Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar …
Copacii albi, copacii negri.
În parc regretele plâng iar …
Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular …
Cu pene albe, pene negre …
În parc fantomele apar …
Și frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Și pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar …
În parc ninsoarea cade rar …
(G. Bacovia)
Și zile albe, zile negre
Veghează traiul meu neclar...
Mai am nevoie de-un fular
De zile albe, zile negre.
În parc, la pas, un urs polar...
Cu cizme albe, cizme negre
Pășesc prin frigul exemplar
Mi-ngheață orice mădular
Și gânduri albe, gânduri negre...
La mine-n cap e patinoar...
Și oameni albi și oameni negri
Au înghețat pe trotuar.
La capăt de tunel, declar,
Cu stele albe, stele negre
E banca mea, să fie clar!
(Arcadia S.)
duminică, 29 ianuarie 2012
miercuri, 25 ianuarie 2012
Albă ca Zăpada și cele 5 stații de troleibuz
M-am trezit devreme. Auzisem vifornița șuierând încă de cu noapte și cum s-a crăpat de ziuă am alergat la fereastră. Situația era albastră. Cât mi-am băut cafeaua mi-am imaginat cum în scurt timp va trebui să-mi deszăpezesc mașina, să iau în piept traficul capitalist în plin Crivăț, să răzbat până la muncă printre nămeți înghețați și șoferi isterizați și cafeaua mi s-a părut mai amară ca de obicei.
Dar cine-a zis că planul din casă nu se potrivește cu cel din parcare a știut ce zice. Când am ieșit din bloc m-a întâmpinat portarul, cu un discret zâmbet în colțul gurii: ”A venit iarna, doamnă!”
Vedeam prea bine c-a venit, preocuparea mea era acum să-mi văd mașina scoasă de după movila de zăpadă pe care o ridicaseră cei cu deszăpezirea. După o scurtă anchetă asupra locației unde aveam de ajuns, portarul m-a sfătuit să apelez la troleibuz. Știam că va veni și ziua asta dar speram să nu fie chiar azi, când eu aveam de dus la muncă sufertașul cu supă. Soră-mea a constatat siderată că are vreo 500 de grame mai mult ca mine și s-a pus pe dietă. Cum gastronomia nu este punctul ei forte și cum cu două zile înainte pizza pe care o comandasem eu pe Calea Călărașilor a ajuns la Lacul Tei, i-am promis pentru azi o supă. Slabă.
Cu găluște grase.
M-am uitat iar la mașină, apoi iar la portar, apoi iar la mașină și-am admis că e înțelept să merg cu troleibuzul. Dar cu care? Și până unde? Și cu ce bilet? Asaltat de întrebările mele și impresionat de ignoranța mea, portarul a capitulat: ”Uitați, doamnă, cartela mea. Vă urcați în orice troleibuz și numărați stațiile. La a cincea coborâți.”
Am pornit sapre stație de parcă trebuia să traversez Antarctica prin noaptea polară. În stație am scanat discret așteptătorii și m-am apropiat timidă de-o doamnă care părea mai blajină ca să-i cer lămuriri despre cum se folosește ”portofelul electronic” (pe asta chiar n-o mai auzisem!) odată urcată în mijlocul de transport. Doamna a început să-mi explice cu aplomb ce și cum, astfel că în câteva clipe toți cetățenii din stație au aflat că-s venetică și tâmpițică. M-am urcat în troleibuz cu inima friptă. În secunda unu am lipit cartela de cititor, în secunda doi s-a-nverzit becul și-n secunda trei mi s-au aburit în așa hal ochelarii că abia am bâjbâit după o spânzurătoare de care să mă agăț înainte să mă-ntind pe burtă din cauza demarajului. Imaginea fulgurantă cu mine întinsă pe jos și cu găluștele făcând drifturi printre ghetele cetățenilor m-au umplut de catecolamine. În secunda opt eram lac de apă.
Pe la minutul cinci, când mă mai relaxasem și tocmai mă pregăteam să zâmbesc la gândul că așa, cu ochelarii opaci, mă simțisem pentru o clipă un fel de Geordi La Forge călătorind printre galaxii, am realizat că n-am număreat stațiile. Mi-am reprimat zâmbetul și-am încercat să mă orientez. Când am terminat cu orientarea, am băgat de seamă că de când plecasem, ușa din dreptul meu nu se deschisese deloc, în nicio stație. Și iar m-au apucat nădușelile. Oare va trebui să hăulesc să audă șoferul când vreau să cobor? Era deja prea mult!...
Înainte să-mi pierd cunoștința de stres am zărit la dreapta mea o pălărie cunoscută. Și sub ea stătea calmă doamna Lica, temporara mea colegă de muncă. Nu putea fi adevărat! De unde cu o seară înainte o bombănisem că numerotase greșit niște NIR-uri, îmi venea acum s-o iau în brațe și s-o pup. De fapt, cred că în îmaginație am și pupat-o pe pălărie, de fericire. I-am explicat că eram în pragul colapsului la gândul că ușa mea nu se deschide și după un moment de uimire, cât s-a convins că nu șuguiesc, s-a pus pe-un râs de-i sălta pălăria de pe cap, nu alta. Și-a tot râs până am ajuns în stație, la destinație, iar acolo ușile s-au deschis. Pentru că apăsase ea pe un buton, aveam să deduc.
După cele cinci stații arătam ca un guguștiuc. Obosit și năuc.
Dar cine-a zis că planul din casă nu se potrivește cu cel din parcare a știut ce zice. Când am ieșit din bloc m-a întâmpinat portarul, cu un discret zâmbet în colțul gurii: ”A venit iarna, doamnă!”
Vedeam prea bine c-a venit, preocuparea mea era acum să-mi văd mașina scoasă de după movila de zăpadă pe care o ridicaseră cei cu deszăpezirea. După o scurtă anchetă asupra locației unde aveam de ajuns, portarul m-a sfătuit să apelez la troleibuz. Știam că va veni și ziua asta dar speram să nu fie chiar azi, când eu aveam de dus la muncă sufertașul cu supă. Soră-mea a constatat siderată că are vreo 500 de grame mai mult ca mine și s-a pus pe dietă. Cum gastronomia nu este punctul ei forte și cum cu două zile înainte pizza pe care o comandasem eu pe Calea Călărașilor a ajuns la Lacul Tei, i-am promis pentru azi o supă. Slabă.
Cu găluște grase.
M-am uitat iar la mașină, apoi iar la portar, apoi iar la mașină și-am admis că e înțelept să merg cu troleibuzul. Dar cu care? Și până unde? Și cu ce bilet? Asaltat de întrebările mele și impresionat de ignoranța mea, portarul a capitulat: ”Uitați, doamnă, cartela mea. Vă urcați în orice troleibuz și numărați stațiile. La a cincea coborâți.”
Am pornit sapre stație de parcă trebuia să traversez Antarctica prin noaptea polară. În stație am scanat discret așteptătorii și m-am apropiat timidă de-o doamnă care părea mai blajină ca să-i cer lămuriri despre cum se folosește ”portofelul electronic” (pe asta chiar n-o mai auzisem!) odată urcată în mijlocul de transport. Doamna a început să-mi explice cu aplomb ce și cum, astfel că în câteva clipe toți cetățenii din stație au aflat că-s venetică și tâmpițică. M-am urcat în troleibuz cu inima friptă. În secunda unu am lipit cartela de cititor, în secunda doi s-a-nverzit becul și-n secunda trei mi s-au aburit în așa hal ochelarii că abia am bâjbâit după o spânzurătoare de care să mă agăț înainte să mă-ntind pe burtă din cauza demarajului. Imaginea fulgurantă cu mine întinsă pe jos și cu găluștele făcând drifturi printre ghetele cetățenilor m-au umplut de catecolamine. În secunda opt eram lac de apă.
Pe la minutul cinci, când mă mai relaxasem și tocmai mă pregăteam să zâmbesc la gândul că așa, cu ochelarii opaci, mă simțisem pentru o clipă un fel de Geordi La Forge călătorind printre galaxii, am realizat că n-am număreat stațiile. Mi-am reprimat zâmbetul și-am încercat să mă orientez. Când am terminat cu orientarea, am băgat de seamă că de când plecasem, ușa din dreptul meu nu se deschisese deloc, în nicio stație. Și iar m-au apucat nădușelile. Oare va trebui să hăulesc să audă șoferul când vreau să cobor? Era deja prea mult!...
Înainte să-mi pierd cunoștința de stres am zărit la dreapta mea o pălărie cunoscută. Și sub ea stătea calmă doamna Lica, temporara mea colegă de muncă. Nu putea fi adevărat! De unde cu o seară înainte o bombănisem că numerotase greșit niște NIR-uri, îmi venea acum s-o iau în brațe și s-o pup. De fapt, cred că în îmaginație am și pupat-o pe pălărie, de fericire. I-am explicat că eram în pragul colapsului la gândul că ușa mea nu se deschide și după un moment de uimire, cât s-a convins că nu șuguiesc, s-a pus pe-un râs de-i sălta pălăria de pe cap, nu alta. Și-a tot râs până am ajuns în stație, la destinație, iar acolo ușile s-au deschis. Pentru că apăsase ea pe un buton, aveam să deduc.
După cele cinci stații arătam ca un guguștiuc. Obosit și năuc.
duminică, 22 ianuarie 2012
Soarele și cheful de dimineață
Cică în diminețile în care nu-ți vine să te dai jos din pat tre' să- ți amintești că încă nu ești printre cei bogați și brusc te apucă un chef nebun de muncă.
Oi fi bogată, mă gândesc, dacă nu mi-a venit să mă dau jos din pat decât la rasaritul soarelui, deși eram trează de la răsăritul lunii :D
Da, musai că-s bogată, dacă am o bancă și-un soare deasupra!
Oi fi bogată, mă gândesc, dacă nu mi-a venit să mă dau jos din pat decât la rasaritul soarelui, deși eram trează de la răsăritul lunii :D
Da, musai că-s bogată, dacă am o bancă și-un soare deasupra!
sâmbătă, 14 ianuarie 2012
Băncuța de la capătul tunelului
Da, știu, am devenit penibilă cu capra mea care colindă neobosită de la Anul Nou deși se apropie Paștele (mi s-a atras delicat atenția), dar timpul meu e strâmt pentru că am de comis tot felul de fapte de vitejie prin capitală.
Să mergem deci mai departe lăsând capra să se întremeze pentru turneul de anul viitor deși, dacă e să mă iau după urarea surprinzătoare și înspăimântătoare pe care mi-au făcut-o anul ăsta niște prunci amorțiți de prin vecini ("...Semne bune anul are/ Semne bune, de belșug/Pentru gazda de sub plug"), e posibil s-o mierlesc înainte să mai apuc stagiunea din 2013. Dacă iau în considerare și faptul că după trei luni de București am început să semăn un pic cu Mihai Albu când era bolnav, mai că aș putea să mă întreb dacă adevărul nu șade cumva în gura pruncilor.
Prefer însă să iau partea bună a lucrurilor: sunt imună la calorii, zăpada nu m-a afectat (aud că Vasile e lat de la câtă zăpadă a mutat) și am făcut progrese cu orientarea spațială în capitală. Acum știu să ajung la muncă pe trei căi diferite, nu-mi mai clipocesc creierii ca farul din Alexandria când ies în trafic. E drept că odată s-a-ntâmplat să zăresc Casa Poporului deși eu aveam treabă în zona Oborului, dar asta a fost hăt demult, înainte de mitingurile pentru Raed Arafat. Pentru izbânda asta tre' să-i fiu recunoscătoare soră-mii care e ca o mamă pentru mine. Ca mama lui Ștefan cel Mare vreau să zic, căci ea nu s-a lăsat înduplecată și m-a trimis înapoi la oaste, oricât am plâns eu și m-am jelit la poarta castelului, după fiecare expediție cu peripeții pe la primării și policlinici de copii.
În concluzie, fiți pe pace, totul e candid, splendid, sunt un om muncitor cu un viitor strălucitor.
Deja zăresc băncuța de la capăt de tunel unde-o să mă odihnesc nițel...
Să mergem deci mai departe lăsând capra să se întremeze pentru turneul de anul viitor deși, dacă e să mă iau după urarea surprinzătoare și înspăimântătoare pe care mi-au făcut-o anul ăsta niște prunci amorțiți de prin vecini ("...Semne bune anul are/ Semne bune, de belșug/Pentru gazda de sub plug"), e posibil s-o mierlesc înainte să mai apuc stagiunea din 2013. Dacă iau în considerare și faptul că după trei luni de București am început să semăn un pic cu Mihai Albu când era bolnav, mai că aș putea să mă întreb dacă adevărul nu șade cumva în gura pruncilor.
Prefer însă să iau partea bună a lucrurilor: sunt imună la calorii, zăpada nu m-a afectat (aud că Vasile e lat de la câtă zăpadă a mutat) și am făcut progrese cu orientarea spațială în capitală. Acum știu să ajung la muncă pe trei căi diferite, nu-mi mai clipocesc creierii ca farul din Alexandria când ies în trafic. E drept că odată s-a-ntâmplat să zăresc Casa Poporului deși eu aveam treabă în zona Oborului, dar asta a fost hăt demult, înainte de mitingurile pentru Raed Arafat. Pentru izbânda asta tre' să-i fiu recunoscătoare soră-mii care e ca o mamă pentru mine. Ca mama lui Ștefan cel Mare vreau să zic, căci ea nu s-a lăsat înduplecată și m-a trimis înapoi la oaste, oricât am plâns eu și m-am jelit la poarta castelului, după fiecare expediție cu peripeții pe la primării și policlinici de copii.
În concluzie, fiți pe pace, totul e candid, splendid, sunt un om muncitor cu un viitor strălucitor.
Deja zăresc băncuța de la capăt de tunel unde-o să mă odihnesc nițel...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)