Smaranda

Nu are decât doi ani jumate, dar vorbește ca și când și-ar fi dat și doctoratul:

- Arcadia, te rog să intri în curte!
- De ce?
- Ca să pot eu pleca la vale pe drum.

- Arcadia, când o să merg eu la facultate?
- Peste mulți-mulți-mulți ani!
- Nu pot să cred!

- Smaranda, uite ce te iubește Carol!
- Nu mă iubește, mă linge!

- Vrea să se joace cu tine, vezi?
- Nu. Eu văd că se întinde.

Văzând-o cât e de firavă mă gândeam că n-o să poată clinti mingea de fotbal și mă pregăteam să-i aduc una mică, de apă, și să-i explic cum o să jucăm noi două volei, ca fetele de pension.
N-a fost cazul, fata a înhățat mingea cea mare și mi-a arătat că știe exact ce are de făcut cu ea.

Înainte de plecare am rugat-o să se uite la mine, să-i fac o poză în care să i se vadă minunații ochi albaștri.

- Vrei să mi-i arăți, te rog?
- Da.

Dr. House

Boala a debutat insidios, în week-end, cu disconfort la înghițit. Peste noapte m-am trezit de mai multe ori cu senzația că amigdalele mele altă dată frumoase și lucioase sunt acum ca pielea de pe o broască uitată în soare. Nu mai am scăpare, mi-am zis, și-am purces la cotrobăit pe-ntuneric prin sertarul cu doctorii după un Strepsils. L-am luat și m-am culcat. În concluzie, somn agitat și gât uscat.

Dimineața, cum am zărit prima geană de lumină, am coborât să-mi fac cafeaua. Știu exact cât trebuie să dureze din momentul în care apăs butonul și până sorb prima înghițitură astfel încât să nu-mi opăresc papilele și-așa uzate și suprasolicitate (în opinia lui Vasile), de la consumul excesiv de ardeii iuți. Papilele au zâmbit și s-au bălăcit, dar când licoarea a ajuns la amigdale a fost jale. S-au opărit și s-au răzvrătit. Clar, am răcit, m-am gândit. Dar unde? Că apă rece nu beau, înghețata nu m-a tentat niciodată și-am umblat și bine îmbrăcată. (Asta am băgat-o pentru rimă! :P) M-am doftoricit în grabă și m-am apucat de treabă.

Ziua a trecut fără să fi zăcut, dar noaptea toate m-au durut. Am făcut febră, am vărsat, rinoreea s-a exacerbat (puteam să spun că mucii m-au invadat, dar v-am protejat :D); mușchii mă dureau, articulațiile se văitau, ochii îmi plângeau, mațele mi se contorsionau; strănutam, transpiram, tușeam, nu dormeam, dar nu cedam. Mă încăpățânam să cred că de cum se vor arăta zorii boala se va destrăma ca norii.

Dimineață am vrut să merg la piață dar mă schimbasem la față și Vasile m-a amenințat cu doctorul. Eu l-am amenințat cu negrese ninja și a capitulat.

Pe la amiază abia mai puteam sta trează. Mi s-a rupt filmul în mijlocul meciului de handbal (Marc mi-a făcut program intensiv de antrenament) ceea ce l-a surprins pe Vasile: ”ce faci, femeie, pierzi prin abandon?”  Pardon, am răcit. Și iar m-am doftoricit. Minim, cum îmi place mie.

(Se cuvine să deschid o paranteză și să informez cititorii că eu și Vasile avem concepții diametral opuse despre boli și tratamente. Eu am îmbrățișat filosofia conform căreia dacă n-ai căzut lat cu dureri atroce, dacă nu ți-ai tăiat mâna de la cot ci doar buricul deștului, dacă te poți deplasa nesprijinit până la mașină, dacă nu ești complet obnubilat, atunci nu e cazul să stai în pat. Și nici să iei medicamente.
El însă e om prevăzător și informat. Dacă a aflat că presiunea atmosferică va scădea cu un milimetru coloană de mercur și există pericolul să simtă un fulg de cefalee, dacă-i miroase din grădină a musaca și știe că asta ar putea însemna un puf de crampă peste noapte, el se aprovizionează cu antiinflamatoare și enzime digestive ajutătoare. Cum a apărut disconfortul cum își administrează antidotul.)

Starea mea se înrăutățea așa că Vasile s-a prezentat la mine cu chestionarul de anamneză:
- De când ți-e rău?
- De duminică.
- Ce simptome ai?
- Stare generală alterată, febră, frisoane, mialgie, vărsături, tuse.
- Când și câtă febră faci?
- Noaptea, în jur de 39.
- La ce temperatură ai setat cu aerul condiționat?
- 17 grade.
- Câte grade erau afară?
- 37.

Încruntat, dr. House a plecat. Adineaori s-a prezentat la mine și m-a întrebat:  
- Deci, tu ce zici că ai?
- Cred că o viroză.
- Nici o viroză! Ai legioneloză!
- Ceeeee? Ce-i aia, bre?
- O boală. Potențial mortală.

Dacă nu mai apar pe-aici înseamnă că Dr. House a avut dreptate și diagnosticul  a fost corect.

Vă salut și vă respect!

”Căldură mare, mon cher!”

E vreme de stat liniștit, la umbră. Dar dacă îl ai pe Marc în vecini și se întâmplă să vină și Maya în vizită, tre' să te agiți, în soare. Alergi după frisbee, culegi roșii, fugărești fluturi, urmărești bondari, ai grijă să-i mai rămână lui Vasile măcar câteva roșii în picioare după partida de fotbal și în general, ești cu ochii-n paișpe.

După un șut spectaculos într-o tufă de roșii cherry, îl iau pe Marc și-l avertizez:
-Ascultă, Marcone: dacă mai rupi roșiile, va trebui să te plantez într-un ghiveci! O să te îngrop până la genunchi în pământ, o să-ți pun apă la rădăcină, iar tu va trebui să stai cu mâinile în sus, cu degetele răsfirate și din fiecare degețel să produci câte o roșie, deal?”
A gogonat ochii cât cepele și mi-a răspuns:
-Oops! I can't do it! Mai bine cumpăr de la Metro! 
A trebuit să admit că are dreptate și ne-am continuat treburile. Și ne-am jucat până ne-am încăierat de la un cocoș cu roți. Maya a câștigat. (Because e fată.) Marc s-a supărat. L-am căutat amândouă și când l-am găsit ne-a explicat: ”m-am ascundat că eram supărat”.

Un alt șut bine plasat a trimis mingea în cușca lui Carol. I-am întrebat pe prunci ce ce cred ei c-am putea face în acest caz. Maya a pasat, logic, problema lui Marc. Iar el a venit cu soluția salvatoare: eu urma să recuperez mingea, că e câinele meu: ”pe mine latră, nu me cunoaște”. M-am codit, lăsându-mă greu înduplecată așa că m-a îndemnat: ”go, Arcadia! Carol has verry nice coteț!” Ce băiat isteț!

Din cauza alergăturii venise vremea pentru ceva de-ale gurii, m-a avertizat, discret, Marc: ”Arcadia, eu am o foame de doi pizza. Dacă nu me dai mâncare mănănc tot iarbul tău!” Văleu!


Între două înghițituri s-a interesat de soarta pruncului meu, despre care auzise că ”l-a mușcat o păpușă”. Venise rândul meu să gogonez ocheții ca Ion când a văzut girafa. Noroc cu Vasile care m-a lămurit înainte să mi se gripeze complet creierii. Vorbea despre căpușă. L-am asigurat că totul e sub control, fiul meu nu e în pericol iminent din cauza căpușelor ci din cauza licenței.
Cu tot optimismul meu n-am reușit să-l liniștesc complet pentru că mi-a spus ușor îngrijorat că el se teme și de ”mușci” și ”păpuși”.  De ce zici că te temi, l-am întrebat cu ochii gata de explozie? ” De flies and ticks”.

Vara e în toi, bucurați-vă cu noi! 

Boje moi!

Vecinilor mei de la răsărit le-au sosit nepoții în vacanță. Prunci cosmopoliți, născuți la Viena, locuind la Belgrad și petrecând vacanțele în România. Cel mare (9 ani) e romantic, intelectual, citește cărți mai groase decât cartea mea de bucate și e preocupat exclusiv de chestiuni serioase, științifice, artistice. N-are o părere prea bună despre inteligența mea, o văd deslușit în ochii lui mari când mă privește cu nedisimulată mirare în timp ce eu aberez despre binefacerile spanacului care evadează din stomac, galopează  și se aciuează în bicepși, despre roșiile care-și fac siesta în obraji, sau despre crema solară care scoate sabia și se duelează cu soarele ziua-n amiaza mare.
Ieri, în timp ce le povesteam niște SF-uri de-astea mă trezesc cu bunicul pruncilor taman la epilogul snoavei, în timp ce hlizeala era în toi: ”de ce râdeți, măi, ce vă povestește Arcadia?”  Ăl mare a glăsuit primul:  ”she tells stupid story, eu nu râd!” Când l-am auzit mi-a pierit și mie râsul.

Cu mezinul e altă poveste. Între noi a fost dragoste la prima vedere. Trăim pe perioada verii într-o simbioză  perfectă: eu îi fac castele la groapa de nisip, el mă bate la fotbal cu paișpe-trei; eu îi laud mușchii, el îmi spune că n-am detentă pentru că-s bătrână și bătrânii au genunchii stricați; eu îi coc plăcinte la aproximativ 38 de grade la umbră transpirând precum Cotabiță în exercițiul funcțiunii și el mă întreabă candid de ce nu mi-am făcut piscină dacă tot mi-e așa de cald. 

Azi dimineață a apărut la ușă cu o sacoșă cât el de mare, plină cu lapte, ouă, ulei, zahăr, ciocolată și alte cele:  am venit să facem muffins, mi-a spus, cu un zâmbet larg cât orizontul. De data asta era și el cam asudat de la cărat trăistoiul cu materii prime și m-am mirat c-a venit, pe căldura aia, cu șosete în crocși. M-a lămurit bunică-sa: se jucase în nisip și nu putea risca să-l văd cu unghiile de la picioare murdare și să-l pun să facă baie.

I-am propus să ne apucăm de treabă, să nu pierdem vremea, să ne apuce miezul caniculei pe lângă cuptorul încins. Dar el n-avea șorț pe măsura lui, așa c-a fost nevoie să confecționăm și să personalizăm unul, că unde s-a mai pomenit master chef fără șorț?

Am măsurat ingredientele, le-am amestecat, le-am combinat și la un moment dat l-am întrebat:
- Praf de copt ai adus?
Întâi s-a blocat, a deliberat și mi-a spus apăsat și încruntat:
- Nu me place copt. La mine la Belgrad  eu am copt la mână când am fost three. It hurts when it's copt.

După ce ne-am lămurit cum e cu praful de copt și-am băgat brioșele la cuptor speram să-mi trag sufletul lângă o limonadă rece cu ghimbir (cine n-a gustat nu știe ce pierde! :D),  dar prietenul meu a hotărât că a sosit momentul să jucăm repriza a doua din meciul de fotbal întrerupt brutal de bunică-sa cu o seară înainte. Porneam de la scorul de 9-2 pentru el. În cinci minute (scăzând pauzele în care mă instruia cum să mă arunc pe-o parte, după minge, când văd că el șutează lateral), mi-a mai administrat cinci goluri. Lamentându-mă eu și întrebându-mă  retoric cum de nu reușesc cu niciun chip să-l bat la fotbal, mi-a mai dat un gol, de data asta în stomac: 
-Because ești fată!

Unul din prerogativele feminității este distributivitatea așa că am cerut time out ca să verificăm tonusul brioșelor. Erau gata. Le-am scos din cuptor și când le-a văzut a exclamat alarmat:
- Boje moi! Muffins asta e too fat! Too much praf de copt, Arcadia!

Too much, indeed. Viața e perfid.