Jurnal de Bucureşti (I)

V-am asasinat cu Bucureştiul în ultima vreme, ştiu, dar dacă-s plină ochi de impresii ale mutării nu pot vorbi despre altceva fără să-mi pierd autenticitatea. Iar dacă-i adevărat că din prisosul inimii grăieşte gura, cum zice la Carte, înseamnă că inima mea e plină de ploşniţe.

Ieri dimineaţă m-am trezit în încercările uneia de-a decola de pe pervaz. Iar mi-a slăbit vigilenţa (bazându-mă pe frig, c-o să le ţină departe de mine) şi-am lăsat fereastra deschisă şi nesupravegheată. Acum, pesemne, ivindu-se zorii, ieşise din ascunzătoare, zărise parcul unde a zbur(d)at toată vara, a lovit-o dorul de casă şi s-a gândit să mai tragă o tură de Titan să-şi viziteze rudele înainte de căderea zăpezii. Nu reuşea din cauza geamului. Uitându-mă la ea cum se zbate, căzută pe spate, mi s-au umezit ochii. Viaţa noastră semăna, oarecum. Când pedalezi pe-un drum care nu duce nicăieri ai şanse să mori de drum lung. Aşa cum, dacă pedalezi pe-o singură idee, n-o s-atingi nemărginirea nici măcar cu privirea. Vine în viaţă un moment când e nevoie de schimbarea strategiei. Sau de luat calea pribegiei.

Priorităţile mi s-au schimbat oarecum, după o lună de la poposire. Nu mai aud traficul decât rareori, vecina împiedicată cred că-i plecată, alarmei i-am luat piuitul definitiv, acum mă concentrez pe imagine. A mea. Mă dibuie prea mulţi că nu-s băştinaşă, am aerul ăla de provincial pe care nu mi-l pot camufla. Încă. Dar lucrez să mă cizelez. În week-end, când sunt mai liberă, elaborez strategii pe care le implementez apoi, în săptămâna care urmează.

Tema pentru săptămâna viitoare este să scap de accent. Mi-am propus asta după ce o doamnă mi-a spus alaltăieri că semăn foarte bine cu sora mea, chiar şi la voce, decât că eu pronunţ cuvintele mai rar şi mai apăsat. Cred şi eu, că doar dacă anunţi speriat: "bre, tuşu' s-o gătat!", tre' s-o spui apăsat. Pronunţia capitalistă însă, cere să emiţi detaşat, fluent şi fără accent: "doamnă, s-a terminat tuşul!". Păi da, dar soră-mea stă în buricul civilizaţiei de-un sfert de secol, ea s-a subţiat, s-a cizelat, s-a realizat. Eu, abia sosită din poiana cu alune, mai am de aşteptat şi de luptat.

Mi-am mai propus ca înainte să accept vreo invitaţie la ceai sau cafea să mă antrenez, să mă cizelez, să mă subţiez şi eu. Măcar cât să n-o fac de râs pe soru-mea, care acum nu mai zice în ruptu' capului că mestecătoru'-i mocskos, cum ziceam noi în copilărie. Ea spune acum din vârful buzelor că ansamblul mojar-pistil din receptură are depuneri de substanţe grase de la ultimul preparat şi trebuie spălat.
(Şi la sfârşit trebuie clătit cu apă distilată, n-am uitat. Orice recipient trebuie limpezit cu apă distilată, asta e regula de aur în receptură, lângă aia de argint care nu-ţi dă voie să învârţi în mojar decât de la dreapta la stânga.)

Revenind la cizelarea mea, voi accepta, deci, invitaţiile la cafea de îndată ce voi fi făcut minime progrese. Prioritatea mea acum este pregătirea pentru invitaţia la Mojo, pe care mi-a facut-o prietenul meu Ştefan Alexandru Ciobanu. Voi începe prin a mă antrena să par o femeie cosmopolită, să nu-l fac de râs nici pe el, doamne fereşte, printre scriitorii, cititorii şi admiratorii care vor fi prezenţi.

Când eşti provincial şi ajungi în Bucureşti, toate lucrurile ţi se par grandioase, caşti gura cât tunelul de metrou, ai o privire confuză şi băştinaşii se amuză. Aşa că mi-am propus ca odată ce-am păşit în Mojo să arborez un aer uşor acrit, un pic nemulţumit, atât cât să par obişnuită cu poezia şi cu măreţia. N-o să mă extaziez, n-o să gesticulez, n-o să mă minunez. Dacă va fi să fie viscol şi ger la următorul pariu pe prietenie, eu o să observ, detaşată, că s-a mai răcorit un pic şi bate niţel vântul. Îmi dau cuvântul!

Şi-o să mai fac ceva, atunci când o să mi se aducă limonada (dacă beau tequila, în cinci minute-s pe jos, întinsă ca o clătită, cu strategia împrăştiată): o să-mi încreţesc discret nasul la degustare şi-o să adaug pe un ton scăzut, complet fără accent, că la Bucureşti limonadele nu sunt suficient de chambré. Şi cu asta mi-am asigurat ghid până la ultima ediţie a pariurilor pe prietenie. Să fie!

Atât pentru azi, deşi mă tem că dacă citeşte soră-mea îmi zice iar c-am făcut-o lată.
Mă duc să fac gargară cu apă distilată.

Voilà şi-o ploşniţă roşcată!