Matinală cum mă ştiţi, după cafeaua cea de toate dis-de-dimineţile am purces la udat florile. Mi s-a tulburat corpul (vitros) când am văzut frumuseţe de trandafir delicat, contorsionat şi schingiuit de la arşiţa de peste zi şi frigul de peste noapte şi răsadurile mele de margarete altă dată vestite, acum palide şi rebegite. Vremea îşi face de cap cu săriturile ei de temperatură.
Va să zică, mi-am început ziua stârmocind prin grădină şi aşteptând pe cei cu somnul bun să-şi înceapă activitatea. Primul drum era programat la farmacie, pentru Prednisonul câinelui. Deja sărisem doza de seară, n-o mai puteam amâna nicicum pe cea de dimineaţă. Când a sosit vremea, m-am spălat, m-am îmbrăcat, m-am machiat, m-am rujat şi-am plecat. Vorbind la telefon. M-am privit în oglindă pentru ultima oară şi-am recitat micuţa poezioară cu oglinjoară şi eu mai faină ca odinioară.
Ajunsă aproape la destinaţie, îmi anunţ interlocutoarea că trebuie să încheiem convorbirea şi brusc mă loveşte realitatea în moalele retinei: crocşii. Eram răpitoare cu crocşii în picioare. Cei cu care udasem grădina, plini de pământ. Am inspirat adânc şi-am evaluat posibilităţile. Cu nişte şerveţele umede aş putea spăla cât de cât crocşii. I-am spălat. Dacă aş dezbrăca şi sacoul şi-aş rămâne în bluză, aş putea părea o femeie bătrână, sărmană şi harnică venită să-şi cumpere dis de dimineaţă doctoriile pentru inimă, da.
Da' de unde! Ce băbăciune poartă în picioare crocşi de un verde-broscoi-adolescent? Uitându-mă iar la ei mi-am dat seama că dacă zona farmaciei ar fi fost survolată de un elicopter, pilotul ar fi crezut că vede rachete de semnalizare şi-ar fi pus radarul pe mine.
În fine, mi-am zis, o să merg puţin în marşarier, să mă apropii cât mai mult de intrare, o să pândesc un moment când pietonii sunt mai rarefiaţi şi-o s-o tai rapid amestecându-mă printre pacienţii de la coadă. Pe drum, aş putea chiar să încep să fluier o baladă, ceva, şi toată lumea s-ar uita la gura mea, lăsând picioarele în plata crocşilor.
Am deschis portiera, emoţionată toată, şi-am pus piciorul stâng pe asfalt. (Doamnele coboară din maşină cu amândouă picioarele odată, dar nu uitaţi că eu eram acum o bătrână sărmană şi bolnavă, care n-avea habar de astfel de detalii, da?) Când să expun şi crocsul drept, mi-am dat seama că dacă n-am poşeta la mine, înseamnă că n-am nici bani, înseamnă că trebuie să mă întorc acasă şi mai înseamnă c-am pierdut un sfert de oră cu pregătirile, timp în care m-aş fi putut întoarce deja, încălţată omeneşte.
Mă simţeam ca mama lui Ivan Turbincă, încălţată cu-o opincă.
