti ca o pană în mijlocul casei să-ţi fie fatală.

Costel s-a convins de asta la trei luni încheiate de la însurătoare, când mariajului său care rula în plină viteză i-a explodat un pneu: Tatiana nu ştia să facă borş de cocoş ca la mama lui acasă, nu ştia să calce cămeşile şi să le înţepenească gulerul ca să-i ţină capul drept şi privirea semeaţă şi nu ştia nici să deretice prin casă. Ea era doar frumoasă. El nu era. Nu era frumos dar, când tăcea, filosof părea. Şi Costel tăcea mult. Tăceri adânci, pline de semnificaţie. Da' şi când îl lovea vreo idee şi glăsuia, toată lumea tăcea.

Că doară nu oricui îi explodează-n cap, ca focul de artificii de Revelion, la Copacabana, întrebarea genial-capitală: dacă mă aflu într-un autobuz care se deplasează cu 50 km/oră şi sar în sus, de lângă uşa şoferului, oare o să aterizez în acelaşi loc de unde am început levitaţia sau, între timp, autobuzul fuge de sub picioarele mele şi io aterizez în dreptul uşii din spate? Iată întrebarea!

Tatiana nu prea ştia să răspundă la întrebările lui şi asta l-a făcut pe el să se creadă şi mai filosof decât părea, la o primă tăcere, aşa. El a început să pună întrebări tot mai des şi să se ducă la muncă tot mai rar. Ea a-nceput să nu-l mai creadă între primii cinci mari filosofi ai lumii când îi explica el de ce nu-i poate cumpăra pantofi, așa că după doi ani Tatiana l-a lăsat fără răspunsuri şi-a fugit în lume cu-n cetăţean care nu era pasionat de filosofie ci de simbrie. Şi trăiesc până în ziua de azi, plini de euforie.

A jelit Costel cât a jelit, dar după o vreme a obosit. Şi s-a apucat de peţit. De data asta, fiind păţit, va fi mai chibzuit, credeam cu toţii. O s-o lase mai moale cu filosofia şi-o să apuce strâns mistria, ca să aibă cu ce plăti chiria.

Numai că deunăzi, ne-am întâlnit cu Costel. Cu părul strălucind de gel. (El are un păr, cum să vă spun?, sculat tot timpul de zici că-n fiecare dimineaţă se întâlneşte la ieşirea din bloc cu ursul şi-l trec fiori şi spaime cumplite.) Are aceleaşi cămăşi scrobite, aceleaşi bombeuri lustruite, aceleaşi preocupări filosofice şi-acelaşi deziderate utopice.


Şi-avea în ochi, Costel, o sclipire, când ne-a spus că iară-i mire....

Din grădină adunate...

...şi la lume arătate.