Fumatul poate ucide. Partea a doua, Mărăşeşti.

După ce m-am pus la punct cu partea teoretică, a venit vremea practicii. Şi cum nu mă puteam duce la prăvălie să-mi cumpăr ţigări în pauza mare, trebuia să mă perfecţionez în sustragerea de ţigări, de preferat fără urme şi consecinţe. Sursa cea mai sigură era torpedoul tatei.

Nu ştiam mare lucru despre fumat, dar auzisem că odată ce te-ai apucat, nu te mai puteai lăsa. Aşa că am pus la punct o strategie, nu puteam lăsa în voia soartei viciul pe care eram hotărâtă să-l îmbrăţişez odată pentru totdeauna. Şi cum mama se ocupase cu succes de educaţia mea teoretică, învăţându-mă poeziile, proverbele şi zicătorile cele mai importante, iar cu tata le aplicasem practic, aveau acum şi ei ocazia să vadă roadele muncii lor. Mi-am amintit că unde-s doi puterea creşte, deci era limpede că aveam nevoie de soră-mea. Nu ca să tragem amândouă din ţigară şi să răzbim mai uşor cu fumatul ci ca să am o mână de ajutor la furatul ţigărilor (până la majorat, când totul avea să devină legal şi moral) şi pe cineva care să mă secondeze în caz că ceva mergea prost.

Am aşteptat mult momentul potrivit, pentru că prin viaţa mea curajul n-a curs niciodată ca Gangele ci aşa, ca un torent de munte, trecător şi aleator. Iar dacă la primul extemporal la care am luat nota zece m-am uitat cu totală detaşare, la prima ţigară furată m-am uitat precum Columb la ţărmul Americii.
Iar soră-mea, la mine, precum Dalai Lama la statuia lui Buddha. Odată cu prima ţigară urma să-mi pecetluiesc definitiv soarta de fumător, credeam. Mi-am asumat decizia perfect conştientă că sunt pe cale să înfăptuiesc un act abominabil. Eram emoţionată, gravă ca un amiral, de parcă soarta lumii stătea în mâinile mele. Şi i-am dat foc. Fără remuşcări, fără ezitări.

Am inspirat, m-am înecat, m-am bulbucat, am lăcrimat, dar nu m-am lăsat. Am tras iar. Şi iar am tuşit, ochii mi s-au împăienjenit, capul mi-a ameţit, mâinile mi-au amorţit, buzele mi s-au învineţit.
A fost greu şi mi-a fost rău. Cumplit de rău. Dar am reuşit, lividă şi tremurândă, să dau gata jumate de Mărăşeşti. Şi pe soră-mea, întreagă. Plângea cu sughiţuri şi mă ruga să nu mor. N-am murit, m-am oţelit. Şi-am decis că până nu mă voi antrena suficient cât să fiu în stare să fumez cu rotocoale şi jeturi de fum adevărate, n-o să-i mai dau voie să mă asiste. O puneam să jure că nu va sufla o vorbă despre activităţile mele şi-o lăsam de pază. Iar eu mă antrenam cum şi când puteam, în ilegalitate, ascunzându-mă prin beciuri şi prin poduri, precum Sergiu Nicolaescu în Pistruiatul.

Am fumat, într-un an, mai bine de zece ţigări. N-am zis unşpe pentru că din aia furată de la unchi-miu n-am apucat să trag decât vreo două fumuri, că m-a prins bunica, un pic înainte să dau foc la casă. Mi-a înroşit bucile cu o nuia molicică, dar nu m-a spus alor mei niciodată, aşa cum mi-a promis.
O bunică de cuvânt, cum intenţionez să mă fac şi eu când o să fiu mare.

După întâmplarea asta am stat şi-am chibzuit. Mie, până în ziua de azi, nu-mi vine să chibzuiesc decât după ce comit măgăria. Întâi o pecesc şi pe urmă chibzuiesc. Şi după ce cuget şi evaluez pierderile, mă pun pe regretat şi pe plâns, frate, de ţi se rupe inima, nu alta. De fapt, mi se rupe numai mie, pentru că în general pe ceilalţi îi doare fix în părţile bombate din spate.

Aşadar, am cugetat eu şi-am calculat până am ajuns la rezultat: tre să mă las de fumat.

Şi m-am lăsat.