Om bogat, om sărac

Dacă ai cinci ani, te duc părinţii la mare, construieşti cel mai frumos castel de nisip din toate timpurile şi fericirea ţi-e la apogeu când sora mai mică trece cu buldozerul prin domeniile tale regale făcând una cu pământul osteneala ta de jumătate de zi, primul lucru pe care-l faci e să scoţi un urlet care înfioară plaja şi cojeşte pielea de pe cetăţenii arşi de soare, iar al doilea, te înfigi în pletele micuţei, hotărâtă s-o faci una cu castelul. Până aici reacţia ta e absolut reflexă, dacă ai origini pământeşti iar părinţii tăi nu sunt Sfânta Mărie-Mică şi Sfântul Vasile-Gură-De-Aur.

Apoi se poate întâmpla să mergi, împreună cu verişorul de la Bucureşti, în vizită la bunicul patern cu vocaţie certă de mareşal şi să verşi pe furiş înapoi în oală excesul de ciorbă pe care nu l-ai putut înghiţi. Cu fierea sensibilă şi ochiul vigilent, bunicul reacţionează şi-ţi întinde perciunii până începi să semeni cu regele Elvis. Răzbunarea în această etapă de viaţă e mai chibzuită. Te ascunzi împreună cu vărul sub masă, în camera mare şi plănuieşti o răzbunare crâncenă, particularizată pentru un bunic nemilos şi gurmand. Sentinţa e groaznică: va muri în chinuri, mâncând din mămăliga amestecată cu praf de sticlă, păr de pisică şi venin de viperă pe care o veţi prepara a doua zi pentru masa lui de prânz.

Răzbunarea poate avea la un moment dat şi rădăcini nobile, nu este întotdeauna meschină. Îmi amintesc cu oarece mândrie cum mi-am răzbunat sora de atacurile verbale ale numitului Bodescu, coleg de clasă care o poreclea "Mierla". Sufeream atât de mult când o vedeam întorcându-se de la şcoală cu lacrimile încă neuscate pe obraz încât într-o zi, orbită de ură m-am năpustit asupra nenorocitului paralizat de surpriza atacului şi l-am călcat literalmente în picioare. M-a reclamat la direcţiune, mi-au dat avertisment pentru proastă purtare, dar am devenit peste noapte erou. Negativ. Mi se spunea Falconetti, după personajul interpretat de William Smith care facea furori în vremurile acelea în serialul "Om bogat, om sărac". Avea să fie preambulul negativei mele celebrităţi viitoare.

Răzbunarea, ca şi cauzele care o generează, evoluează odată cu vârsta şi este direct proporţională cu inteligenţa părţilor beligerante. Când colega de birou ţi-a furat iubitul, ţi se cască în faţă două hăuri la fel de greu de trecut: strânsul din dinţi sau strânsul de gât al nemernicei. Dacă sub părul creţ creierul ţi-e lucios de patinează gândurile pe el, faci scandal, spume la gură, urli şapte ani în cele şapte zări până te asiguri c-a aflat tot mapamondul despre mârşăvia rivalei. Dacă ai însă părul lins şi prin compensaţie creierul creţ, strângi din dinţi şi nu scoţi un cuvânt. Nici măcar "de ce?" nu întrebi, pentru că s-ar putea ca răspunsul la întrebare, primit pe stomacul gol, să-ţi provoace ulcer.

Răzbunarea vorbeşte, fără cuvinte, despre omul bogat şi omul sărac...

Crize şi surprize (II)

Aşadar nici bărbaţii nu scapă de crize. Dar ei sunt determinaţi genetic să fie luptători, genele lor războinice nu sunt atât de recesive pe cât se crede. În ei încă mai zac latente instinctele vremurilor când dimineaţa se sculau, îşi luau arcul şi tolba cu săgeţi şi plecau la vânătoare să-şi hrănească femeia şi pruncii. Fugăriţi de fiare prin junglă, flămânzi în zilele în care vânatul se rezuma la vreun un fazan sau vreun cocoş sălbatic pe care-l împărţeau cei ai casei fără să-i facă şi nepriceputului porţie, gândul le înţepenea asupra tacticii cu care şi-ar putea îmbunătăţi performanţa la vânătoare. E limpede deci că n-aveau timp de vise erotice cu vreo femelă din tribul vecin, în ciuda frunzei de palmier care nu reuşea să ascundă prea mult din făptura ei lipsită de inhibiţii.

Mă hazardez să presupun că era destul de uşor să fii femeie în vremurile acelea. Căci ce altceva ţi se putea cere decât să faci copii, să-i alăptezi, să-i aduni în colibă seara să nu ţi-i mănânce fiarele sălbatice şi să frigi vânatul? Gunoiul din colibă ţi-l sufla vântul, dacă aşternuturile deveneau prea sorţoase adunai câteva frunze proaspete şi patul devenea moale şi pufos. Fără efort şi fără Lenor. În rest, stăteai la umbră şi te scărpinai cu un băţ de bambus dacă te ciupea vreun tăun. Normal deci că seara, când venea războinicul acasă, nu te durea capul, nu aveai niciun junghi, nicio frustrare şi erai dispusă să mai lucrezi la un urmaş.

Revenind la zilele noastre, peisajul arată cu totul diferit. Bărbaţii moderni, căci despre ei vorbim astăzi, se confruntă cu un virus pentru care sistemul lor imunitar nu e pregătit: excedentul de femei disponibile. Dacă înainte vreme mureau pe capete sfâşiaţi de sălbăticiuni în procesul vânătorii, dacă se măcelăreau sute de ani în războaie şi, mai încoace, spre era noastră, mureau aparându-şi onoarea în dueluri, nu înţeleg de ce azi, când nu-i mai paşte niciun pericol iminent, tot prea puţini sunt, tot noi femeile trebuie să ne păruim pentru a ni-i adjudeca. Măcar temporar şi măcar parţial. Şi dacă se poate de la brâu în jos.
Astfel că dânşii, văzând oferta de pe piaţă, văzând bătăliile dintre noi, cred că distracţia va dura veşnic.

Dar taman când s-a obişnuit omul cu binele, când credea că fericirea îi e perfect consolidată, îl loveşte în plex criza de mijlocul vieţii. De unde până atunci nu-i păsa ce arome degajă subţiorile lui şi nu tremura de groază că a mai lărgit cureaua cu o gaură de la atâtea copane unsuroase savurate în faţa ta, care n-aveai după ce te spăla pe dinţi pentru că frunza de salată o zbughea pe gâtlej la vale atrasă de ciclonul care îţi bântuia măruntaiele, înainte s-apuci s-o mesteci, îl vezi dintr-o dată că-şi pierde apetitul, că începe să tresară în somn, că-şi cumpără cremă antirid, gel de păr, începe să-l bănuiască pe colegul de liceu rămas cu acelaşi număr de kilograme din 1980 că e nechibzuit de vreme ce nu are pic de grăsime în cont, te trezeşti că lăcrimează la o dramă în care un bătrânel îşi aminteşte de prima lui dragoste.

El n-o să recunoască în veci că-i gâtuit de frică pentru viitorul lui masculin. O să-ţi scoată din mânecă o cugetare despre viaţă, cât e ea de fără de rost şi cum trebuie profitat de oferte cât încă se mai poate. O să se uite salivând la toate femeile mai răsărite, o să-şi pună lentile noi, care măresc peisajul general şi mai ales pe cel propriu şi dacă tu nu eşti pe fază şi nu eşti pregătită temeinic pentru vremea de criză, rămâi cu buza umflata de silicon şi fluieri a pagubă. Fluturaşul a zburat pe altă margaretă şi se înfruptă pofticios din nectar.
Aşadar, vă sfătuiesc să fiţi deştepte, să-i faceţi frecţie la pipotă, să-l ungeţi pe bătături cu cremă de gălbenele, să împărţiţi frăţeşte crema antirid, gelul de păr şi ceara epilatoare.
Ca orice lucru pe pământ, criza nu durează veşnic. Şi dacă prin căpşorul vostru creierul nu s-a plimbat lejer toată viaţa ci-a stat înghesuit de deşteptăciune, o să vă ofiliţi împlinite ca nişte gălbenele polnizate de fluturaşul personal.

Crize şi surprize (I)

Descopăr tot mai des în jurul cunoscuţilor mei, femei şi bărbaţi deopotrivă, halouri de criză. Uneori sunt atât de vizibile încât cred că dacă i-aş fotografia, în poze ar apărea exact ca sfinţii pictaţi pe pereţi în biserici, cu aureole în jurul capetelor. Aureole ceva mai întunecate şi mai vâscoase, e drept, pentru că aureolele diafane, luminoase, învăluind capete lipsite de griji şi priviri blajine nu se mai întâlnesc azi decât în picturi, prin biserici sau la muzee. De cum mijesc zorii şi ne dăm jos din pat ne-mpiedicăm de cate-o criză: conjugală, economică, existenţială, de nervi, de midlife. Una mai hidoasă ca alta. Prin comparaţie, Bau-Bau din copilărie e un fel de Albă-ca-zăpada uşor îmbătrânită.

Ai putea crede despre juna fiică a mini-magnatului nostru municipal că e înconjurată de o bulă protectoare Actimel: nimic n-o poate atinge, nimic nu-i poate ştirbi fericirea. Dar la radiografie, haloul ei apare atacat de rugină de la atâta apa plată cu lămâie şi pe alocuri se vad clar urmele crizei de nervi generate de geanta Hermes-copie-originală a nepoatei mini-magnatului de la judeţ.

Despre o doamnă duhnind de respectabilitate care descinde gravă dintr-un Q7 V12 TDI Quattro îmbrăcată în haina ei de vizon ai putea la fel de bine să crezi că grijile i s-au împuţinat direct proporţional cu dolofănirea contului în bancă al consortului ei cu căciulă de nurcă şi figură de bizon. Haloul ei e mai greu de surprins pe sub căciuloiul de vulpoi batrân argintiu, trebuie să setezi un timp de expunere mai lung. Poza iese uşor mişcată, dar se vede clar haloul de criză după zâmbetul chinuit cu care a privit în obiectiv, deşi tu i-ai strigat "cheese" ca orice fotograf cu experienţă. Când îi bagi poza sub nas şi-i spui că na, tu i-ai dibuit secretul, te face knockout: ce ştie ţăranu' ce-i şofranu'?! Ea serveşte "decât" Camembert, iar faţa ta încăciulată cu astrahan autohton i-a amintit de brânza de burduf, deci clar că tu eşti cauza nereuşirii zâmbetului, nu criza economică ce ameninţă cu năpârlirea blănurile ei.

Nici pe bărbaţi nu-i ocolesc crizele, dar despre ei vorbim mâine.
Astăzi, sunt încă pe val.

Matrimoniale

Cu ceva timp în urmă un amic psiholog îmi spunea că primeşte des telefoane şi este rugat, de cunoscuţi sau necunoscuţi, să le găsească parteneri pentru căsătorie. Nu ştiu exact cum a ajuns amicul meu să aibă reputaţie de peţitoare dar ştiu că omul tratează cu maximă seriozitate, discreţie şi profesionalism chestiunea.

În general se crede că nemăritarea produce cârcei în ventricule şi lacrimi cât măslina, dar următoarele două exemple dovedesc că şi neînsurarea e le fel de tragică:
să stai îmbufnat ca un cintezoi, fără vreo pată de culoare în viaţă în afara propriului penaj, nu e tocmai uşor.

O doamnă vârstnică a apelat la "domnul doctor" pentru a-i găsi o parteneră fiului ei care îşi cam pierduse frăgezimea. Amicul meu a întrebat-o, firesc, dacă fiul vrea să se însoare şi dacă are cunoştinţă de demersul ei. Doamnei nu părea să-i pese câtuşi de puţin de un eventual jurământ de burlăcie al fiului, era decisă să-l însoare cu orice preţ. (La faza asta eu personal nu m-am amuzat absolut deloc, pentru ca am de gând să fac exact la fel dacă fiul meu o să zăbovească prea mult cu însuratoarea!)
M-am amuzat abia la partea cu răspunsul doamnei la întrebarea cum ar trebui să arate fata care să-i placă junelui mucegăit:
"N-am preferinţe, dom' doctor! Cum vă place dumneavoastră!"


Cea de-a doua întâmplare îl are ca subiect pe un cetaţean român plecat cu o valiză ticsită de aşteptări tocmai în America. O parte din aşteptări le-a consumat ca să cadă cu tronc vreunei băştinaşe dar pur şi simplu n-a fost să fie. Văzând el că se goleşte valiza a apelat, aţi ghicit, la amicul meu psiholog. (Care ar putea să-şi dea doctoratul nu în chestia aia complicată pe care nu reuşesc eu s-o ţin minte ci în matrimologie. Ar face bani buni. Iar eu aş putea sa-l ajut substanţial la întocmirea bazei de date, cunosc o grămadă de femei cu trecut şi-o grămadă de bărbaţi cu viitor, el urmând să se ocupe doar de împerecherea celor două grămezi după criterii psiho-socio-culturale).
Aşadar, a sunat cetăţeanul şi şi-a spus păsul. Amicul l-a-ntreabat ce vârsta are, ce profesie, ce calităţi (era foarte sufletist!), ce trăsături esenţiale , ce pasiuni, cam ce gen de femei îi plac, etc. Potenţialul mire a răspuns scurt şi concis la toate întrebările. (Mă rog, cică ar fi ezitat un pic la întrebarea cu profesia, dar nesemnificativ chiar şi pentru vigilenţa unui fin psiholog). În schimb a descris pe larg, cu detalii exacte, cum trebuie să fie aleasa pentru care ar fi fost dispus să facă sacrificiul de-a se-ntoarce în ţara natală şi retardată: cam la 45 de ani (el avea un deceniu mai mult, dar femeile se trec mai repede, auzise el), drăguţă, prezentabilă, suplă, cu serviciu stabil, eventual casă cu un pic de curticică într-un orăşel liniştit. Părul lung şi zona de munte ar fi însemnat două atuuri în plus. Ultima întrebare din chestionar era: care sunt defectele dumneavoastră? Aici omul a avut o ezitare cam mare. Semn clar că ceva era putred şi-n America, nu numai în Danemarca.
Nu cunosc în detaliu cum anume a smuls amicul meu răspunsul la această întrebare dar până la urmă, printre ezitări, ocolişuri, codeli, ginerică a recunoscut că pe lângă o cârcă de calităţi incontestabile, avea şi el, ca tot omul, un mic defect: era orb!

Năluci şi umbre

Dacă bărbaţii şi femeile n-ar fi atât de diferit construiţi, pe planetă ar domni pacea. Numai că Dumnezeu, din raţiuni pe care n-am reuşit să le pătrund încă, a decis să-i facă diferiţi. Nu numai de la brâu în jos, cât mai ales de la gât în sus.
Mijeşte micuţa ochii asupra lumii la doar câţiva ani şi fără să fi urmat vreun savant curs prenatal îşi îngrijeşte păpuşa cu o responsabilitate desăvârşită. Nici micuţul nu e mai prejos. Încă n-a deprins bine mersul biped dar ştie că în marşarier când iei volan dreapta posteriorul virează în aceeaşi direcţie.
La vârsta aceasta e încă pace în ambele tabere. Mai târziu însă, lucrurile se complică. Începe atracţia. Dar cum biologia o ia mereu înaintea limbii şi literaturii materne, cei doi nu ştiu să comunice. El o trage de cozi, ea îl pârăşte învăţătoarei. El chicoteşte şi strigă în gura mare că în ciuda maieului şi-a celor două bluze suprapuse strategic, se zăreşte clar misterul pe care ea se chinuie disperată să-l ascundă. Ea râde atunci de vocea lui de măgar surghiunit şi te-ai aştepta ca gâlceava să se ascută. Dar în etapa următoare amuţesc amândoi. Şi cugetă îndelung. Fiecare ajunge însă la alte concluzii pe care le depune spre eclozare într-un fond mutual. Care, se ştie, nu ofera garanţii cu privire la recuperarea investiţiei.
Ea începe să scrie poezii, lui puţin îi pasă. El zace cu nasu-n propriul buric şi jeleşte că Dinamo a pierdut pe teren propriu şi e rândul ei să-i pese deloc. Se-ntâlnesc în fiecare joi şi se pupă sălbatic fiecare cu altă nădejde în gând: ea sperând că ce-a simţit cu certitudine în zona buzunarului drept a nădragilor lui e cutia de carton purtătoare de inel cu diamant, el sperând să fie ultima dată când se mai despart şi el rămâne cu părul şi alte cele vâlvoi.
Mai apoi, după nuntă şi noaptea de miere, ea vrea şifonier, el se mulţumeşte cu patul. Ei i se pare că arată superb în rochia Gucci, lui i se pare că arată superb fără ea. Şi dacă tot n-au luat rochia şi nu mai e nevoie de cura de salată şi apă, ea ar vrea un copil. El ar vrea să mai rămână copil. Când copilul a crescut, el vrea să-l facă bărbat, ea vrea să-l mai lase să copilărească puţin. Apoi ea are grijă de nepoţi iar el are grijă, eventual, de nepoatele altora.
Spre apusul vieţii, când soarele cade pieziş, umbrele lor se întind ca nişte năluci pe asfalt. Fiecare se plimbă, tăcut, cu umbra celuilalt.

Contre-jour

Mă-ntreabă cineva dacă poveştile pe care le scriu respectă realitatea. Îi răspund că nu-s cronicar, singura asemănare cu Grigore Ureche e că scriu după numele lui.

Altcineva îmi cere poză la profil. Acestuia îi răspund că dacă aş avea gamba subţire încălţată-n Louboutin, dacă două cosiţe platinat-curgânde mi-ar ţine loc de bretele şi dacă pielea pe burtă mi-ar sta întinsă ca pe tobă, atunci sigur n-aş pierde timpul silabisind discret în blogosferă ci m-aş întinde-n şpagat pe hi5 cu vreo mie de masculi transpiraţi în lista de prieteni.
Declar public că nu ies la plimbare în plin soare. Mă plimb numai în amurg şi mă pozez exclusiv contre-jour. Pentru conformitate e suficient conturul.

Prima dragoste

Dacă priveşti oamenii atunci când nu sunt atenţi, când uită să-şi ciulească urechile crezându-se la adapost în bârlogul domestic, poţi descoperi adevăruri surprinzătoare.
Alteori se poate întâmpla invers, să-ţi spună chiar ei adevărul aşa, pe neaşteptate şi pe necerute.
Afli astfel că dragostea lor purpurie care a înfruntat beţele-n roate puse de armatele Capuleţilor şi Montagueilor dar care a pedalat învingătoare până la altar s-a înverzit, a oxidat sub ploile celor 5 luni de convieţuire comună în care au constatat surprinşi că dragostea nu anulează chiorăiala de foame a burţii flămânde, că gulerul jegos nu se oripilează de el însuşi aruncându-se-n valurile maşinii de spălat, că spasmele fericirii trupeşti ţin câteva secunde în timp ce frustrările lor sugrumate ameninţă să dureze veşnic. Cireaşa pe tort o pune ginecologul când îi felicită pentru eficienţa iubirii lor pătimaşe care nu prea se mai vede cu ochiul liber dar pe care el a dibuit-o cu ecograful. Cu gurile căscate ca nişte tuneluri de cale ferată se-ntorc în bârlog şi constată uimiţi că peisajul se vede altfel prin geamurile de termopan. Zarea nu mai e aşa de senină, libertatea s-a chircit între timp, iar pântecele ei are acum nevoie de un surplus de vitamine, nu mai e suficient sendvişul cu margarină şi gem de prune. Sunt năuci, debusolaţi, pierduţi. Dar mult mai înţelepţi, pătrunzând brusc sensuri nebănuite ale ale căsătoriei.

Finii mei, spre deosebire, orbitează cu viteză redusă în jurul fericirii. La ei totul se planifică din timp, orice acţiune e chibzuită şi înfăptuită pe îndelete. Un cuplu sănătos. Mai au însă de fericit un pic până să-şi ajungă naşii din urmă, al căror cuplu bate mia de newtoni pe metru.

Râsul pierdut

Presupun că prima şi prima dată am râs la mama în braţe. Când mă gâdila ea încântată, pe burtă, la câteva săptămâni de viaţă, deşi uitându-mă la pozele mele de nou-născut şi sugar îmi dau seama ce curaj viguros avea mama să iasă cu mine din casă. Başca să mai cheme şi fotograful să-mi facă poze. Sunt absolut sigură că după ce mama i-a plătit pozele, omul a ars negativele în speranţa că va mistui şi sechelele.
Dar nu pricepeam la vârsta aceea ce fac. Nu eram conştientă că râd, vreau să zic, că încântarea pe care-o simţeam când o zăream pe mama îmi lăţea reflex fălcile şi-mi dezgolea gingiile pleşuve.
Datorită curajului mamei şi responsabilităţii tatei am crescut mare.
E un fel de-a spune, pentru că eram cam slăbănoagă şi cam pipernicită în comparaţie cu sora mea mai mică, posesoarea unor fălcuţe drăgălaşe, fără gropiţe.
Cu observaţia aceasta intru în miezul problemei pe care-o dezbat azi, râsul.
De la o vreme, am băgat de seamă că de câte ori veneau prietenele mamei la noi, niciuna nu remarca la mine altceva decat gropiţele. Aveam două mai mari în obraji şi una mai mică în bărbie. Pe cea din bărbie n-o puteam ascunde oricât m-aş fi străduit să mănânc tot din farfurie. Apetitul îmi era slăbănog şi el, ar fi mâncat numai fragi cu zahăr indiferent de anotimp.
Însă gropiţele din obraji am băgat de seamă că nu se văd dacă nu râd. Aşa că mi-am jurat să nu mai râd niciodată, nici chiar când ne suduia bunica (pe noi două de-mpreună cu alţi verişori), pentru ravagiile pe care le făceam în cămară gustând din toate borcanele de dulceaţă. Ne ascundeam şi râdeam de cuvintele cu care se răzbuna pe noi, pentru că de găsit nu ne găsea. De fapt cred că nici nu ne căuta.

Îmi uram gropiţele aşadar, mai ales când venea în vizită la mama o profesoară blondă, cu glasul piţigăiat, cu părul ciudat de ţeapăn, care ne aducea bomboane şi prăjituri în schimbul cărora trebuia să spunem poezii şi care ne ciupea de obraji zicându-ne "moţatelor!". Eu recitam totdeauna în deschiderea soră-mii. Profesoara nu era atentă la poeziile noastre dar la sfârşit mie îmi spunea "bravo", mă ciupea de obraz şi-mi cerea să zâmbesc să-mi vadă gropiţele iar pe soră-mea o lăuda lung pentru orice poezie ar fi spus: "Uite-o pe asta mică, ce poezie mare ştie"! Eu fiind mare, se subînţelegea cred, că trebuie să ştiu Luceafărul pe de rost.
Şi n-am mai râs pe dinafară decât din greşeală. Râdeam însă în interiorul minţii mele de mă prăpădeam. Îmi plăcea la nebunie să râd. Cel mai tare am râs când l-am zărit pe bunicul gol-goluţ prin crăpătura uşii. Am râs în interiorul meu, bun înţeles, pentru că dacă aş fi râs la exterior m-ar fi văzut bunica şi-ar fi închis uşa.
Din tot organismul meu, stau şi mă gândesc acum, cred că râsul a avut cel mai mult se suferit în viaţă. Pentru că a mai primit o lovitură, pe lângă atacul gropiţelor. Mi-au cazut la o vreme dinţii. Nu mă avertizase nimeni că avea să mi se întâmple aşa ceva. Cred că chestia asta i-a scăpat tatei, care era responsabil cu predatul lecţiilor de viaţă. Lecţii lungi, nu glumă! Când m-am trezit eu singura din famile fără dinţii din faţă, (mama, tata, bunicii, sora, toţi, erau neschimbaţi), m-am amărât groaznic. Atunci nici în interior nu-mi mai venea să râd. Dar m-au consolat toţi, asigurându-mă c-o să-mi crească alţi dinţi, mai mari şi mai frumoşi. Şi i-am crezut pe cuvânt, mi-a revenit râsul interior. Am râs astfel, reţinut, până când mi-au răsărit noii dinţi. Frumoşi nu erau, mi-am dat repede seama, dar erau mari. Mari, tată, nu glumă! Şi strâmbi. Şi iar mi-am reînnoit promisiunea de-a nu mai râde la exterior niciodată.
Şi cred că de la o vreme au băgat de seamă şi mama cu tata că nu mai râd, că m-au dus la dentist. Şi mi-a făcut doctorul ăla cu ochi de broscoi speriat un utilaj de îndreptat dinţii care mi-a anulat timp de doi ani rîsul sub toate formele lui. Bine-nţeles că utilajul nu mi-a îndreptat dinţii într-atât încât să-mi permită să râd liber, la exterior.
Am purtat cu mine prin viaţă acest complex până de curând când, doldora de lecturi psihologice, am decis să mă vindec. Între timp a progresat şi ortodonţia, s-a inventat porţelanul dentar şi albirea dinţilor şi am descoperit că gropiţele din obraji pot fi puse în slujba succesului personal.
Scăpată de complexe, cu o dentiţie aproape perfectă, râd cu poftă, interior şi exterior, toată ziua. Nu râd degeaba, cum aţi putea crede, încerc doar să recuperez râsul pierdut.

Flăcări violet

Încep să cred încet-încet
în izbăvitorul foc violet.
Vă simt cum călcaţi uşor pe parchet
şi-mi injectaţi în orice antet
verbe cu iz discret de oţet.
Răutatea e un gest desuet,
sună fals când cântaţi în duet.
Nopţile-s lungi, am timp berechet
să dansez acest divin menuet,
să-mi cheltui, întregul fericirii buget.
Mâine în zori voi pleca în Tibet,
mi-am cumpărat de astăzi bilet.
Prietenii vor primi în colet
un borcan uriaş de şerbet.
ceilalţi doar un email pe net
sau o carte poştală având la antet
un minunat apus violet!

Blüthner versus Levi's

Era vară. O vară blajină, aşa cum erau toate verile adolescenţei mele. Blajine erau şi fetele în vremurile acelea şi bronzul pe care-l căpăta pielea lor după ce-o desfăta soarele. (Pe-atunci nu se inventase friteusa de bronzare la minut din zilele noastre şi nici moda bronzului în toate anotimpurile nu se iţise încă).
Despre băieţi, ce sa zic? Tot prea puţini erau şi pe-atunci, la fel de acerbă era lupta pentru un arendaş care să te scoată duminica la film sau să te plimbe în pauza mare prin curtea şcolii.
Dacă erai într-a noua, dacă frumuseţea ta era una interioară şi nu reuşea să iasă la lumina zilei prin sarafanul gros de tergal, aveai musai nevoie de o pereche de blugi ca să răzbeşi pâna la inima vreunui coleg mai arătos. Altfel, trebuia să te mulţumeşti cu unul pipernicit, cu coşuri pe faţă sau cu ochelari de pilot interbelic.
Numai că blugii erau greu de găsit şi ca să-ţi poţi procura unii, trebuia să ai relaţii şi-o cârcă de bani. Tata avea şi una şi alta. Aşa că am elaborat o strategie care urma să-l sensibilizeze treptat, pentru ca la momentul adevărului să i se proptească un nod în gât dacă i-ar fi trecut prin cap să se opună izbăvitoarei mele achiziţii. Am început să-l sun mai des, să-l consult în chestiuni şi principii de viaţă, să suspin dureros de dor după casa părintească, strategie care i-a exacerbat sensibilitatea în aşa hal încăt în momentul în care i-am murmurat, reticentă, că de Sfântul Ilie mi-aş dori o pereche de blugi, mi-a spus că ar face orice pentru fata lui deşteaptă, frumoasă şi cu dor de casă.
Tata e un mare om de cuvânt, aşa că de Sfântul Ilie am primit cadou o pianină Blüthner cu placă de bronz.
Apoplexia care m-a lovit la vederea cadoului el o pune până în ziua de azi pe seama fericirii negrăite ce m-a cuprins. Adevarul crud este că pentru mine, pianina aceea rămâne până în ziua de azi o ucigaşă de vise. Nu puteam să mă întorc la şcoală cu pianul în braţe şi mă îndoiesc că aş fi impresionat fatal vreun băiat dacă i-aş fi cântat "Marşul măgarilor", singura partitură pe care o interpretez magistral, până în ziua de azi.

Poveste de(spre) succes (II)

În zilele urâte, umede şi cu presiune atmosferică scăzută, pe lângă durerile de tibie, peroneu şi vertebră cervicală 5 simt şi un uşor disconfort, de etiologie necunoscută, în zona self-esteem-ului.
Dar cum românul e campion mondial la automedicaţie, la primele semne de boală dau repede două fugi: prima la dulapul cu medicamente unde înghit un antiinflamator şi-a doua la sertarul cu diplome unde aplic terapia taman inversă, de inflamare. A mândriei. Am atâtea diplome că dacă nu m-aş cunoaşte personal aş putea crede că OMS-ul şi IOR-ul se bat zilnic pentru competenţele mele.
Azi am zăbovit cu o diplomă în mână visând cu ochii deschişi la ziua în care am obţinut "Locul I la cursa de 3000 de metri în aer liber" din cadrul Daciadei.
Intram în competiţie ca favorita nr. 2. Pe primul loc se afla, ca în fiecare an, celebra Silvia a cărei înalţime de 1,60 m era compusă din 1 m picioare şi 60 cm alte organe şi aparate. Deşi mă resemnasem oarecum în faţa geneticii care nu ne înzestrase cu dreptate egală, o uram în ascunsul gândului nu atât pentru picioarele ei iuţi cât pentru rânjetul satisfăcut cu care mă felicita de fiecare dată după competiţie. În ziua aceea însă, am avut parte de un rânjet suplimentar, în avanpremiera cursei: îşi cumpărase trening nou. Roşu. Cu pantaloni evazaţi. Mi-a fugit pământul de sub picioare, sângele mi-a fugit din obraji şi gândul mi-a fugit la răzbunare. Acum ori niciodată, mi-am zis!
S-a dat startul şi cum era de aşteptat Silvia a ţâşnit ca un glonţ. Eu am avut întotdeauna reflexele un pic blege, dar am stat bine la capitolul rezistenţă. După prima tură de stadion am ajuns-o. Turul doi l-am facut umăr la umăr. În turul al treilea, pe ultima sută de metri a sprintat. Am văzut roşu în faţa ochilor! Nu ştiu dacă de la furie sau de la treningul ei cel nou, dar roşul acela a avut un aşa efect andrenergic încât am trecut prima linia de sosire. Nu-mi mai amintesc restul detaliilor, dar ştiu sigur că pe podium am rânjit. Lat.
Restul e istorie.

"Fiat lux"!

Nu e vorba, cum bine aţi putea crede, despre porunca divină de la facerea lumii şi nici de Fiatul Croma cum sigur ar crede amicul meu pasionat de maşini. E vorba despre lux pur şi simplu complicat, standardul obligatoriu de viaţă pe care ni-l propune azi societatea şi în care ne bălăcim, satisfăcuţi, ca nişte hipopotami.
De când ai ieşit pe uşă şi până când ţi-au căzut vlăguite pleoapele peste retină, eşti asaltat cu reclame la produse de lux. Banala cremă de călcâie se face acum cu grăsime de cerb, porcul fiind deja depaşit (şi jignit, cu egală dreptate!), pasta de dinţi nu mai spală doar dinţii ci se ocupă direct de fabricarea unui zâmbet perfect, rujul nu-ţi mai înzmeurează buzele doar, ci se înfige cu sclipirile sale de diamant direct în aorta pupăciosului care se înfruptă din el.
Am conştientizat brusc toate acestea deunăzi, când m-a sunat o amică rugându-mă să trec pe la ea şi să-i aduc , dacă nu-mi era prea greu, vreo 50 de lumânări. Am zâmbit auzind condiţia binefacerii pentru că tocmai mutasem singură un dulap, deci era limpede ca nu mi-era greu să car 50 de lumânări până la etajul trei, mai ales că o compătimeam oarecum, presupunând ca are vreun mort de pomenit tocmai în ziua în care eu îmi planificasem izbăvitoarea sedinţă de epilare definitivă a mustăţii, la un salon de lux, evident.
Am cumpărat lumânările, am urcat în “cardio” până la etajul trei, i-am pus în braţe pachetul şi-am plecat făcând slalom printre efuziunile ei pe tonuri acute.
Telefonul a sunat exact când curba grafică a fericirii mele epilate atinsese punctul maxim. Era amica mea, neagră de supărare că i-am ruinat cina romantică menită să-i asigure o croaziera de lux în nordul planetei.
Ea îşi dorise lumânari cu miros exotic de ambră şi mosc, nu nişte lumânari simple, de ceară, mi-am dat eu seama, mult prea târziu…

Despre iertare

Într-o eră în care totul se cataloghează, totul se clasifică, se contabilizează, greşelile au şi ele aceeaşi soartă. Comiţi astfel greşeli mărunte, greşeli măricele, greşeli majore, altele de-a dreptul uriaşe, unele impardonabile iar altele iertabile, dar în rate. Care-ţi pârjolesc inima la fiecare scadenţă, lăsându-te fleşcăit ca o îngheţată uitată la soare. Pentru că iertarea se cântareşte cu ocaua cea mică. De îndată ce ţi-ai recunoscut greşeala, păgubitul (care până atunci zăcuse chircit, cu genunchii la gură, plângându-şi singur de milă) se umflă dintr-o dată în pene şi-ţi flutură ostentativ pe la nas câţiva fulgi smulşi, cică, în agonia durerii pe care i-ai pricinuit-o. Şi cu cît te căieşti tu mai tare cu atît se bombează şi durerea vătămatului.
Târgul se încheie atunci când tu nu mai ai nimic de regretat, nimic de oferit, nimic de promis. De regulă seara te prinde iertat complet, dar în curul gol.
Cât despre uitare, uitarea nu e de vânzare. Oricât te-ai căi, oricât ai suspina, orice ai promite, nu te poate uita. Nu e vina lui, aşa s-a născut, cu o memorie neiertatoare. Excepţie face ziua ta de naştere şi miercurea în care trebuia sa-ţi înapoieze suta de euro pe care i-ai împrumutat-o nu pentru ca el nu mai avea bani ci pentru ca nepotul verişoarei cumnatei a înghiţit în joacă cheia de la seiful lui doldora de valută.
Tare aş vrea să nu mai greşesc nimănui, niciodată! Dar pentru că nu cred să izbândesc, aş vrea să greşesc doar celor care au memoria scurtă, care îşi pun un plasture mare pe rana făcută de mine din nepricepere, din neatenţie, ori pur şi simplu din prostie şi mă privesc apoi aşa cum priveşte câteodată soarele, la asfinţit, marea.

Despre asortare şi soare

Găsesc că este esenţial când te căsătoreşti să-ţi iei de partener pe cineva care se asortează cu tine. Oricât te-ar presa mătuşile, oricât de tare ar răcni din buletin anul naşterii, oricât te-ar împunge-n ficat poza zâmbitoare de la nuntă a colegei de bancă dintr-a patra, cea cu dioptrii mai multe decat anii de şcoală, oricât de mare e arşiţa pe gâtlej (sau alte zone, în funcţie de anatomia proprie) după ce te-ai uitat la Richard Gere şi Julia Roberts în Pretty woman, trebuie să-ţi iei timp să te măriţi pe-ndelete.
Dacă pentru masa de revelion sau o altă sindrofie măruntă îţi sfărâmi neuronii şi degetele să găseşti rochia care să-ţi ascundă aripioarele, prin care să nu se ghicească păcătoasa de celulită, dacă-ţi înveleşti claviculele osoase într-o eşarfă de borangic pentru care ai plătit leafa pe 4 luni şi cauţi prin toată Europa condurii magici care să te înalţe cu maximum de centimetri posibili în ochii potenţialului burlac venit la acelaşi eveniment, atunci musai trebuie să investeşti măcar aceeaşi energie în discernământul cu care vei decide a cui răsuflare o vei simţi noaptea în următoarele decenii şi unde: în ceafă sau pe obraz.
Pentru că nu poţi toată viaţa să te uiţi doar la pozele de la nuntă. Şi dacă nu eşti extraordinar de fotogenică, după un număr de ani o să dai bine în poze doar dacă cel pe care l-ai ales luminează cadrul.
La fel cum Basilica San Marco arată diferit, în funcţie de soare.

Eva

S-o numim Eva. E o fostă colegă de liceu, o fată fericită, domestică şi drăguţă care s-a cocoşat ca şi noi celelalte sub promisiuni, vise şi buchete de trandafiri la căsătoria civilă, care-a născut doi pui vii pe care i-a hrănit cu lapte din sânii care pe vremea aceea stateau ţuguiaţi ca doua pere Abate şi de care acum trage cu îndârjire să-i mai ridice de pe burtă de sărbători şi în week-end.
El, băiat simplu, slăbănog şi mereu zâmbitor. Aşa aratau ei, la începuturi.
După două decenii, ea e la fel de domestică, împlinită numai la trup, fericită numai de pruncii ei frumoşi şi deştepţi pentru care a renunţat la o jumatate de deceniu de carieră, la jumatate din orele binemeritate de somn şi la ea însăşi, întreagă.
El însă, e schimbat total: nu mai e simplu, e manager la propria firmă de ambalat pufuleţi, slăbănogelii i-a luat locul o burtă ameninţătoare din cauza căreia nu-şi mai poate admira decât in oglindă pantofii de lac cu vârf ascuţit, zâmbetul i-a dispărut demult sub o încruntare de om preocupat cu treburi urgente şi importante.
Azi am aflat că ea ştie că el o înşeală de aproape două decenii. Cu mici întreruperi, corespunzătoare concediilor în care plecau, împreună cu copiii, la mare, pentru aerosoli.
Mă tot întreb, de când am aflat, ce resorturi au ţinut-o în tot acest timp lângă el. Şi cum s-a putut resemna, dacă mai dăinuie în ea o urmă de demnitate, să locuiască împreună cu el sub acelaşi acoperiş, într-o căsnicie cu ferestrele şi uşile sparte, prin care şuieră vântul...

Ferestre

Îmi plac ferestrele. Ferestrele deschise a aşteptare. E ca şi cum cel din spatele lor ţi-ar întinde mâna, ca şi cum n-ar avea nimic de ascuns, nimic de păzit. Sau ca şi cum ar vrea doar să-şi înmoaie perdelele-n soare.

Poveste de(spre) succes (I)

E vorba despre un nuc. Tânar la vremea aceea, ca şi mine. Pe care-l iubeam. Mă adăpostea de arşiţa soarelui, îmi promitea nuci noi si dulceaţă pe când vom fi fost destul de mari amândoi şi, fără să ştie, îmi promitea în curând şi-un leagăn atârnat de crengile lui care avea să mă poarte dintr-o zare în alta... Nu-mi amintesc dacă eu la rându-mi i-am promis oarece, dar de cuvânt nu ne-am ţinut, oricum, niciunul din noi. Nucul s-a rupt, sub povara visurilor mele.
În cădere, mie mi s-a rupt numai filmul. Când mi-am revenit un pic, mi-am dat seama că nucul s-a despicat în două ca o praştie, iar când mi-am revenit complet mi-am dat seama că ruperea urechilor e mult mai dureroasă decât ruperea filmului şi că era imperios necesar să repar nucul înainte să apară bunicul.
Se spune că în spatele oricărui act de curaj stă spaima pură iar eu pot să confirm că aşa stau lucrurile. Astfel că, plină de curaj, am luat o scară, două cuie de 20 şi-un ciocan, am adus cele două crăci în poziţia naturală şi-am bătut cuiele până la floare. Am luat scara şi am privit nucul minute în şir, încercată de simţăminte care cu greu pot fi descrise. Printre ele, cele mai viguroase erau sentimentele de admiraţie şi mândrie. Admiram nucul şi eram mândră de mine. Nu cred să fi fost vreodată în viaţă mai mândră de mine ca atunci. Îmi spuneam că dacă am reuşit să repar un nuc, nimic nu va mai fi greu pentru mine vreodată. Momentul acela era clar o garanţie a succesului meu viitor.
Apoi a venit seara, a venit şi bunicul şi era pace. Pe urmă au venit alte seri, acelaşi bunic, aceeaşi pace domnea şi părea că succesul meu în viaţă era pecetluit.
Numai că trio-ul acesta seară-bunic-pace - s-a redus brusc la duetul seară-bunic. Pacea se terminase. Pălise nucul. Apoi a pălit bunicul.
Pe urmă eu. Ultimul a pălit succesul, pe cale de consecinţă.

Bătută (de) măr!

Deşi tocită şi desuetă, obişnuinţa de a face planuri măreţe la fiecare început de an dăinuie încă printre noi, durdulie şi zâmbitoare. Recunosc stânjenită că ani la rând ziua de 1 ianuarie însemna şi pentru mine data la care urma să înceapă orice schimbare măreaţă: schimbarea de look (am tânjit suspinând de când mă ştiu după o siluetă silfidică şi gingaşă luptându-mă în zadar cu genetica şi sfârşind, bun înţeles, bătută măr), schimbarea de perspectivă, schimbarea de atitudine, de mentalitate, de stil de viaţă, s.a.m.d.
Evident că nu s-a schimbat nimic de la sine. Nici de la mine.
Azi, trecând prin grădină, mi-a atras atenţia un măr galben şi uşor stafidit (asocierea de termeni mi se păstrase proaspătă-n minte de la privirea plină de ură pe care am aruncat-o de dimineaţă oglinzii din baie), care (măr) atârnă îndărătnic pe-o creangă în ciuda gerului, a zăpezii şi-a vântului care-şi face deseori de cap la noi prin livadă. Uite, mi-am zis, mărul ăsta a reuşit! A învins oboseala, obişnuinţa, a sfidat toate legile şi-a reuşit să-şi schimbe soarta. În vreme ce eu sunt bătută. Iar. Măr.

Lună nouă

Primul lucru pe care l-am făcut în 2010 a fost să-mi acontez, prin subscripţie publică, o carte de poezie.
Când vine vorba de poezie am obiceiul primitiv să iau lucrurile la propriu: dacă poetul îmi spune că-ntr-o noapte a furat luna, îl cred. Şi mi-l imaginez ca atare, întinzând mâna şi smulgând luna de pe cer în vreme ce toţi ceilalţi dorm. Asta în ciuda dezămagirii cu care V.B. îmi spunea în urma cu ceva vreme că unii cititori îl întreabă dacă s-a plimbat cu adevărat prin locurile despre care povesteşte în poemele sale ori dacă a fost într-adevăr bolnav de tuberculoză.
Dacă vă spun că atunci când e plină, luna nu poate fi furată pentru că rotundă fiind n-ai de ce s-o apuci, mă credeţi pe cuvânt?