De bună seamă că s-a întâmplat fiecăruia să se trezească zâmbind inexplicabil şoferului de pe autobuzul 45, vânzătoarei de pătrunjel din piaţă sau să constate surprins că revăzându-l pe vecinul de la parterul blocului de garsoniere în care a locuit în urmă cu 23 de ani s-a bucurat suspect de tare, ca şi când ruşii ar fi anunţat restituirea tranşei a patra din tezaurul românesc.
Cu egală dreptate, fiecăruia i s-a întâmplat, presupun, să i se blocheze limba între premolari drept când ar fi trebuit să-i recite cu intonaţie soţului cel nou al verişoarei din Spania, duiosul: "Costel. Încântat de cunoştinţă!", sau şi-a simţit părul sculându-i-se pe spinare după primul "alo" schimbat cu un necunoscut, la telefon.
Misterul simpatiilor sau antipatiilor "la prima vedere" are rădăcini adânci, îşi extrage seva din străfundurile subconştientului nostru. Psihologii spun că e suficient ca vecina să aibă linia nasului şi sprâncenele împreunate ca mătuşa Veta care te-a tras de cozi când i-ai spart peştele de sticlă de pe televizor şi soarta ei e pecetluită: nu-i poţi împrumuta 300 de lei pentru că de câte ori o vezi ţi se pune o ceaţă inexplicabilă pe ochi şi nu poţi număra banii, plus că parcă te doare inexplicabil pielea pe ceafă, deşi cozile cele groase şi trase ţi-au năpârlit de mult şi nici nu te-a mai lovit ăla micu' în cap cu racheta de tenis la ultimele trei antrenamente.
Personal, am o mie de defecte, 1267 de păcate declarate plus încă patru dosite atât de bine că nici eu nu le mai găsesc când vreau să le comit, dar în ciuda acestei ruşinoase statistici m-am bucurat în viaţă de un excedent de simpatie. La prima şi la următoarele vederi.
Cu o singură veche şi foarte mare excepţie, plus câteva mai mici menite tocmai să învârtoşeze regula, populaţia din jurul meu vrea să socializeze cu mine. Vrea să vorbim la telefon (urăsc telefoanele, am dezvoltat o adevărată fobie de vorbitul la telefon), să bem cafea, să cumpărăm petunii, să schimbăm impresii, valută, să vorbim despre pistrui, despre Malcom Gladwel, despre pantofi Louboutin, despre obiectivele Canon, să vorbim pe messenger, să ne scriem mailuri, să plângem, să râdem, să zburdăm, să cântăm şi să turbăm împreună.
Tocmai pe când credeam că timpul meu întins ca elasticul de la chiloţii mărimea XXS ai amicei mele mărimea XXL e pe cale să cedeze, am aflat de la Malcom Gladwell (The Tipping Point) că Roger Horchow colectează oameni aşa cum alţii fac colecţie de timbre. Că are în computer o listă cu 1600 de nume şi adrese, în dreptul cărora sunt trecute şi circumstanţele în care a cunoscut persoanele respective.
Noi ceilalţi, spune Gladwell, avem de regulă un cerc de prieteni cărora le suntem devotaţi şi un cerc de cunoştinţe pe care le ţinem la un braţ distanţă de noi. Cărora nu le trimitem felicitări de Craciun de frică să nu fim obligaţi apoi să-i ni-i facem prieteni.
Horchow e diferit de noi pentru că e lipsit de această frică, el e specialist în relaţii pe care sociologii le numesc "weak tie" (a friendly yet casual social connection).
În consecinţă, am decis să-mi lărgesc şi eu nodul de la cravată, să mă relaxez şi să mă împac cu realitatea că semăn pe alocuri cu mătuşile dătătoare de bomboane, glasul meu are ceva din inflexiunile calde ale bunicilor făcătoare de dulceaţă şi plăcinte, aduc din profil cu vecinele săritoare şi vorbăreţe şi de la spate cu muma lui
Ştefan cel Mare la a cărei ridicare din sprânceană a făcut războinicul cale-ntoarsă şi i-a spart pe turci umplând poporul român de glorie.
Încerc să mă împac deci cu ideea că nu pot călători prin viaţă incognito, că reputaţia mi-o ia mereu înainte, ca buzduganul zmeului, că păcatele mi se iţesc pe spinare ca nişte pete de smoală, care dacă n-ar ieşi la iveală aş putea trece şi eu drept o femeie normală.
