...vai de picioare!
Matinală cum mă ştiţi, după cafeaua cea de toate dis-de-dimineţile am purces la udat florile. Mi s-a tulburat corpul (vitros) când am văzut frumuseţe de trandafir delicat, contorsionat şi schingiuit de la arşiţa de peste zi şi frigul de peste noapte şi răsadurile mele de margarete altă dată vestite, acum palide şi rebegite. Vremea îşi face de cap cu săriturile ei de temperatură.
Va să zică, mi-am început ziua stârmocind prin grădină şi aşteptând pe cei cu somnul bun să-şi înceapă activitatea. Primul drum era programat la farmacie, pentru Prednisonul câinelui. Deja sărisem doza de seară, n-o mai puteam amâna nicicum pe cea de dimineaţă. Când a sosit vremea, m-am spălat, m-am îmbrăcat, m-am machiat, m-am rujat şi-am plecat. Vorbind la telefon. M-am privit în oglindă pentru ultima oară şi-am recitat micuţa poezioară cu oglinjoară şi eu mai faină ca odinioară.
Ajunsă aproape la destinaţie, îmi anunţ interlocutoarea că trebuie să încheiem convorbirea şi brusc mă loveşte realitatea în moalele retinei: crocşii. Eram răpitoare cu crocşii în picioare. Cei cu care udasem grădina, plini de pământ. Am inspirat adânc şi-am evaluat posibilităţile. Cu nişte şerveţele umede aş putea spăla cât de cât crocşii. I-am spălat. Dacă aş dezbrăca şi sacoul şi-aş rămâne în bluză, aş putea părea o femeie bătrână, sărmană şi harnică venită să-şi cumpere dis de dimineaţă doctoriile pentru inimă, da.
Da' de unde! Ce băbăciune poartă în picioare crocşi de un verde-broscoi-adolescent? Uitându-mă iar la ei mi-am dat seama că dacă zona farmaciei ar fi fost survolată de un elicopter, pilotul ar fi crezut că vede rachete de semnalizare şi-ar fi pus radarul pe mine.
În fine, mi-am zis, o să merg puţin în marşarier, să mă apropii cât mai mult de intrare, o să pândesc un moment când pietonii sunt mai rarefiaţi şi-o s-o tai rapid amestecându-mă printre pacienţii de la coadă. Pe drum, aş putea chiar să încep să fluier o baladă, ceva, şi toată lumea s-ar uita la gura mea, lăsând picioarele în plata crocşilor.
Am deschis portiera, emoţionată toată, şi-am pus piciorul stâng pe asfalt. (Doamnele coboară din maşină cu amândouă picioarele odată, dar nu uitaţi că eu eram acum o bătrână sărmană şi bolnavă, care n-avea habar de astfel de detalii, da?) Când să expun şi crocsul drept, mi-am dat seama că dacă n-am poşeta la mine, înseamnă că n-am nici bani, înseamnă că trebuie să mă întorc acasă şi mai înseamnă c-am pierdut un sfert de oră cu pregătirile, timp în care m-aş fi putut întoarce deja, încălţată omeneşte.
Mă simţeam ca mama lui Ivan Turbincă, încălţată cu-o opincă.
luni, 30 mai 2011
vineri, 27 mai 2011
Sfânta vineri. Re-reloaded
Sunt de părere că pentru păstrarea sănătăţii mintale în parametri optimi avem nevoie de umor. Suntem pre(a)ocupaţi, stresaţi, agasaţi, asaltaţi de o mie de probleme. Rezistăm o vreme, după care avem nevoie să dăm drumul la supapă, să lărgim nodul de la cravată, s-o facem lată.
Până astăzi credeam că doar oamenii au nevoie să se distreze. De azi însă, sunt sigură că şi sfinţii trebuie să abandoneze din când în când treburile duhovniceşti şi grija de noi, că şi ei au nevoie de câte-o fereastră în orar, de câte-o sărbătoare-n calendar. Sfânta Vineri, prietena mea veche, şi-a luat un liber şi s-a gândit să treacă pe la mine să vadă ce mai fac, cum o mai duc, cum mă mai descurc.
(Mulţumesc, bine, până să vină ea pe la mine.)
I-am simţit aura încă de aseară, când m-au apucat frisoanele şi rinoreea. Însă criza de grand mal s-a instalat de dimineaţă când, spălându-mă pe dinţi am simţit o arsură. Sfânta m-a pupat pe gură şi mi-a însămânţat un herpes pe buză. Mofluză, am tuflit un plasture Compeed în creştetul bubei, i-am dat şi-un Aciclovir de ajutor şi-am ieşit din domitor. Pâş-pâş, să nu-l trezesc pe Vasile care se culcase spre ziuă. Ghinion de neşansă, lângă uşă am scăpat petul din mână. Gol, a luat-o la vale pe scări sunând ca armata lui Sinan Paşa în retragere. Vasile a scăpat de somn instantaneu ceea ce, la o adică, i-a prins chiar bine, a apucat să ude gazonul înainte să meargă la muncă.
Pe la ora 8 mi-au sosit musafirii anunţaţi de cu seară. Rude. Dragi. Mi-au inspectat grădina, am împărţit frăţeşte răsaduri, butaşi, bulbi, plante. Apoi i-am omenit cu câte o cafea, în foişor. Deşi comandaseră cafele mici, eu am umplut ceştile cele mari. Sunt execesivă, recunosc. Am socializat, am discutat, m-au lăudat, m-au pupat şi-au plecat. Am rămas zâmbind, cu laudele lor fâlfâindu-mi încă în urechi.
Am început să strâng masa. Am pus în tavă ceştile pe jumătate pline cu cafea, am pus deasupra cutia cu bomboane, în capacul ei am pus dozele de lapte condensat, zaharniţa, iar deasupra o ceaşcă în care am adunat linguriţele. Mătuşă-mea mă tot alintase zicându-mi prinţesă iar eu, în timp ce înaintam spre casă cu turnul Babel în braţe, mă imaginam îmbrăcată în crinoline, cu un alai de Feţi Frumoşi după mine.
Sfânta Vineri s-a enervat în aşa hal pe visarea mea halucinogenă, că m-a călcat urgent pe trenă. M-am împiedicat, m-am aruncat, şi-am înscris un touchdown care i-ar face invidioşi pe toţi neozeelandezii de la 1900 încoace. De la impact, cafeaua rămasă în ceşti a ţâşnit spre înaltul cerului, amestecându-se în aer cu laptele şi zahărul, iar la aterizare era gata transformată în cel mai spectaculos latte machiato pe care vi l-aţi imaginat vreodată. Cu mişcarea asta bat orice barman din barurile de la Rio.
Readusă dramatic cu picioarele şi burta pe pământ, am gemut încetişor şi-am privit spre foişor. Dacă nu m-aş teme că fugiţi de pe blog şi-ntr-o lună ajung pe locul douăşpatru de mii în Zelist, v-aş mărturisi că pentru o fracţiune de secundă am zărit-o pe Sfânta Vineri hlizindu-se pe sub colţul năframei.
Păstrez, din precauţie, tăcerea asupra acestui aspect.
M-am ridicat, am adunat molozul, am spălat scările, m-am schimbat şi-am plecat.
La piaţă am parcat sub un copac, ca să nu-mi găsesc, la întoarcere, maşina încinsă de soare şi să mă apuce amocul. M-a apucat oricum. Pentru că prietena mea aureolată, n-a stat degeaba. Până m-am întors eu cu spanacul, ea a stors un porumbel pe parbrizul meu. Până la ultima picătură de găinaţ. Şi dintre toţi porumbeii din oraş, l-a ales fix pe ăla care era constipat de-o lună. Dacă vă mai spun acum şi că, dintre toate siguranţele pe care le are maşina mea, s-a ars, de câteva zile, fix aia care bălăngăneşte ştergătoarele pe parbriz, mă credeţi? Jur, cu capul sub sabia Sfintei, că spun adevărul. Aia s-a ars.
Prin urmare, trebuia să găsesc o soluţie să îndepărtez destupăciunea zburătoarei fără să mă umplu de savoare. Am traversat strada, am cumpărat 5 litri de apa minerală (m-am gândit că acidul cu bulbuci va avea efect 2 în 1, în comparaţie cu apa plată) şi-am început să torn pe parbriz. Doi cetăţeni care stăteau de vorbă au mirosit că ceva pluteşte-n atmosferă şi-au început să tragă cu coada ochiului la indeletnicirea mea înălţătoare. Soarele deshidratase plăcintocul şi-l fixase în aşa hal, de ziceai că porumbelul ăla se hrănea exclusiv cu adeziv de faianţă. Udam şi aşteptam hidratarea. Un spectator şi-a pierdut răbdarea şi mi-a strigat, rânjind: porneşte ştergătoarele, doamnă, că se duce mai uşor!
Nu zău! Să mori tu? Am vrut să-i întorc vreo două-trei vorbe din vârful limbii, dar cu doamna Vineri de-a dreapta mea n-am avut curaj. M-am gândit că umilinţa asta e mai mică, totuşi, decât să mă trântească iar pe burtă, în plină parcare, ziua-n amiaza mare.
Aşa că mi-am înşfăcat Sfânta de braţ şi-am plecat, suferind. Admiratorii or fi tot acolo, rânjind...
Până astăzi credeam că doar oamenii au nevoie să se distreze. De azi însă, sunt sigură că şi sfinţii trebuie să abandoneze din când în când treburile duhovniceşti şi grija de noi, că şi ei au nevoie de câte-o fereastră în orar, de câte-o sărbătoare-n calendar. Sfânta Vineri, prietena mea veche, şi-a luat un liber şi s-a gândit să treacă pe la mine să vadă ce mai fac, cum o mai duc, cum mă mai descurc.
(Mulţumesc, bine, până să vină ea pe la mine.)
I-am simţit aura încă de aseară, când m-au apucat frisoanele şi rinoreea. Însă criza de grand mal s-a instalat de dimineaţă când, spălându-mă pe dinţi am simţit o arsură. Sfânta m-a pupat pe gură şi mi-a însămânţat un herpes pe buză. Mofluză, am tuflit un plasture Compeed în creştetul bubei, i-am dat şi-un Aciclovir de ajutor şi-am ieşit din domitor. Pâş-pâş, să nu-l trezesc pe Vasile care se culcase spre ziuă. Ghinion de neşansă, lângă uşă am scăpat petul din mână. Gol, a luat-o la vale pe scări sunând ca armata lui Sinan Paşa în retragere. Vasile a scăpat de somn instantaneu ceea ce, la o adică, i-a prins chiar bine, a apucat să ude gazonul înainte să meargă la muncă.
Pe la ora 8 mi-au sosit musafirii anunţaţi de cu seară. Rude. Dragi. Mi-au inspectat grădina, am împărţit frăţeşte răsaduri, butaşi, bulbi, plante. Apoi i-am omenit cu câte o cafea, în foişor. Deşi comandaseră cafele mici, eu am umplut ceştile cele mari. Sunt execesivă, recunosc. Am socializat, am discutat, m-au lăudat, m-au pupat şi-au plecat. Am rămas zâmbind, cu laudele lor fâlfâindu-mi încă în urechi.
Am început să strâng masa. Am pus în tavă ceştile pe jumătate pline cu cafea, am pus deasupra cutia cu bomboane, în capacul ei am pus dozele de lapte condensat, zaharniţa, iar deasupra o ceaşcă în care am adunat linguriţele. Mătuşă-mea mă tot alintase zicându-mi prinţesă iar eu, în timp ce înaintam spre casă cu turnul Babel în braţe, mă imaginam îmbrăcată în crinoline, cu un alai de Feţi Frumoşi după mine.
Sfânta Vineri s-a enervat în aşa hal pe visarea mea halucinogenă, că m-a călcat urgent pe trenă. M-am împiedicat, m-am aruncat, şi-am înscris un touchdown care i-ar face invidioşi pe toţi neozeelandezii de la 1900 încoace. De la impact, cafeaua rămasă în ceşti a ţâşnit spre înaltul cerului, amestecându-se în aer cu laptele şi zahărul, iar la aterizare era gata transformată în cel mai spectaculos latte machiato pe care vi l-aţi imaginat vreodată. Cu mişcarea asta bat orice barman din barurile de la Rio.
Readusă dramatic cu picioarele şi burta pe pământ, am gemut încetişor şi-am privit spre foişor. Dacă nu m-aş teme că fugiţi de pe blog şi-ntr-o lună ajung pe locul douăşpatru de mii în Zelist, v-aş mărturisi că pentru o fracţiune de secundă am zărit-o pe Sfânta Vineri hlizindu-se pe sub colţul năframei.
Păstrez, din precauţie, tăcerea asupra acestui aspect.
M-am ridicat, am adunat molozul, am spălat scările, m-am schimbat şi-am plecat.
La piaţă am parcat sub un copac, ca să nu-mi găsesc, la întoarcere, maşina încinsă de soare şi să mă apuce amocul. M-a apucat oricum. Pentru că prietena mea aureolată, n-a stat degeaba. Până m-am întors eu cu spanacul, ea a stors un porumbel pe parbrizul meu. Până la ultima picătură de găinaţ. Şi dintre toţi porumbeii din oraş, l-a ales fix pe ăla care era constipat de-o lună. Dacă vă mai spun acum şi că, dintre toate siguranţele pe care le are maşina mea, s-a ars, de câteva zile, fix aia care bălăngăneşte ştergătoarele pe parbriz, mă credeţi? Jur, cu capul sub sabia Sfintei, că spun adevărul. Aia s-a ars.
Prin urmare, trebuia să găsesc o soluţie să îndepărtez destupăciunea zburătoarei fără să mă umplu de savoare. Am traversat strada, am cumpărat 5 litri de apa minerală (m-am gândit că acidul cu bulbuci va avea efect 2 în 1, în comparaţie cu apa plată) şi-am început să torn pe parbriz. Doi cetăţeni care stăteau de vorbă au mirosit că ceva pluteşte-n atmosferă şi-au început să tragă cu coada ochiului la indeletnicirea mea înălţătoare. Soarele deshidratase plăcintocul şi-l fixase în aşa hal, de ziceai că porumbelul ăla se hrănea exclusiv cu adeziv de faianţă. Udam şi aşteptam hidratarea. Un spectator şi-a pierdut răbdarea şi mi-a strigat, rânjind: porneşte ştergătoarele, doamnă, că se duce mai uşor!
Nu zău! Să mori tu? Am vrut să-i întorc vreo două-trei vorbe din vârful limbii, dar cu doamna Vineri de-a dreapta mea n-am avut curaj. M-am gândit că umilinţa asta e mai mică, totuşi, decât să mă trântească iar pe burtă, în plină parcare, ziua-n amiaza mare.
Aşa că mi-am înşfăcat Sfânta de braţ şi-am plecat, suferind. Admiratorii or fi tot acolo, rânjind...
miercuri, 25 mai 2011
"M" de la mirror. Sau de la mirare.
Vorbeam ieri cu o mamă de fată. Mare. De ani. 22 de ani.
- Ce-ţi face fata?
- E în Bangladesh. (Am schimbat ţara din raţiuni de protecţie a identităţii victimei.)
- Daaa? Cu ce ocazie?
- A chemat-o Fernando de la Gilău, prietenul ei. (Am schimbat şi numele oraşului ca să nu se opărească Fernando de la Caransebeş.)
- Văd că relaţia lor e serioasă, o să aveţi nepoţei mai repede ca mine, vă invidiez! Ha-ha!
- Vaaaaaai, cum poţi gândi aşa ceva despre Virginica mea? Ea se păstrează, dragă! Am întrebat-o chiar ieri, la telefon. Şi ştii că ea nu mă minte niciodată.
- .... Ă...ăăă...frumos! Înseamnă că eu o să am prima nepoţei. Ha!
Altă zi, altă mamă, alt prunc. Mic. 3 ani. Revoltată că educatoarea a chemat-o să-i spună că pruncul ei îşi terorizează camarazii de grupă.
- E copil, dragă, ce vrea de la el? Ok, a rupt chitara în capul lui Georgel, dar aşa face el când e nedreptăţit. Dacă ăla nu i-ar fi făcut nimic, nu-i turtea nici al meu capul, cu chitara.
Iar cuvintele urâte cu care tot îmi scoate ochii vaca asta de educatoare, Georgel le-a învăţat de la dobitoaca şi handicapata de soacră-mea, lua-o-ar Lucifer! (Am schimbat numele invocatului, de frică.) E a patra oară când îmi terorizează copilul. Şi doar i-am spus şi la boul ăsta de bărbată-miu că tre' să-l mutăm la altă grădiniţă că aici nu are parte de o educaţie ca lumea!
Să-i zicem Marc. A făcut pe el. Iar. S-a ascuns sub masă, privind printre picioarele ei efectul parfumului şi reacţia musafirilor. Cineva îi face poză, cum stă el aşa, uşor ruşinat şi panicat. Bunica îl ia, îi spală popoul şi ruşinea. Curat şi reabilitat, cere să vadă şi el pozele. Un căpşor răsărind de sub o faţă de masă îl face să exclame dispreţuitor:
- Uite la ăsta! A făcut caca pe el!
O oarecare doamnă din Arcadia. Antică. Doamna. În faţa oglinzii, de dimineaţă, înainte de-a se crăpa de ziuă:
- Ogindă, oglinjoară, ce bine că-s mai frumoasă ca odinioară!
- Ce-ţi face fata?
- E în Bangladesh. (Am schimbat ţara din raţiuni de protecţie a identităţii victimei.)
- Daaa? Cu ce ocazie?
- A chemat-o Fernando de la Gilău, prietenul ei. (Am schimbat şi numele oraşului ca să nu se opărească Fernando de la Caransebeş.)
- Văd că relaţia lor e serioasă, o să aveţi nepoţei mai repede ca mine, vă invidiez! Ha-ha!
- Vaaaaaai, cum poţi gândi aşa ceva despre Virginica mea? Ea se păstrează, dragă! Am întrebat-o chiar ieri, la telefon. Şi ştii că ea nu mă minte niciodată.
- .... Ă...ăăă...frumos! Înseamnă că eu o să am prima nepoţei. Ha!
Altă zi, altă mamă, alt prunc. Mic. 3 ani. Revoltată că educatoarea a chemat-o să-i spună că pruncul ei îşi terorizează camarazii de grupă.
- E copil, dragă, ce vrea de la el? Ok, a rupt chitara în capul lui Georgel, dar aşa face el când e nedreptăţit. Dacă ăla nu i-ar fi făcut nimic, nu-i turtea nici al meu capul, cu chitara.
Iar cuvintele urâte cu care tot îmi scoate ochii vaca asta de educatoare, Georgel le-a învăţat de la dobitoaca şi handicapata de soacră-mea, lua-o-ar Lucifer! (Am schimbat numele invocatului, de frică.) E a patra oară când îmi terorizează copilul. Şi doar i-am spus şi la boul ăsta de bărbată-miu că tre' să-l mutăm la altă grădiniţă că aici nu are parte de o educaţie ca lumea!
Să-i zicem Marc. A făcut pe el. Iar. S-a ascuns sub masă, privind printre picioarele ei efectul parfumului şi reacţia musafirilor. Cineva îi face poză, cum stă el aşa, uşor ruşinat şi panicat. Bunica îl ia, îi spală popoul şi ruşinea. Curat şi reabilitat, cere să vadă şi el pozele. Un căpşor răsărind de sub o faţă de masă îl face să exclame dispreţuitor:
- Uite la ăsta! A făcut caca pe el!
O oarecare doamnă din Arcadia. Antică. Doamna. În faţa oglinzii, de dimineaţă, înainte de-a se crăpa de ziuă:
- Ogindă, oglinjoară, ce bine că-s mai frumoasă ca odinioară!
luni, 23 mai 2011
Poiana Narciselor
Călduţ. Vreo 20 de grade. La Şercaia, tunetele încearcă să sperie şi să descurajeze iubitorii de narcise. Nu facem parte din categoria vizată. Parcăm. Pornim pe jos spre poiană.
Vorbim, zâmbim, drumeţim. Pe măsură ce înaintăm, câte unuia din grup îi piere zâmbetul şi i se inundă pantofii. Cine-a mai fost, ştie: zonă frumoasă dar mlăştinoasă. Cine-a mai fost, crede că ştie drumul, dar nu e neapărat adevărat. Am deviat, ocolind băltoacele cu apă şi broaşte. Retur. Sunăm un temerar ajuns înaintea noastră. Ne confirmă mlaştinile şi ne informează că trebuie înfruntate şi traversate. Drumul către poiană trece prin mlaştină. Ne întoarcem, ne avântăm, ne udăm, ne inglodăm, ne scufundăm. Traversăm. Cu preţul unor pantofi plini de apă, noroi, iar cei mai norocoşi şi cu câte-un broscoi. Cârcotaşii, descurajaţi de greutăţile înaintării, de tunete şi de dorul după iarba verde de acasă, zdruncină încrederea ghidului cu smiorcăiala lor. Sunăm iar înaintaşii, să ne îndrume paşii. Nu putem preciza unde ne aflăm şi nici direcţia spre care înaintăm. Antemergătorii găsesc soluţia ieşirii noastre din mlaştină: vorbesc cu bătrânul trompetist să sune deşteptarea. Suntem invitaţi să ascultăm trompeta şi să ne orientăm. Ascultăm. Suntem pe drumul cel bun. Înaintăm. O ultimă încercare, o baltă foarte mare. Am ajuns. Campăm. Ne bucurăm, pozăm, socializăm.
Statisticile spun că Rezervaţia Poiana Vadului are cca 400 de hectare şi că narcisele, în vremuri bune, se pot înghesui câte 150 pe un metru pătrat. Nu sunt atâtea, fie pentru că a scăzut natalitatea şi-n rândul narciselor, fie din cauza dobitocilor care au cules braţe întregi de narcise care zac şi se ofilesc lângă păturile pe care stau ei şi-şi îndoapă burdihanele.
Şi mistreţii sunt porci, au dat iama şi-au râmat poiana. Primii ar trebui amendaţi şi ultimii împuşcaţi. Sau invers?
Ne uscăm cam pe vremea când trebuie să plecăm. Înfruntăm iar vicisitudinile drumului.
Încălţări compromise, pe cărări mult mai precise, cu parfum de narcise ucise.
Vorbim, zâmbim, drumeţim. Pe măsură ce înaintăm, câte unuia din grup îi piere zâmbetul şi i se inundă pantofii. Cine-a mai fost, ştie: zonă frumoasă dar mlăştinoasă. Cine-a mai fost, crede că ştie drumul, dar nu e neapărat adevărat. Am deviat, ocolind băltoacele cu apă şi broaşte. Retur. Sunăm un temerar ajuns înaintea noastră. Ne confirmă mlaştinile şi ne informează că trebuie înfruntate şi traversate. Drumul către poiană trece prin mlaştină. Ne întoarcem, ne avântăm, ne udăm, ne inglodăm, ne scufundăm. Traversăm. Cu preţul unor pantofi plini de apă, noroi, iar cei mai norocoşi şi cu câte-un broscoi. Cârcotaşii, descurajaţi de greutăţile înaintării, de tunete şi de dorul după iarba verde de acasă, zdruncină încrederea ghidului cu smiorcăiala lor. Sunăm iar înaintaşii, să ne îndrume paşii. Nu putem preciza unde ne aflăm şi nici direcţia spre care înaintăm. Antemergătorii găsesc soluţia ieşirii noastre din mlaştină: vorbesc cu bătrânul trompetist să sune deşteptarea. Suntem invitaţi să ascultăm trompeta şi să ne orientăm. Ascultăm. Suntem pe drumul cel bun. Înaintăm. O ultimă încercare, o baltă foarte mare. Am ajuns. Campăm. Ne bucurăm, pozăm, socializăm.
Statisticile spun că Rezervaţia Poiana Vadului are cca 400 de hectare şi că narcisele, în vremuri bune, se pot înghesui câte 150 pe un metru pătrat. Nu sunt atâtea, fie pentru că a scăzut natalitatea şi-n rândul narciselor, fie din cauza dobitocilor care au cules braţe întregi de narcise care zac şi se ofilesc lângă păturile pe care stau ei şi-şi îndoapă burdihanele.
Şi mistreţii sunt porci, au dat iama şi-au râmat poiana. Primii ar trebui amendaţi şi ultimii împuşcaţi. Sau invers?
Ne uscăm cam pe vremea când trebuie să plecăm. Înfruntăm iar vicisitudinile drumului.
Încălţări compromise, pe cărări mult mai precise, cu parfum de narcise ucise.
joi, 19 mai 2011
Clarobscur
Nu sunt o făptură timidă dar nu pot spune nici că-s Tarzan şi mă dă curajul afară din colibă în mijlocul nopţii. Nu intru pe geam dacă cineva mă dă afară pe uşă, dar dacă m-a prins o noapte furtunoasă prin pădure, nu mă ascund de ploaie sub prispa castelului lui Verde Împărat ci bat la poartă, dau bineţe şi cer adăpost.
Aceleaşi obiceiuri mă însoţesc şi-n blogosferă. Uneori mai sfioasă, alteori mai curajoasă, mi-am împărtăşit gândurile sau mi-am spus părerile pe ici pe colo, pe unde m-am simţit îndemnată să bat la poartă.
Se cuvine să menţionez că eu nu înghit nemestecată gogoaşa că scrii pe blog pentru tine, de amorul artei, că ţi se fâlfâie dacă cineva bagă ochiul prin articol sau nu, dacă cineva te bagă în seamă sau îţi zice de mamă. E clar, scrii cu nădejdea (oricât de palidă) că cineva o să citească şi, cu puţin noroc, o să-şi dea şi cu părerea despre scrisorile tale deschise. Pentru că dacă nu te interesează absolut deloc să afle şi alţii ceea ce debitezi tu la umbra blogului, poţi sta liniştit pe burtă, ca peştele de sticlă pe mileu, să cugeţi în gând.
(Cui se încăpăţânează totuşi să mă convingă că scrie exclusiv pentru el, singur singurel, îi recomand să nu se mai ostenească, dacă e adevărat ce pretinde, pentru că se ştie, computerul strică ochii. Aşadar, poate începe să facă plimbări prin codrul verde iar cugetările care-l străfulgeră să le scrie pe frunze de stejar, precum sibila din Cumae. Şi-n loc de-o dioptrie-n plus pe sezon, se-alege cu nişte băi de ozon.)
Îmi amintesc că odată am dat peste blogul unui tânăr care vorbea în ultimul său articol despre zădărnicia vieţii, despre dezamăgiri, despre lipsa de sens şi singurătatea cu care se luptă. Părea atât de distrus că, simţitoare cum sunt, am intrat în alertă. Să nu carecumva să-şi facă felul de-atâta durere şi disperare, mi-am zis! Aşa că mi-am lăsat trebile deoparte, am frunzărit blogul să mă lămuresc cam ce fel de om este şi cum poate fi abordat, dacă starea lui e acută sau cronică şi m-am strofocat să-i schimb dezamăgitului perspectiva, să-l provoc la dialog, într-un comentariu cât am putut eu de terapeutic. Şi pe urmă i-am aşteptat reacţia. După două ore, comentariul fusese moderat. Acum cugetă, mi-am zis,
şi făceam cruci cu limba-n gură să-i dea Dumnezeu gândul cel bun. Dar răspunsul zăbovea. Peste câteva zile omul a băgat un iutub cu valuri şi muzici albastre şi mai apoi nişte poze pe care le-a comentat cu amicii. Îşi revenise miraculos din distrugere iar eu voi muri cu dilema: l-am salvat sau l-am deranjat de la sinucidere?
Pe un alt blog, un alt om. Erudit, am conchis după CV-ul stufos şi cele câteva postări citite. Mi-am aşezat taiorul, mi-am lustruit umorul, am salutat şi-am comentat. Stăpânul m-a ignorat. Dar eu nu m-am întristat, am perseverat (recunosc, am o slăbiciune pentru dialogurile fine). După ceva vreme, mi-am încercat iar norocul şi-am comentat, documentat. Spre deosebire de antecomentatorul meu care bătea, elegant, câmpii, dar care fusese remarcat. Pe mine iar m-a ignorat. Aproape că m-am supărat.
Domnu' patron, răspundeţi-i şi lui Ion, că şi el e om!
Altă dată, am citit o jumate de noapte nişte eseuri (uşor SF) cu oarece substanţă literară. Autorul n-avea niciun comentariu, la nicio postare, după mai bine de un an de blogging. Aproape că mi-a fost milă de singurătatea lui virtuală, aşa că m-am căznit să intru-n atmosferă şi-am scris câte ceva, pe ici pe colo. Ultimei poveşti, care era neterminată, i-am scris aşa, ca exerciţiu neprofesional, un final. Scriitorului i s-a părut, pesemne, mult prea obscur şi la durut în.
V-aţi prins, dilema mea e dacă datorăm oricui ne calcă pragul blogului, o minimă curtoazie.
Chiar şi-atunci când comentariile n-au miros de poezie.
Aceleaşi obiceiuri mă însoţesc şi-n blogosferă. Uneori mai sfioasă, alteori mai curajoasă, mi-am împărtăşit gândurile sau mi-am spus părerile pe ici pe colo, pe unde m-am simţit îndemnată să bat la poartă.
Se cuvine să menţionez că eu nu înghit nemestecată gogoaşa că scrii pe blog pentru tine, de amorul artei, că ţi se fâlfâie dacă cineva bagă ochiul prin articol sau nu, dacă cineva te bagă în seamă sau îţi zice de mamă. E clar, scrii cu nădejdea (oricât de palidă) că cineva o să citească şi, cu puţin noroc, o să-şi dea şi cu părerea despre scrisorile tale deschise. Pentru că dacă nu te interesează absolut deloc să afle şi alţii ceea ce debitezi tu la umbra blogului, poţi sta liniştit pe burtă, ca peştele de sticlă pe mileu, să cugeţi în gând.
(Cui se încăpăţânează totuşi să mă convingă că scrie exclusiv pentru el, singur singurel, îi recomand să nu se mai ostenească, dacă e adevărat ce pretinde, pentru că se ştie, computerul strică ochii. Aşadar, poate începe să facă plimbări prin codrul verde iar cugetările care-l străfulgeră să le scrie pe frunze de stejar, precum sibila din Cumae. Şi-n loc de-o dioptrie-n plus pe sezon, se-alege cu nişte băi de ozon.)
Îmi amintesc că odată am dat peste blogul unui tânăr care vorbea în ultimul său articol despre zădărnicia vieţii, despre dezamăgiri, despre lipsa de sens şi singurătatea cu care se luptă. Părea atât de distrus că, simţitoare cum sunt, am intrat în alertă. Să nu carecumva să-şi facă felul de-atâta durere şi disperare, mi-am zis! Aşa că mi-am lăsat trebile deoparte, am frunzărit blogul să mă lămuresc cam ce fel de om este şi cum poate fi abordat, dacă starea lui e acută sau cronică şi m-am strofocat să-i schimb dezamăgitului perspectiva, să-l provoc la dialog, într-un comentariu cât am putut eu de terapeutic. Şi pe urmă i-am aşteptat reacţia. După două ore, comentariul fusese moderat. Acum cugetă, mi-am zis,
şi făceam cruci cu limba-n gură să-i dea Dumnezeu gândul cel bun. Dar răspunsul zăbovea. Peste câteva zile omul a băgat un iutub cu valuri şi muzici albastre şi mai apoi nişte poze pe care le-a comentat cu amicii. Îşi revenise miraculos din distrugere iar eu voi muri cu dilema: l-am salvat sau l-am deranjat de la sinucidere?
Pe un alt blog, un alt om. Erudit, am conchis după CV-ul stufos şi cele câteva postări citite. Mi-am aşezat taiorul, mi-am lustruit umorul, am salutat şi-am comentat. Stăpânul m-a ignorat. Dar eu nu m-am întristat, am perseverat (recunosc, am o slăbiciune pentru dialogurile fine). După ceva vreme, mi-am încercat iar norocul şi-am comentat, documentat. Spre deosebire de antecomentatorul meu care bătea, elegant, câmpii, dar care fusese remarcat. Pe mine iar m-a ignorat. Aproape că m-am supărat.
Domnu' patron, răspundeţi-i şi lui Ion, că şi el e om!
Altă dată, am citit o jumate de noapte nişte eseuri (uşor SF) cu oarece substanţă literară. Autorul n-avea niciun comentariu, la nicio postare, după mai bine de un an de blogging. Aproape că mi-a fost milă de singurătatea lui virtuală, aşa că m-am căznit să intru-n atmosferă şi-am scris câte ceva, pe ici pe colo. Ultimei poveşti, care era neterminată, i-am scris aşa, ca exerciţiu neprofesional, un final. Scriitorului i s-a părut, pesemne, mult prea obscur şi la durut în.
V-aţi prins, dilema mea e dacă datorăm oricui ne calcă pragul blogului, o minimă curtoazie.
Chiar şi-atunci când comentariile n-au miros de poezie.
marți, 17 mai 2011
Iertaţi-mă că nu sunt japonez (II)
Am comandat cartea online, la Editura Curtea Veche. A sosit în 4 zile. Am citit-o într-o zi. Nu mă pricep să fac recenzii ştiinţifice, îmi orientez lecturile de capul meu şi le interpretez după criterii pur personale, la umbra blândă a convingerii că orice-aș crede, nu păgubesc pe nimeni.
Am citit cărţi frumoase, cărţi plicticoase, cărţi sofisticate, cărţi deşirate, unele preţioase, altele anxioase, cărţi care m-au copleşit, cărţi care m-au depăşit, cărţi care m-au uimit. Iertaţi-mă că nu sunt japonez e o carte care m-a cucerit.
Dacă citeşti Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler, te simţi cumva mărunt, strivit de distanţa şi singurătatea din miezul căreia vorbeşte autorul iar la capătul lecturii ţi se cuibăreşte în minte un soi de solidaritate pe care, neştiind cum s-o gestionezi, o exilezi în memorie.
Când citeşti scrisorile lui George, oricine ai fi, simţi că poţi să-i spui pe nume, ca şi când ai fi fost prieten cu el din clasa a doua. Cu singurătatea lui empatizezi, e din aceeaşi substanţă cu singurătăţile tale. Solidaritatea care se naşte în urma lecturii e firească, ştii exact ce loc i se potriveşte în inima ta.
Verbul lui George are strălucire, vibrează, e viu; te face să râzi dar te sileşte să vezi şi dincolo de umor, să iei aminte la nişte lecţii de viaţă pe care ţi le predă în joacă, aşa cum i-a predat engleză lui Takumi, un micuţ japonez "pe lângă care dl Goe pare Bambi păscând muşeţel".
Un discurs sincer, direct, lipsit de preţiozităţi dar nepreţuit prin onestitate şi autenticitate.
Cartea asta e ca o dimineaţă cu soare, cu cireşi înflorind de încântare.
Am citit cărţi frumoase, cărţi plicticoase, cărţi sofisticate, cărţi deşirate, unele preţioase, altele anxioase, cărţi care m-au copleşit, cărţi care m-au depăşit, cărţi care m-au uimit. Iertaţi-mă că nu sunt japonez e o carte care m-a cucerit.
Dacă citeşti Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler, te simţi cumva mărunt, strivit de distanţa şi singurătatea din miezul căreia vorbeşte autorul iar la capătul lecturii ţi se cuibăreşte în minte un soi de solidaritate pe care, neştiind cum s-o gestionezi, o exilezi în memorie.
Când citeşti scrisorile lui George, oricine ai fi, simţi că poţi să-i spui pe nume, ca şi când ai fi fost prieten cu el din clasa a doua. Cu singurătatea lui empatizezi, e din aceeaşi substanţă cu singurătăţile tale. Solidaritatea care se naşte în urma lecturii e firească, ştii exact ce loc i se potriveşte în inima ta.
Verbul lui George are strălucire, vibrează, e viu; te face să râzi dar te sileşte să vezi şi dincolo de umor, să iei aminte la nişte lecţii de viaţă pe care ţi le predă în joacă, aşa cum i-a predat engleză lui Takumi, un micuţ japonez "pe lângă care dl Goe pare Bambi păscând muşeţel".
Un discurs sincer, direct, lipsit de preţiozităţi dar nepreţuit prin onestitate şi autenticitate.
Cartea asta e ca o dimineaţă cu soare, cu cireşi înflorind de încântare.
miercuri, 11 mai 2011
Mr & Mrs Stork
De ieri adie-un aer cald de briză
Se pare chiar, că am ieşit din criză.
Alături, o familie fiţoasă,
A obţinut un credit pentru casă.
Lucrează de cu zori şi până-n seară,
Dar vila lor îmi pare cam bizară.
Azi, doamna s-a certat cu arhitectul
Zicea că nu-i pe gustul ei, proiectul.
C-ar vrea fundaţia din crengi mai groase
Iar la faţadă, paie mai lucioase.
Modificările nu-s aprobate
Şi-acum lucrările sunt iar blocate.
(Iar cele două berze, supărate).
Se pare chiar, că am ieşit din criză.
Alături, o familie fiţoasă,
A obţinut un credit pentru casă.
Lucrează de cu zori şi până-n seară,
Dar vila lor îmi pare cam bizară.
Azi, doamna s-a certat cu arhitectul
Zicea că nu-i pe gustul ei, proiectul.
C-ar vrea fundaţia din crengi mai groase
Iar la faţadă, paie mai lucioase.
Modificările nu-s aprobate
Şi-acum lucrările sunt iar blocate.
(Iar cele două berze, supărate).
marți, 10 mai 2011
Viaţa ca o coridă
duminică, 8 mai 2011
Crăciun fericit!
Dragii mei, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, vă urez sănătate, bucurii alături de cei dragi şi noi speranţe în suflet. Fie ca zăpada imaculată aştenută peste noapte să ne purifice sufletele, să ne înalţe şi să ne fericească, acum şi pururea şi-n vecii vecilor!
Crăciun fericit!
Balade: Stefan Hrusca - Afara ninge linistit
Crăciun fericit!
Balade: Stefan Hrusca - Afara ninge linistit
joi, 5 mai 2011
Iertaţi-mă că nu sunt bio!
Nu am un stil de viaţă atât de sănătos pe cât aş putea şi ar trebui să am, dar mă căznesc.
Când mă apucă pofta de ciocolată mi-o înec cu apă plată, când dă foamea să ridice sprânceana înainte de termen o adorm cu-o măslină, beau un litru jumate de apă chioară pe zi şi fac şi sport de zici că mă pregătesc pentru olimpiada de atletism.
Vă spun toate astea ca să înţelegeţi că dintre toţi cetăţenii silitori, nu meritam, tocmai eu, să mă întorc acasă îndopată ca un gâscan cu părerile şi indicaţiile unei dudui, adeptă a alimentaţiei "bio" şi a curetului "vintage". O combinaţie fatală, dacă mă întrebaţi pe mine.
Ne-am întâlnit prin oraş, întâmplător, după câţiva ani în care ne pierduserăm urma. M-a invitat la un ceai, să mai schimbăm impresii. N-am schimbat. Mi-a îndesat pe gât descoperirile ei, gusturile ei, părerile ei. "Outfit", "funky", "pe val", "retro", "antique", "boutique". Şi "bio". Să nu uit de bio ăsta, că e esenţial pentru supravieţuire.
Mi se păruse ea, aşa, la prima vedere, uşor ciufulită şi învechită, dar mă gândeam c-o fi ajuns-o şi pe ea criza asta nenorocită şi eram dispusă să-i ofer din experienţa mea, s-o învăţ din tehnicile mele de supravieţuire. Nu era cazul, pentru că geanta colosală şi jerpelită de pe umărul ei (geantă care odinioară purtase ştergare cu mămăligă caldă prin Carpaţii de curbură), nu era purtată din cauza vreunei slăbiciuni la portofel ci din pricina unei slăbiciuni pe la cerebel. De fapt, ea toată, era atât de slabă că, uitându-mă la burta ei concavă, mă aşteptam din clipă în clipă să văd alunecând agale, făcut gogoloi, biscuitul (digestiv!) pe care-l înghiţise lângă ceaiul verde.
Pesemne că magazinul de la care se aprovizionează ea cu produse bio nu acoperă toată gama de vitamine şi minerale în stare s-o menţină normo-bio-ponderală, iar ea nu mai poate înghiţi nimic, mărturisea, care nu e bio-organic.
Aveam să mă lămuresc curând că mirosul greu care mi se insinua din când în când în nări nu venea de la poşeta antică în care, după mămăligi, presupuneam eu că a clocit o curcă-n călduri în anul de graţie 1927, ci de la şamponul ei "bio": două gălbenuşuri, paişpe picături de ulei de ricin, treişpe de tinctură de ardei iute şi încă ceva zemuri pe care nu le-am reţinut.
Cu acest prilej m-a informat că am părul devitalizat, că începând de-a doua zi nu mai aveam voie să mă ating de şampon ori de foehn, ci exclusiv de oul cu gălbenuş de aur şi să mă las uscată de briza din livadă. (Ea habar n-are că ograda mea nu-i culoar aerian pentru alizeu ci autostradă cu patru benzi pentru Crivăţul din miază-noapte). Iar asta n-o să mă vindece complet, m-a avertizat, cu degetul ridicat. Timp de o lună trebuie să-mi frec rădăcinile părului cu usturoi, să-mi trag o căciulă pe cap şi să aştept dimineaţa plină de speranţa revitalizării. Încrederea în eficienţa tratamentului este esenţială, mi-a spus.
Mi-a verificat şi unghiile. Pe cuvânt. A vrut să se asigure că nu carecumva mi-am pus gel pe ele şi le-am luat respiraţia. Nici lacul incolor nu mai am voie să-l folosesc de azi înainte. Iar ca să repar daunele deja produse, în fiecare seară tre' să şed cu ghearele-ntr-un castron cu ulei de măsline extravirgin la 37 grade Celsius şi pe urmă să-mi pun mănuşi şi să dorm cu ele.
Pentru călcâie voi avea nevoie de nişte ciorapi de bumbac sută la sută pe care-i voi încălţa înainte de culcare, după ce m-am uns cu alifie de gălbenele în care am adăugat câteva picături de vitamina A.
La bicepşi nu m-a cătat după urme de steroizi, am scăpat miraculos.
Ultimul lucru pe care mai trebuia să-l bag la cap, corolarul tuturor învăţămintelor, ca să zic aşa, era faptul că trebuie să-mi schimb radical stilul de viaţă şi punctul de vedere asupra ei, că trebuie să am, asupra trupului şi sufletului, o vedere holistică. Eu am astigmatism, sper să mă descurc.
Vechilor obiceiuri le spun de azi adio şi trec la viaţa bio.
Încercaţi să vă imaginaţi o zi din viaţa mea viitoare: trezirea la ora 4. Spălat pe dinţi. În loc de cafea, apă. Apoi mişcare. Întinderi, frăţioare, căci numai Pilatesul e valabil, celelalte sporturi îs de porc. O să mă întind ca râma vreo două ore, până se trezeşte Vasile. Apoi o să fac duş. Cu gălbenuş. Mic dejun compus din fulgi de cereale bio-integrale şi ceai de sunătoare. Mers pe jos la muncă, înhămată la poşeta vintage cu miros de curcă năduşită. Prânz bio compus din două frunze de salată lipite cu o moleculă de ulei "fată-mare". Cină: măslină. Duş cu gălbenuş. Căciulă cu mujdei. Mănuşi cu ulei. Şosete cu alifie.
Doamne, ce zile!
...Bietul Vasile!
Când mă apucă pofta de ciocolată mi-o înec cu apă plată, când dă foamea să ridice sprânceana înainte de termen o adorm cu-o măslină, beau un litru jumate de apă chioară pe zi şi fac şi sport de zici că mă pregătesc pentru olimpiada de atletism.
Vă spun toate astea ca să înţelegeţi că dintre toţi cetăţenii silitori, nu meritam, tocmai eu, să mă întorc acasă îndopată ca un gâscan cu părerile şi indicaţiile unei dudui, adeptă a alimentaţiei "bio" şi a curetului "vintage". O combinaţie fatală, dacă mă întrebaţi pe mine.
Ne-am întâlnit prin oraş, întâmplător, după câţiva ani în care ne pierduserăm urma. M-a invitat la un ceai, să mai schimbăm impresii. N-am schimbat. Mi-a îndesat pe gât descoperirile ei, gusturile ei, părerile ei. "Outfit", "funky", "pe val", "retro", "antique", "boutique". Şi "bio". Să nu uit de bio ăsta, că e esenţial pentru supravieţuire.
Mi se păruse ea, aşa, la prima vedere, uşor ciufulită şi învechită, dar mă gândeam c-o fi ajuns-o şi pe ea criza asta nenorocită şi eram dispusă să-i ofer din experienţa mea, s-o învăţ din tehnicile mele de supravieţuire. Nu era cazul, pentru că geanta colosală şi jerpelită de pe umărul ei (geantă care odinioară purtase ştergare cu mămăligă caldă prin Carpaţii de curbură), nu era purtată din cauza vreunei slăbiciuni la portofel ci din pricina unei slăbiciuni pe la cerebel. De fapt, ea toată, era atât de slabă că, uitându-mă la burta ei concavă, mă aşteptam din clipă în clipă să văd alunecând agale, făcut gogoloi, biscuitul (digestiv!) pe care-l înghiţise lângă ceaiul verde.
Pesemne că magazinul de la care se aprovizionează ea cu produse bio nu acoperă toată gama de vitamine şi minerale în stare s-o menţină normo-bio-ponderală, iar ea nu mai poate înghiţi nimic, mărturisea, care nu e bio-organic.
Aveam să mă lămuresc curând că mirosul greu care mi se insinua din când în când în nări nu venea de la poşeta antică în care, după mămăligi, presupuneam eu că a clocit o curcă-n călduri în anul de graţie 1927, ci de la şamponul ei "bio": două gălbenuşuri, paişpe picături de ulei de ricin, treişpe de tinctură de ardei iute şi încă ceva zemuri pe care nu le-am reţinut.
Cu acest prilej m-a informat că am părul devitalizat, că începând de-a doua zi nu mai aveam voie să mă ating de şampon ori de foehn, ci exclusiv de oul cu gălbenuş de aur şi să mă las uscată de briza din livadă. (Ea habar n-are că ograda mea nu-i culoar aerian pentru alizeu ci autostradă cu patru benzi pentru Crivăţul din miază-noapte). Iar asta n-o să mă vindece complet, m-a avertizat, cu degetul ridicat. Timp de o lună trebuie să-mi frec rădăcinile părului cu usturoi, să-mi trag o căciulă pe cap şi să aştept dimineaţa plină de speranţa revitalizării. Încrederea în eficienţa tratamentului este esenţială, mi-a spus.
Mi-a verificat şi unghiile. Pe cuvânt. A vrut să se asigure că nu carecumva mi-am pus gel pe ele şi le-am luat respiraţia. Nici lacul incolor nu mai am voie să-l folosesc de azi înainte. Iar ca să repar daunele deja produse, în fiecare seară tre' să şed cu ghearele-ntr-un castron cu ulei de măsline extravirgin la 37 grade Celsius şi pe urmă să-mi pun mănuşi şi să dorm cu ele.
Pentru călcâie voi avea nevoie de nişte ciorapi de bumbac sută la sută pe care-i voi încălţa înainte de culcare, după ce m-am uns cu alifie de gălbenele în care am adăugat câteva picături de vitamina A.
La bicepşi nu m-a cătat după urme de steroizi, am scăpat miraculos.
Ultimul lucru pe care mai trebuia să-l bag la cap, corolarul tuturor învăţămintelor, ca să zic aşa, era faptul că trebuie să-mi schimb radical stilul de viaţă şi punctul de vedere asupra ei, că trebuie să am, asupra trupului şi sufletului, o vedere holistică. Eu am astigmatism, sper să mă descurc.
Vechilor obiceiuri le spun de azi adio şi trec la viaţa bio.
Încercaţi să vă imaginaţi o zi din viaţa mea viitoare: trezirea la ora 4. Spălat pe dinţi. În loc de cafea, apă. Apoi mişcare. Întinderi, frăţioare, căci numai Pilatesul e valabil, celelalte sporturi îs de porc. O să mă întind ca râma vreo două ore, până se trezeşte Vasile. Apoi o să fac duş. Cu gălbenuş. Mic dejun compus din fulgi de cereale bio-integrale şi ceai de sunătoare. Mers pe jos la muncă, înhămată la poşeta vintage cu miros de curcă năduşită. Prânz bio compus din două frunze de salată lipite cu o moleculă de ulei "fată-mare". Cină: măslină. Duş cu gălbenuş. Căciulă cu mujdei. Mănuşi cu ulei. Şosete cu alifie.
Doamne, ce zile!
...Bietul Vasile!
marți, 3 mai 2011
Iertaţi-mă că nu sunt japonez!
George Moise pe numele său românesc, a scris o carte despre cum devine Japonia "acasă" pentru un român. Fragmentele pe care le-am citit au avut efectul unui whisky pe stomacul gol: trebuie să-mi astâmpăr, neapărat, foamea.
Abia aştept să citesc cartea care va apărea în cursul lunii mai la Editura Curtea Veche. (Cine ştie, poate că George cu cartea lui mă va împinge şi pe mine să evadez, să-mi găsesc liniştea. N-ar fi surprinzător să aflaţi despre mine, peste nişte ani, că mă aflu într-o colibă din insulele Samoa, fără telefon mobil, încercând să mă împrietenesc cu polinezienii la un pahar de Kava?)
Surprinzătoare şi abordarea absolut inedită a promovării cărţii:
P.S. Până aseară nu ştiam ce-mi doresc de ziua mea. Acum, vreau un autograf pe cartea prietenului meu aproape japonez George Moise.
Abia aştept să citesc cartea care va apărea în cursul lunii mai la Editura Curtea Veche. (Cine ştie, poate că George cu cartea lui mă va împinge şi pe mine să evadez, să-mi găsesc liniştea. N-ar fi surprinzător să aflaţi despre mine, peste nişte ani, că mă aflu într-o colibă din insulele Samoa, fără telefon mobil, încercând să mă împrietenesc cu polinezienii la un pahar de Kava?)
Surprinzătoare şi abordarea absolut inedită a promovării cărţii:
P.S. Până aseară nu ştiam ce-mi doresc de ziua mea. Acum, vreau un autograf pe cartea prietenului meu aproape japonez George Moise.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)