marți, 30 martie 2010

Dreptul la prostie (I)

Am făcut şi eu parte din oastea celor care-au citit "Mara" şi-au sfârşit zicând ca Slavici, că "o singură datorie are omul, să nu fie prost". Între timp am îmbătrânit şi m-am răzgândit.
Mă răzgândesc mereu asupra lucrurilor, e unul din multele mele păcate. Dar mă consolez cu gândul că, în fond, câtă vreme răzgândelile mele nu aduc atingere nimănui îmi pot asorta cugetarea de la butonieră cu anotimpul sau culoarea rochiei.
Aşadar, la momentul actual, acord dreptul la prostie oricui îl solicită. Recunoscându-mi-l şi mie, cu egală dreptate.

Se spune că inteligenţa e constantă dar, populaţia fiind în continuă creştere, deşteptăciunea se diluează vertiginos şi periculos.
De ce să te agiţi, prin urmare, dacă vecinul de peste drum, sărac lipit, în loc să pună osul la treabă, bea din zori în seară, cu urechea ciulită la Nicolae Guţă care se tânguie de pe pervazul ferestrei de se înmoaie casetofonul? E dreptul vecinului să şadă la umbră şi să se regăsească în maneaua lacrimogenă a cântăreţului cu pricina, unde eroul e părăsit de prieteni în plină ananghie, nevasta i-a fugit din bătătură iar el a rămas doar cu pălinca drept panaceu pentru toate durerile fizice şi sufleteşti.

Dacă elevul pe care-l meditezi de patru ani - cu nădejdea din ce în ce mai palidă că progenitura îşi va lua finalmente examenul de bacalaureat - e adeptul stilului minimalist şi refuză să-şi decoreze creierul cu mai mult de patru idei fixe principale, nu e deloc cazul să ştirbeşti dreptul lui inalienabil la prostie. Oricum suntem mulţi şi inteligenţa n-ajunge pentru toţi.

La fel, e lipsit de eficienţă să te băşici că vecina de palier ţi se plânge de vreo 5 ani că nenorociţii de bărbaţi o seduc şi-o abandonează, invariabil, după o lună. 'Geaba-i explici de-un cincinal încheiat că cererea în căsătorie, pe plaiurile noastre, încă o mai fac bărbaţii (după două luni dacă Ileana Cosânzeana e albă, frumoasă şi are casă, după doi ani dacă e albă şi frumoasă şi după douăzeci de ani dacă e albă, grasă şi n-are casă), vecina e liberă să nu aplice sfatul pe care i-l dai, aşteptându-şi de fiecare dată pretendenţii cu ciorba caldă şi nota de-nsurare pe masă. E dreptul ei să tragă câte duble vrea, până-i reuşeşte telenovela.

duminică, 28 martie 2010

Rochia mov electric

Istoria începe cu o pereche de sandale mov-turbat pe care mi le-am cumpărat pe vremea când flacăra violet încă nu se aprinsese pe meleagurile noastre. A fost, dacă vreţi, un gest avangardist, pe care dacă-l interpretez acum, la lumina flăcării violet, am explicaţia extraordinarului meu succes ulterior.

Când a sosit invitaţia la nunta de care pomeneam în postarea anterioară, m-a luat cu răcori. Urma să merg la ceea ce se anunţa demult a fi nunta anului în urbea noastră, cu invitaţi aleşi pe sprânceană şi pe cifra de afaceri din ultimii 5 ani. Eu am fost aleasă după primul criteriu, am noroc de nişte sprâncene aproape perfecte.

Cum mă învârt într-un cerc social destul de restrâns, pe măsură ce se apropia evenimentul, cu orice altă invitată mă întâlneam, discuţia ajungea rapid la ţinuta pentru nuntă. Când le spuneam senină că habar n-am cu ce mă voi îmbrăca, se uitau la mine ca la reîncarnarea lui Toulouse Lautrec şi-mi explicau cum au dat ele o cârcă de bani pe două-trei ţinute strălucitoare şi unice, aduse de pe cine ştie ce melaguri exotice, cum şi-au făcut programări la capitală pentru o manichiură exclusivistă şi cum va veni la ele la castel cel mai mare hair stilist al momentului, să le construiască cele mai sofisticate edificii de bucle, de mă apucau frisoanele şi colica biliară ascultându-le.
Mi-am dat seama că devenise imperios necesar să-mi schimb strategia. Oricui m-a întrebat apoi despre ţinută, i-am răspuns scurt şi enigmatic că, fără supărare, nu vreau să divulg secretul, pentru că nu pot risca să mai apară cineva la eveniment cu o ţinută asemănătoare. Şi cum urma să plec în Italia în perioada următoare, lăsam a se înţelege că sper să găsesc la Milano ceva care să-mi satisfacă exigenţele. Strategia a funcţionat perfect, bila mea drena acum de minune, în timp ce canalul lor Coledoc se bloca şi le dădea greţuri nocturne.

Cu o săptămână înainte de eveniment am început şi eu să mă preocup de ţinută şi mi-am amintit de sandalele mov care stăteau cuminţi în aşteptarea căldurii.
Niciodată n-am găsit justificat să cheltuiesc averi pe ţinute îmbrăcabile o singură dată, deci costurile se impuneau a fi minime. Aşa că am luat sandalele-n traistă şi-am purces să caut rochia în deplină concordanţă cu movul lor. Nimic demn de mine. Ultima soluţie era un material din care să-mi fac singură rochia. La magazinul de profil am găsit tafta de mătase mov, fix nuanţa sandalelor mele. Nu aveau 4 m, cum voiam eu, ci două cupoane de 2 m, ceea ce complica din start execuţia modelului, dar simplifica la maxim preţul.

Sosită la domiciliu, am început să construiesc modelul plecând de la premisa că meniul petrecerii va fi exotic şi excepţional, deci s-ar putea să nu rezist să mănânc doar măslinele de la aperitiv şi cireaşa de pe tortul miresei, ceea ce impunea un model de rochie care să mă ferească să arăt la sfârşitul nunţii ca invenţia lui Ferdinand Zeppelin. Aşadar, rochie stil "empire", am decis.
Din cele două cupoane am decupat două pătrate. Le-am suprapus, le-am decalat cu 90 de grade fixându-le în punctul de intersecţie al diagonalelor. Considerând circumferinţa tăieturii "empire" 80 cm, am calculat raza cercului de decupat după ecuaţia: 80=2πR, de unde rezultă R=80/2π=12,73. Am ataşat pătratele la trapezul superior al rochiei care conţinea un decolteu decent, pe principiul că ceea ce nu arăţi e de 1000 de ori mai interesant decăt ceea ce arăţi, am finisat ireproşabil, am ataşat două bretele cvasi invizibile şi eram gata de petrecere, cu 4 zile avans.

Până să sosească ziua cea mare, am trecut pe la firma de contabilitate să descarc desaga cu hârtii lunare. Toată suflarea vorbea despre nunta ce va să vie. N-am scăpat, evident, de întrebări lămuritoare privind excursia mea în Italia şi rochia de nuntă. Am răspuns evaziv la toate întrebările, iar la intrebarea cât m-a costat ţinuta de nuntă pe care toată lumea presupunea deja că mi-am cumpărat-o de la Milano, am mijit ochii, calculând rapid: 130 lei sandalele, 160 lei materialul si 50 lei crema autobronzantă pentru efecte speciale. Rotunjit, 300 lei. Aşa că am ridicat trei degete, fără să adaug vreun cuvânt.
Până seara, mi s-a înroşit telefonul de apeluri prin care mi se cereau detalii despre rochia mov de 3000 de euro, adusă de la Milano.

joi, 25 martie 2010

Haina-l face pe om (II)

După 15 ani de la întâmplarea cu agentul de asigurări aveam să trăiesc un alt episod, asemănător.
Îmi place să grădinăresc aşa că, zi de vară până-n seară, plantez, plivesc, stropesc, ori ciugulesc plantele din grădină.
Într-o zi scormoneam îngenunchiată pământul în căutarea bulbilor de lalele care au obiceiul foarte prost să se afunde în sol la adîncimi nebănuite. Cocoşată şi concentrată m-am trezit dintr-o dată sub nas cu nişte pantofi impecabili în care mi s-a reflectat pentru o clipă mustăcioara pufoasă. Am tresărit şi am purces cu privirea la deal, spre proprietar, de-a lungul pantalonilor slim care cădeau ireproşabil, apoi pe cămaşa imaculată din care răsărea gâtul bronzat şi-nlănţuit.
După ce că stăteam grămadă peste stratul de flori, simţeam cum mă micşorez îngrijorător în drum spre faţa Minunatului. Când am ajuns la ochelarii Police deja mă simţeam minusculă, iar când m-am îndreptat de şale şi-am constatat că Minunatul era doar purtătorul de cuvânt al unei creaturi şi mai preţioase, eram deja mai mică decât Alice în ţara minunilor. Preţiosul se coţopenise în foişor şi studia uşor îngreţoşat mediul înconjurător la care eu muncisem o vară de-mi ieşiseră ochii şi-o vertebră de la locul lor de baştină.
Minunatul mi s-a adresat de la înalţime: Bună! Du-te cheamă-l pe Domnu' Vasile.
Cu ochii mijiţi încercam să dibuiesc prin lentilele lui negre dacă mie mi-a adresat ordinul. N-am dibuit nimic, dar cum vecinii erau plecaţi la mare, am dedus logic că porunca era pentru mine.
I-am adus la cunoştinţă, cu o satisfacţie pe care nu m-am ostenit s-o ascund, că domnul Vasile nu-i. Nici doamna? Nici. Minunatul l-a privit pe Preţios cerându-i să decidă: îmi lasă sau nu, dosarul? Preţiosul m-a privit o secundă, a ridicat discret sprânceana peste rama ochelarilor D&G - tip aviator, clătinând discret capul. Picasem testul.
Minunatul mi-a cerut, la fel de condescendent, să-i comunic domnului Vasile ca vor reveni a doua zi la ora 17. Adică 5 după amiază, a tradus pentru mine Preţiosul.
Am rămas adulmecând siajul fin lăsat în urmă de cele două făpturi.

Ne-am revăzut după o lună, la o nuntă. Eram, din întâmplare, clienţii aceleiaşi firme de contabilitate al cărei director îşi mărita fata. Mare a fost surpriza Minunatului şi-a Supremului să mă revadă! Ei erau la fel de nepreţuiţi dar de data asta eu eram de-a dreptul ravisantă în rochia mea de 3000 de euro, mov electric, de la Milano.
Fără ochelarii Dolce & Gabana antireflex, ochii li s-au bulbucat periculos, toată seara...

marți, 23 martie 2010

Haina-l face pe om (I)

Că nu-l face chiar tot, admit şi eu. Dar că procentul care revine hainelor este dolofan şi roşcovan precum Cupidon pe lângă un african amărât şi flămând, asta pot depune mărturie.

Pe la începutul anilor 90, pe când dădea colţul primelor firme de asigurări de viaţă în România, m-am decis să mă asigur că dacă o voi mierli prematur, înainte să devin nemuritoare prin operă, să am parte măcar de o înmormântare de neuitat. Nu eram convinsă că Vasile va cheltui bruma de avere ce-o aveam ca să mă îngroape într-o mare de flori albe aşa că am decis să-mi fac o asigurare care în caz de deces să acopere cheltuielile acestui moft alb imaculat. Vasile urma să fie beneficiarul despăgubirii, ceea ce-i garanta un oarecare confort financiar menit să compenseze disconfortul emoţional care speram să i se întâmple, recunosc.

Am sunat un asigurator şi-am stabilit data când urma să-mi facă vizita de informare. Nu ştiu a cui a fost greşeala, dar s-a-ntâmplat ca data pe care mi-am notat-o eu în agendă să nu coinicidă cu data pe care şi-a notat-o agentul. Şi cum în vremurile acelea viaţa era frumoasă, fără telefoane mobile, m-am trezit cu omul la uşă fix în ziua curăţeniei generale de Paşte. Asudată de efort, cu ochelarii aburiţi, prăfuită ca o bibliotecă necitită, gărbovită de mătura fără coadă, am deschis. Era domnul agent, pus la patru ace, freză geluită, prezenţă spilcuită. A salutat şi-a cerut cu doamna Arcadia. I-am spus că doamna nu este momentan, dar că pot prelua eu mesajul şi dosarele să i le înmânez. Sunteţi menajera, m-a-ntrebat? Da, sunt menajera, i-am spus, doamna are încredere deplină în mine, dovadă că mă lasă singură-n casă fără spaima c-o să fug cu argintăria. N-a prins ironia dar mi-a explicat zâmbind condescendent şi nedisimulat (cu dotarea intelectuală a unei menajere n-avea el a se teme că pricep eu nuanţele unui zâmbet!) că politica firmei nu-i permite să predea materialele publicitare menajerei. Aşadar, va reveni. I-am sugerat să revină peste o oră, pentru că doamna, garantat, va fi acasă atunci.

Am facut un duş, mi-am aranjat coafura, mi-am pus deux-piece-ul Gucci primit după revoluţie de la cumnata din America, mi-am compus o faţă intelectuală şi mi-am înmiresmat noua înfâţişare cu un puf de Chanel Allure poposit la mine tot de pe Tărâmul Făgăduinţei. Da, aveam cu totul altă alură! Când am terminat operaţiunea a sunat şi soneria. Am deschis larg uşa şi zâmbetul şi l-am poftit pe agent înauntru. "Sărutmâna, am vorbit mai devre....eee...e.."
Da, am vorbit mai devreme, i-am spus zâmbind condescendent şi nedisimulat.
A transpirat şi s-a bâlbâit pe toată durata expozeului în vreme ce eu cugetam cum Gucci şi Chanel m-au făcut dintr-o dată alt om...

joi, 18 martie 2010

A fost odată ca-n poveşti...

...acum vreo 20 ani, o întâmplare la care am asistat, de la distanţă, şi eu. Povestea nu seamănă decât tangenţial cu Luceafărul eminescian, dar este o poezie de viaţă, autentică.
Ea, fată mare. Cam la un metru sapteşcinci şi tot atâtea kilograme. Ani de viaţă avea cu treişcinci mai puţini decât kilogramele. Şi era foarte, foarte, naturală. Naturaleţea era punctul ei forte, se observa de la distanţă: mustăcioara neepilată, faţa nefardată, sprânceana nepensată şi gura nerujată. Şi nepupată, niciodată. O fată bărbată. Măria.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele
.
Toate organele, cuminţi
Erau Măriei mele.

Glasul ei se auzea de la mare departare. O voce gravă, de femeie puternică. Ţinea casa curată, vaca adăpată, pisica periată. Dar nu era curtată. Puternicia ei de femeie sănătoasă şi bărbătoasă i-a speriat mereu pe bărbaţi. După o vreme, văzând că anii trec, a început să se uite mai atentă în jur, să ciulească timpanul, să-şi iţească irisul, să-şi înmoaie vocea cu câte un şodou în speranţa că va găsi şi ea un suflet de om cu care să se mărite, pentru că toate fetele din leatul ei aveau deja ogrăzile pline de prunci.
În cercetările ei ştiinţifice, dădu peste un celibatar un pic acrit, în satul vecin. Cum nu era brânzit de tot, putea fi luat, la o adică, în calculul aritmetic matrimonial de 1+1=2.

Îl vede azi, îl vede mâini
Astfel dorinţa-i gata.

După vreo patru săptămâni,
Îi spune şi lu' tata

că ea ar vrea să-l ia pe-al lui Şchiopu. Tac'su, ridicând uşor din sprânceană, i-a dat până la urmă binecuvântarea, aşa că Măria s-a dus a doua zi la casa celibatarului acrişor şi l-a îndemnat să lase timiditatea de-o parte, pe mumă-sa la fel, să-şi ia (şi) soarta în propriile mâini şi să se însoare odată, că uite, se irosesc amândoi, când ar putea să îmbătrânească împreună.

El asculta tremurător
Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător

Şi plin tot, de sudoare

pe taburetul din bucătărie, cu genunchii moi ca piftia. Era un bărbat timid, emotiv, care îşi stabilise deja trasa ideală pe drumul vieţii, fără vreo Mărie inclusă în itinerariu.
Văzându-i frământarea, Măria l-a îndemnat să cugete vreo câteva zile până va veni ea înapoi să-i culeagă răspunsul.

După vreo câteva ceasuri izbândi şi el să să se ridice şi să se ducă în odaia mare, cu oglindă pe perete. S-a studiat îndelung, depănând amintiri triste. Până s-a întors din armată a tot sperat că se va mai înălţa şi el niţel, măcar cât să ajungă la paharele din bufet fără taburet. Claia de păr blond şi ondulat ce-i acoperea odată urechile clăpăuge era acum roasă de molii în creştet, iar mămăliga cu brânză se aciuase în straturi-straturi pe pântecele dolofan care cu greu mai putea fi stăpânit de cureaua tot mai scurtă. Mai jos de curea n-a îndrăznit să se privească, pentru că l-au apucat iar sudorile...

Nu se ştie cum, dar Măria, bărbată cum o ştim , după câteva zile i-a cules DA-ul de însurare, verde şi acru ca agurida. Şi s-a pus tot neamul lor, cu mic cu mare, pe făcut pregătiri de nuntă. Care nuntă dură trei zile şi trei nopţi, exact ca-n poveşti. Tot îndemnaţi de ginerică, mâncară, băură şi jucară, dar la o vreme băgară de seamă că petrecerea se întinde prea mult şi orătăniile de prin ogrăzile lor deja zbiară de foame. Şi se împrăştiară nuntaşii pe la casele lor, închinând la masă şi făcându-i complice cu ochiul mirelui tot mai speriat şi asudat.

Şi când pe pat se-ntinse drept
Măria să se culce
Alesul ei cu nasu-n piept
Dormea atât de dulce

de o apucă jalea. Îl scutură uşor de pijama ca să-l aducă-n simţiri şi când el miji genele, ea-i spuse înfiorată:

Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna

Să râzi mai bine şi să-mi dai

O gură, numai una.


Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie...

De te înalţ de subsuori

Te-nalţă din călcâie.


Lui i se împăienjeniră ochii de lacrimi şi Maria înţelese, în sfârşit, drama lui. Şi pe-a ei, deopotrivă:

Străin la vorbă şi la port
Luceşti fără de viaţă

Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.


Sunt împreună şi-acum, fără prunci, oameni gospodari, chivernisiţi şi fericiţi. Doar seara, când apune soarele şi răsare luceafărul, fericirea Măriei păleşte un pic, abia perceptibil.

marți, 16 martie 2010

Mărită-te cu mine!

E clar că lumea e nedreaptă, că fericirea nu e împărţită echitabil pe planetă. Pentru că altfel cum să explic faptul că în vreme ce unele femei din generaţia mea au făcut psihoză de la şampanie tot sperând la fiecare Sfânt Valentin că pe fundul paharului le aşteaptă în imersie printre bulele de acid, inelul de logodnă, în vreme ce eu, am stârnit mereu pasiuni şi m-am confruntat cu un excedent de cereri în căsătorie?

Prima cerere a venit în clasa a doua, când Gelu m-a-ntrebat roşind ca un gogoşar dacă vreau să mă mărit cu el. Îmi plăcea de el dar ştiam că trebuie să ai sâni când te măriţi şi eu n-aveam. Aşa că l-am amânat, fără să-i spun de ce. După ce mi-au crescut sânii nu m-a mai cerut, pesemne că Felicia i-a zis DA din prima, ştiind că ei n-o să-i crească oricum.

Mai apoi, pe la începutul tinereţii mele, un holtei uşor mucegăit a hotărât în inima lui că m-ar lua de nevastă. Ştiindu-mă durdulie, s-a gândit că ţinteşte la fix dacă-mi aduce ceva papa. Aşa că a purces la aprozar, a cumpărat un un kil de struguri, i-a pus într-o sacoşă (de 60 de kile, dar ce conta?, pungile colorate de plastic din America erau, pe vremea aceea, mai rare ca florile de colţ) şi s-a prezentat la mine la job. A bătut la uşă, mi-a înmânat cadoul şi mi-a spus c-a dat norocul peste mine. Mă ia. Cum eram prea tânără pe vremea aia ca să cunosc spaimele împletitului de cozi dalbe şi speram şi eu că Făt Frumos o să sune la uşa mea într-o bună zi, l-am refuzat. Aşa că omul s-a dus acasă, a îndesat în diplomat actele de proprietate de la cele două case, cele două maşini, de la terenul extravilan plus declaraţia notarială a fratelui din America prin care acesta ceda jumătatea sa de moştenire fratelui mai mic şi s-a dus glonţ la tata. I-a dat bineţe, a scos documentele şi l-a îndemnat pe tata să mă sfătuiască părinteşte, dar apăsat, că el nu e o partidă de ratat. Cine-l cunoaşte pe tata deja râde. I-a promis omului că va face tot ce ţine de el, dar că decizia mă va lăsa s-o iau eu, totuşi, pentru că sunt amarnică rău şi el se teme de mine când devin violentă şi sparg tot ce-mi iese în cale.

După o vreme de la întâmplarea de mai sus, un homeless a făcut o pasiune stranie pentru mine. Îl chema Ciută. Dormea probabil prin vreun tomberon din preajma locuinţei mele şi-l mai milostiveam din când în când cu câte ceve de-ale gurii sau vreun ban care-mi prisosea. Încurajat de atitudinea mea, a început să mă salute de la distanţă, chiar dacă nu treceam strada să-i dau ceva. Cum pe mine nu mă lasă inima să nu tratez cu minimum de bunăvoinţă orice vieţuitoare a planetei, îi răspundeam. Şi dacă prin poşetă nu aveam nici mărunţis nici vreun sandviş să-i dau, lipeam de bună ziua un zâmbet milos şi i-l serveam în loc de tartină.

(Eu mereu găsesc câte un motiv să mă fasolesc la populaţie, nu mă pot abţine. Mi-am propus de nenumărate ori să fiu mai rezervată, să-mi compun o figură mai gravă, să par şi eu mai importantă, mai inaccesibilă, dar nu-mi iese, cu niciun chip.
Cândva, hlizindu-mă împreună cu pruncul despre o întâmplare oarecare, ne-am pomenit întrebaţi de o cunoştinţă dacă noi râdem mereu pentru că suntem fericiţi sau pentru că suntem inconştienţi de realităţile lumii în care trăim. Nu ne-am putut decide, aşa că am ridicat din umeri. După ce-a plecat am râs de ne-am cocoşat, evident).

Şi uite aşa, de la salut, omul a trecut la plimbat. Mă însoţea de la distanţă, ca un o gardă de corp, până la job şi înapoi acasă. În fiecare zi. Ştia orele la care plec, la care mă întorc, era umbra mea inofensivă. Începuse deja să meargă mai ţanţoş, să se aranjeze. Îşi uda cu scuipat pletele soioase iar pe mine mă apuca mila de inima şi soarta lui amărâtă.
În peisajul acesta pitoresc, a apărut Vasile. Homeless-ul meu a simţit pericolul aşa că nu putea asista cu mâinile în sân privind cum ne e ameninţată simbioza şi într-o zi m-a întrebat dacă mă mărit. I-am zis că da, Vasile e logodnicul meu. Siderat, cu ochi de căprioară împuşcată, mi-a spus că până n-am semnat la primărie, încă mă pot răzgândi...
Nu m-am răzgândit iar Ciută n-a mai avut pentru cine trăi. Am auzit după o vreme c-a murit, la nici 30 de ani.


sâmbătă, 13 martie 2010

Xenia (III)

Termita e specia de musafir de care mi-e mie cel mai teamă, pentru că sunt incapabilă să reacţionez direct proporţional cu manifestările ei. În faţa termitei am un aer tâmp, de bovină umilă.

Termita nu te anunţă că soseşte, ea sună direct la uşă. Iar dacă tu eşti în mansardă şi ai febră musculară de la curăţatul grădinii şi tunsul ierbii, până ai coborât să deschizi, termita s-a făcut comodă, e deja în papuci de casă. Nu te ia în braţe, nu te pupă pe fiecare obraz ci-ţi trage o camaraderească scatoalcă peste spinare, în semn de bună vedere.
Reculul loviturii te dezechilibrează, moment în care termita te suspectează că ţi-ai ieşit din formă. Ceea ce naşte întrebarea firească: ai îmbătrânit cumva? Câţi ani mai ai? 42, răspunzi cu glasul pierit. Păi tot atâţia aveai şi data trecută! Ce poţi să faci, tu nu eşti Făt-Frumos, să-mbătrâneşti în două luni cât alţii-n cinci ani!

Termita, având metabolismul zglobiu, e flămândă mereu. Şi-n timp ce ea se schimbă în pantaloni scurţi şi maieu, tu faci calcule în funcţie de variabilele X (numărul de zile pe care le va sta termita la tine), şi Y (proviziile din cămară) încercând să faci o programare a bucatelor şi-a orelor de masă.

Când vede că e rost de potol, termita vine să te ajute la aşezat masa. Se simte ca acasă în momentul în care tu chiar ţi-ai dori să fie la ea acasă. Deschide toate dulapurile în căutarea feţei de masă. Apoi urmează sertarele, în căutarea tacâmurilor. Se interesează de meniu. Nuuuu! Budinca aia programată de tine pentru cină arată prea bine, deci ea vrea s-o servească la prânz, pe post de desert. Iar ciorba de cartofi merge minunat cu ceapă, aşa că o porneşte voiniceşte spre cămară. 'Geaba strigi tu că ceapa e în lada frigiderului, că termita deja iese victorioasă din cămară cu gulia în mână şi te roagă să i-o cureţi repejor de coajă că salivează de numa'! O decojeşti cu mişcări domoale, copleşită de gândul că seara nu mai ai din ce să încropeşti o salată la copănelele alea, va trebui să mergi iar în piaţă.

După ce şi-a văzut burta plină ochi, termita vrea la aer, în foişor. Nu te deranjează de la spălatul vaselor, deschide singură frigiderul, scoate toate sticlele care par a conţine ceva de băut, îşi pune cuburi de gheaţă, smulge din bibliotecă patru carţi la întâmplare şi iese. Mută masa la soare, scaunul la umbă, îşi urcă picioarele pe gard şi, în sfârşit, îşi găseşte pacea. Răsufli uşurat şi iar începi să faci calcule. Variabile, bun înţeles.
Lac de apă, mergi să faci un duş şi dai să pleci la piaţă . Dar te trec iar toate sudorile când dai cu ochii de termita care rânjeşte satisfăcută în pragul uşii, fericită să te răsplătească pentru prânzul delicios oferindu-ţi teatral trandafirul Golden Delight abia îmbobocit pe care tu-l păzeai ca pe butelie, de două săptămâni, să-nflorească.

Te-ntorci de la piaţă cu coşul de legume, fructe, brânză, lapte, carne. Termita le recepţionează pe toate, constată că perele arată bine aşa că îşi va spăla una şi-o va devora pofticioasă. Laptele are cam prea multă grăsime, vede ea acum de unde îşi extrage seva ţesutul tău adipos. Brânză de asta ea n-a vazut până acum, drept pentru care desface cutia şi-şi taie o bucăţică, pentru că din excursiile în Franţa s-a obişnuit cu combinaţia exotică brânză albastră-pere Napoleon.

Seara iese în oraş. Se întoarce la miezul nopţii, împreună cu un prieten venit pentru aceeaşi conferinţă şi vor să mai depene amintiri la gura şemineului tău. După ce i-ai pregătit un culcuş moale noului musafir, te bagi în pat chitit să dormi două-trei ceasuri. Dar nu e chip, termita şi amicul răstoarnă prin bucătărie vasele în încercarea de-a-şi încropi fie o cină târzie fie un mic dejun precoce, nu ţi-e prea clar.

Dimineaţa te trezeşti cu amar în cerul gurii şi nu ştii dacă e de la ficat sau de la soartă. Preventiv serveşti un Colebil pe lângă cafea şi deretici prin bucătăria care arată răvăşită ca Osman Paşa după bătălia de la Plevna. Între timp aburii de cafea au pătruns exact ca-n reclama de la Jacobs pe sub uşa termitei care apare în bucătărie în chiloţi, cu ochii cârpiţi de somn şi-şi toarnă o ceaşcă de cafea. Sloboade un pârţ discret pe care-l justifică amuzat: combinaţiile alimentare din ziua precedentă. Şi se întoarce în pat la somnic. Tu rămâi să pregăteşti micul dejun şi-aştepţi trezirea la viaţă a musafirilor. Nu aştepţi decât până la ora 13 când decizi că trebuie să schimbi meniul cu unul mai consistent, de prânz, căci zorii au îmbătrânit între timp.

La 14 fix auzi zgomote, semn că gueştii au făcut ochi. Până să apari tu, ei au înfulecat ce le-a picat la îndemână, sunt pregătiţi de plecare. Te flanchează brusc, strigă "cheese" şi declanşează bliţul. Se grăbesc îngrozitor. De 4 ore ar fi trebuit să fie la Predeal, la conferinţa "Ospitalitatea românească între mit şi realitate". Ei au sărit peste dezbateri, se duc doar la concluzii, cu demonstraţia la dosar: poza cu tine, rânjind obnubilat la obiectiv.
Ospitalitatea este o realitate!

joi, 11 martie 2010

Xenia (II)

Mimoza e o o specie de musafir care atunci când vine în vizită are convingerea fermă că-ţi face o nemeritată favoare. Din timp în timp coboară ca luceafărul din ceruri şi te sfinţeşte cu prezenţa ei. Mimoza e o fiinţă extrem de sensibilă. Iarna, sufletul ei vibrează la căderea fiecărui fulg de nea. Dacă ninge abundent şi omătul proaspăt îi trezeşte nostalgii şi amintirii vii de la naşterea sa care s-antâmplat într-o iarnă feerică, mimoza sună la tine care locuieşti într-o zonă montană evocând iernile de odinioară. Brodează o compunere plină de adjective cu patru forme flexionare şi strecoară printre propoziţii mesaje subliminale despre un eventual noroc chior ce te-ar putea lovi dacă ar putea să-şi facă loc în programul ei aglomerat şi să-ţi facă o vizită.

Aici greşesc eu de fiecare data, de ani de zile. Compunerea despre corola de minuni a iernii îmi fleşcăieşte în aşa hal inima slabă că mă cuprind remuşcările pentru că eu nu sunt capabilă să iubesc iarna.
E, probabil, cel mai mare defect al meu. Nu vibrez odată cu Crivăţul de miazănoapte şi nu mă las pătrunsă de fiorul alb-poetic. Mie iarna îmi pătrunde doar în oase - ocolind inima - şi-mi congelează globulele poeziei din sânge.
Copleşită de vinovăţie, răspund de fiecare dată că uşa mea e deschisă pentru toţi iubitorii de zăpezi, fulgi, ţurţuri şi troiene. Măcar atât pot să fac şi eu pentru iarnă, îmi zic, într-un moment de rătăcire.
Odată ce mi-a scăpat printre amigdale propoziţia cu uşa mea cea deschisă, dialogul ia o întorsătură dramatică. Mimoza devine gravă şi începe să bată în retragere. Ea nu vrea să mă deranjeze , nu vrea să fie o povară, nu vrea să profite de ospitalitatea mea. Din pricina asta a avut mult de suferit în viaţă, a ratat patru ierni unice, cu zăpezi care nu se mai întorc. Îi simt tremurul din glas, lacrima născându-se şi mă copleşeşte invariabil sentimentul propriei ticăloşii: cum să nu iubesc eu iarna? Ce suflet insensibil pot să am?
Aşa că rog mimoza să nu se priveze de încă o iarnă irepetabilă şi să poftească la mine unde-i cald şi bine. Mimoza ciuleşte urechea ca să audă inflexiunile care însoţesc invitaţia. Vai mie, uneori tuşesc de la bronşită fix în mijlocul invitaţiei şi mimoza sesizează o umbră de ezitare. Şi se pune pe jelit. Jeleşte viaţa trepidantă din oraşul ei, stresul de la muncă şi mai ales poluarea. Şi cât de bine i-ar face o ieşire la munte, o bătaie cu zăpadă şi-un ceai din ăla cu scorţişoară cum numai eu, Arcadia, ştiu să fac! La faza asta simt că soarta mi-e pecetluită şi încep să plâng: al 20-lea week-end consecutiv cu musafiri. Mimoza ghiceşte doar plânsul, nu şi cauza lui, se sensibilizează şi cedează. Va veni, uite, dacă mă opresc din plâns. Dar asta numai pentru că ţine enorm de mult la mine şi vrea să-mi facă o bucurie.

De-aici tiparul se suprapune iar peste comportamentul oricărei mimoze.

Odată sosită, mimoza va refuza din principiu orice vrei să-i oferi: papuci de casă albi, cu căţeluşi? Nu vrea, că se murdăresc. Va umbla desculţă. Deşi, pentru că face mereu cistită dacă are picioarele reci, îi va încălţa la insistenţele tale. Cina? Aşa, de cum a intrat în casă? Vai, nu se face să sară ca nesătula, de cum a sosit, pe bucatele tale! Va gusta, ca să nu te superi, doar un pic de pateu de casă, pentru că nu are E-uri, o feliuţă de plăcintă mai mult pentru gemul ăla delicios dintre straturi, o feliuţă de budincă pentru că numai la tine mănâncă ceva atat de rafinat şi o porţioară de salată de fructe, pentru că ea manâncă sănătos şi apreciază că tu pui, uite, mare preţ pe alimentaţia bio. La sfârşit va bea şi-o înghiţitură de suc după ce se va fi asigurat, citind eticheta, ca nu conţine coloranţi, conservanţi şi zahăr şi va ronţăi câteva saleuri care-i aduc aminte de bunica ei decedată. Aici deja începe să plângă şi mai indeasă în guşă o brioşă, să se liniştească.

Seara, la culcare, vrea în cameră doar un fresh de portocale şi-un pahar cu apă plată cu trei picaturi de lămâie, pentru digestie. Şi te roagă să scoţi ceasul din cameră că are somnul delicat şi ticăitul ceasului o jenează la timpan. Dacă mai vrea o pătură? Vai, cu niciun chip să nu te deranjezi! E ea friguroasă cum bine ştii, dar va folosi cuvertura de pat ca să-şi încălzească oasele îngheţate de pe drum. Dar dacă tot ai sosit cu pătura, ar vrea acum s-o pună pe asta dedesubt. Dar fără cearşaf, că e pufoasă şi molicică şi îi aduce aminte de păturica ei din copilărie.

Când vine ziua plecării, mimoza se trezeşte cu lacrimile gata pregătite de plâns. Totul o întristează. Regretă că trebuie să te părăsescă fără să fi reuşit să te echilibreze psihic, deşi vizita ei asta îşi propusese, regretă nespus tot deranjul, toată osteneala, toată cheltuiala. Ea n-ar fi îndrăznit niciodată să dea buzna la tine dacă nu şi-ar fi dat seama că aveai mare nevoie de cineva care să te înţeleagă, să te mai scoată din rutina zilnică, să te facă să mai uiţi de griji. Când vezi cum te compătimeşte, cum a sesizat din prima paloarea ta pe care nimeni n-o băgase de seamă, mai că-ţi vine să slobozeşti o lacrimă de mila proprie. Greşeală fatală! Mimoza sare iute şi ţi-o şterge şi promite pe cuvântul ei că oricât de greu i-ar fi, de-acum înainte te va vizita mai des. Te strânge protector în braţe şi pleacă absolut încântată de sine, bifând cu toată convingerea o nouă faptă măreaţă, o nouă milostenie înfăptuită de mintea ei creață.

marți, 9 martie 2010

Xenia (I)

În limba greacă Xenia e varianta concentrată, condensată, un fel de pastă de tomate a ospitalităţii, a generozităţii, a curtoaziei.
Cei care mă cunosc cât de cât vor zâmbi şi nu mă vor contrazice dacă afirm că numele ăsta mi s-ar fi potrivit ca o mănuşă. Nu o mănuşă de fiţe, din mătase ori dantelă, ci una terapeutică, din aceea care o tragi pe mâna băşicată de treabă după ce ţi-ai uns-o cu o alifie vindecătoare şi unsuroasă, care nu trebuie întinsă şi pe haine sau aşternuturi.

Nu ştiu de unde mi se trage aplecarea spre ospitalitate, dacă e vreun defect de ADN moştenit de la mama (care ar umili-o şi pe Maica Tereza cu ospitalitatea ei), sau dacă am contractat vreun virus care-a dat de căldură şi păpică la mine-n organism şi s-a pus pe făcut copii, populându-mă până la refuz, anulându-mi instinctul de conservare şi autoapărare.N-am ţinut socoteala oaspeţilor care mi-au trecut pragul, dar numărul lor e format din patru cifre, aşa că dacă mă pronunţ asupra fenomenului, o fac cu incontestabilă competenţă.
Există multe feluri de oaspeţi. Fiecare are, practic, particularităţile lui. Dar în linii foarte generale eu îi impart în trei mari categorii: lorzi, mimoze şi termite.

Despre lorzi, numai de bine, ca să zic aşa.
Ei îşi anunţă cu mult înainte intenţia de-a te vizita, după ce în prealabil s-au informat indirect dacă în perioada respectivă eşti disponibil şi dispus să primeşti oaspeţi.

Chiar dacă e în şomaj de un an şi trebuie să-şi întreţină şi soacra şi-o mătuşă tetraplegică, lordul vine în vizită cu o mică atenţie: o floare din grădina personală, o plăcintă cu vişine din livada proprie, o cană de lapte proaspăt muls de la capra care hrăneşte gurile flămânde ale familiei.

Lorzii îşi şterg bine galoşii înainte să păşească în casă, semn că-ţi respectă munca şi curăţenia.
Au ochii vigilenţi, reţin culoarea papucilor de casă care le-au fost indicaţi spre folosire pe perioada şederii, nu ţi-i încalţă pe-ai tăi, cu trei numere mai mici, deşelându-i iremediabil. Şi, bun înţeles, nu ies în papucii de casă prin curte, nerăbdători să-ţi admire brebenelul timpuriu înflorit.
Lorzii nu răcnesc la fiecare pas "vai, nu vă deranjaţi", ei mulţumesc sincer pentru lucrurile pe care le faci pentru ei.

O altă calitate esenţială a lorzilor este că răspund la întrebări. Adică dacă lordul ţi-a spus că-i e sete şi tu-l întrebi dacă preferă să bea apă plată sau un suc de portocale ori unul de grape, el o să-ţi spună scurt: "mulţumesc, sucul de portocale este preferatul meu".
Şi încă un amănunt esenţial: dacă stă trei zile şi sucul de portocale se termină, când îi e sete în ziua a treia şi tu-i dai apă plată nu te întreabă dacă nu cumva ţi-a mai rămas nişte suc de portocale din ăla de care preferă el. Bea apa şi mulţumeşte la fel de zâmbitor.

La plecarea lordului, camera în care a locuit arată aproape ca la sosire. Prosoapele nefolosite nu sunt aruncate pe jos în baie, cada e spălată şi-n chiuvetă nu sunt stalacmite de pastă de dinţi. Patul e făcut şi mobilierul e în aceeaşi poziţie ca la venirea lui. Cărţile din bibliotecă sunt la locul lor, nu stau teancuri pe noptieră, iar cei mai lorzi dintre lorzi au lăsat pe birou şi un card cu un "MULŢUMESC" care îţi umezeşte irisul şi-ţi frăgezeşte garantat cordul.
Sau, găseşti o minunată zână desenată de mezina preşcolară a lordului cu dedicaţia "ARCADIA TE IUBECS"

Despre mimoze şi termite în zilele următoare. :D



duminică, 7 martie 2010

A vrea şi a avea

Femeile şi bărbaţii tânjesc în egală măsură după relaţii de vis, mari iubiri şi fericire veşnică. Şi deşi mereu auzim sintagma viaţa bate filmul, realitatea nu e chiar aşa de roz. Fie şi numai pentru faptul că actorii pot fi şi arătoşi şi deştepţi şi bogaţi şi fericiţi, toate deodată, în vreme ce noi, spectatorii, ne mulţumim dacă bifăm vreuna din cele enumerate.
Ce mă uimeşte pe mine este subiectivismul cu care ne privim şi ne judecăm pe noi şi cât de intransigenţi şi exigenţi suntem faţă de ceilalţi.

Cunosc o femeie care-şi împleteşte singură cosiţele albe pentru că n-a fost niciodată în stare să se evalueze corect şi să-şi ajusteze aşteptările în funcţie de ceea ce poate, la rândul ei, oferi. Nu e nici pe departe ceea ce s-ar putea numi o femeie frumoasă, care să stârnească pasiuni oarbe. Şi nici genială astfel încât geniul s-o aureoleze în aşa hal încât să-i ascundă imperfecţiunile. Este o femeie instruită, îngrijită, care poate fi plăcută când nu e acră şi nu bombăne nemulţumită.
Ea nu concepe în ruptul capului să se implice într-o relaţie cu un bărbat fără minimum două facultăţi, foarte frumos şi dacă se poate mai tânăr ca ea şi mai înstărit. Argumentul suprem cu care-şi susţine standardul ridicat este prietena ei M., care s-a re-măritat cu un holtei frumos, mai tânăr decât ea, care-i iubeşte şi-i creşte copiii din prima căsătorie şi care va moşteni o avere considerabilă de la bunicii pe care-i îngrijeşte cu abnegaţie, de unde se deduce că e şi posesorul unui suflet nobil. E drept că M. e frumoasă iar holteiul nu foarte deştept, dar femeia despre care vorbesc eu nu concepe să trăiască lângă un bărbat cu care să nu poată vorbi despre psihologia transpersonală şi NLP, care să nu cunoască întemeietorii principalelor curente artistice, literare si muzicale şi care să aibă şi calităţile tatălui ei care era gospodar şi repara singur maşina, toasterul şi uşa de la frigider. Bonus, bărbatul trebuie să fie şi foarte arătos, pentru că libidoul ei nu se învârtoşează decât în faţa unui fizic seducător.

În acest context nu te mai miră "războiul" dintre sexe. Şi unii şi alţii se plâng de aşteptările nerealiste ale taberei opuse, de exigenţele cărora trebuie să le facă faţă şi de tot felul de alte presiuni şi opresiuni. Însă nici unii nici alţii nu-şi cumpără un cântar, să măsoare şi să egalizeze pretenţiile cu posesiile. Fiecare basculează la uşa alesului raba cu aşteptări şi scoate delicat din buzunar sau poşetă săculeţul de catifea cu calitatea sa esenţială pe post de bijuterie inestimabilă.

Totul s-ar putea rezolva pe cale amiabilă dacă părţile ar face cercetări specifice. Vrea doamna ca alesul să posede bicepşi şi deltoizi beton şi abdomen cu pătrăţele? Atunci să-şi concentreze căutările prin sălile de fitness şi prin cluburile de pe litoral, pentru că pierde vremea iţindu-se prin crăpătura uşilor de la contabilitate unde lucrează doi bărbaţi cu ochelari şi-un snop de pixuri în buzunarul de pe pectoralul extraplat. Dacă vrea un bărbat sensibil care să-i aducă ceaiul la pat şi-o margaretă lângă felia de pâine prăjită, să se mute pe lângă casa de cultură, să nu lipsească de la nicio lansare de carte din oraşul ei şi comunele limitrofe şi să schimbe abonamentul la Cosmopolitan cu cel la România Literară. Dacă vrea un bărbat înalt, frumos, deştept, cu simţul umorului, bogat şi fidel, să nu mai caute că ăla e luat deja şi lista de aşteptare în cazul unui multaşteptat eşec este aşa de mare încât i-ar veni rândul prin anul 2067.

Cu egală dreptate, dacă domnul doreşte nişte ochi de căprioară şi nişte fese rotunde şi ferme, n-are ce căuta la institutul de fizică atomică, pentru că angajatele de-acolo au posteriorul apaltizat de la statul pe scaun şi ochii mijiţi de la microscopul prin care cercetează structura atomului şi măsoară radiaţia elecromagnetică.
Iar dacă omul caută o femeie deşteaptă, cu care să nu-i fie ruşine să meargă la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea Institutului de Geofizică şi Geologie al Academiei de Ştiinţe, atunci să-şi ia gândul de la o viaţă îndestulată cu plăcinte poale-n brâu şi sarmale cu afumătură. La prânz va mânca la restaurant iar la cină va servi o felie de măr si-o felie de Cammembert între două axiome ale lui Euclid.

E vremea să lăsăm cortina peste pretenţiile nejustificate, să dezbrăcăm costumele personajelor pe care le interpretăm magistral, să ne spălăm obrazul de fard şi să redevenim noi înşine, cu calităţi şi defecte măsurate cinstit, cu aceeaşi oca.

miercuri, 3 martie 2010

Barbie vs Cassius Clay

Constat că subiectul egalităţii dintre sexe este destul de controversat dar opiniile nu sunt întotdeauna declamate de combatanţi ci mai degrabă ronţăite în tăcere, precum floricelele sau covrigii în timpul unei partide de box.
Mie mi-a lipsit mereu cumpăneala, statul şi gânditul pe îndelete, deliberatul înainte de acţiune. Reacţionez încă reflex, deşi până la vârsta asta ar fi fost de aşteptat să mă înţelepţesc fie şi numai pe baza constatărilor pe pielea proprie că strategia impulsivităţii e păguboasă. Când o încasam rău şi mă întorceam acasă cu ochii vineţi, îmi promiteam s-o las mai moale cu bătăliile. Dar de îndată ce nu mă mai dureau ochii, mă durea la bască. Şi mă încăieram iar.

Coana Paiu a fost o femeie războinică şi poate de aceea a fost şi pasionată de box. Nu se uita la televizor decât la Animal Planet şi la Eurosport. La 90 de ani, privea documentarele despre animale cu o încântare copilărească. Doar când vedea scene de împerechere între necuvântătoare scuipa în sân, se ridica şi spunea cu obidă că sfârşitul lumii e-aproape, dacă la televizor se arată aşa ceva.
Pe canalele de sport căuta meciuri de box. Nu găsea mereu, aşa că se mai uita la tenis sau la sumo. Eu l-am iubit pe Michael Chang, ea nu. Îmi dădea telefon să mă anunţe că joacă chinezul meu. Şi că ia bătaie. La luptele de sumo zăbovea doar cât să se oripileze de luptătorii hidoşi cu cearşafuri între buci întrebând de fiecare dată, mai mult retoric, cum reuşesc ăia să-şi iubească nevestele. Şi invers.
Când dădea peste vreun meci de box însă, lăsa treburile, se aşeza pe fotoliu şi comenta. Se interesa cine cu cine se smardoieşte. Dacă schimbul de upercuturi se făcea între doi străini şi meciul se întindea pe mai multe runde, se plictisea şi după o vreme se întorcea la curăţatul legumelor pentru supă. Mai băga capul pe uşă dacă auzea comentatorul ridicând tonul, semn că unul dintre boxeri îl altoise mai zdravăn pe celălalt şi aştepta reluarea fazei. Satisfacţia ei supremă venea când meciul de box întâlnea în ring un român cu un rus. Atunci nimic nu mai conta. Nici supa, nici cămaşa necălcată, nici vasele nespălate. Trebuia urmărit dacă românul îl snopeşte pe rus. "Dă-i, mă!"... "Eeee, iaca ţi-o tras un pumn zdravăn, rusu'!"... "Te-ai pus cu românu'? Na, că ţi-o umflat botu' şi bine ţi-o făcut!" "Dă-i!"..."Aşa!"
Era adorabilă! Nu ştiu ce i-au făcut ei ruşii, ce poliţe avea de plătit, dar şi-a luat revanşa cu fiecare pumn românesc îndesat în mandibula rusească.

Mă gândesc că aproximativ la fel voi arăta şi eu la bătrâneţe. Pentru că nu-mi imaginez că voi croşeta şosete pentru nepoţi, dacă toată viaţa mi-am petrecut-o în ring sau pe front. Dacă voi avea de ales, nu cred că-mi voi plimba nepoata prin păduri de foioase la cules de ghiocei ci mai degrabă o voi duce la Zoo, să vedem vreo încăierare între cerbi lopătari. Îmi va fi greu să-i citesc cu intonaţie poveşti despre păpuşa Barbie şi rochiţa ei roz cu sclipici, dar voi fi pătrunsă cu siguranţă de fior citindu-i despre bătaia crâncenă dintre Făt-Frumos şi Zmeul cel rău.

Poate că fiul meu are dreptate când mă ameninţă că n-o să mă lase să-i cresc copiii.
Să am, oare, cu adevărat o problemă? Poate că ar trebui să-mi scot mănuşile de box şi să vorbesc despre asta. Cu un specialist.

luni, 1 martie 2010

Liberté, égalité, fraternité! (II)

Egalitatea între sexe este, din punctul meu de vedere, cea mai controversata dintre egalităţi.
Poţi trece, cu un pic de efort, peste faptul că n-ai fost angajată secretară la primărie pentru că ai văzut şi tu, cu ochiul liber, că PSD-ista era mai frumoasă, mai deşteaptă şi mai bronzată ca tine, chiar dacă tu ai fost aleasă de două ori miss România Mare.
După o săptămână jumate de năduşeli poţi admite, consternată, că iubitul te-a părăsit pentru una mai slabă şi mai snoabă, dar la fel de ortodoxă ca şi el şi că astfel scapă mai ieftin la nuntă, doar cu o singură blagoslovire.
Te poţi împăca chiar şi cu gândul că barza te-a scăpat din cioc tocmai când zbura pe deasupra ogrăzii Floricăi şi-a lui Marcel Coategoale deşi la adresa ta de livrare scria, citeţ, Hilda und Klaus von Stauffenberg.
Dar e foarte greu să admiţi că deşi eşti, pe dovedite, la fel de deşteaptă, la fel de sănătoasă, la fel de devreme-acasă, ba chiar mai arătoasă şi mai duioasă decât iubitul, colegul, bărbatul, în fine, masculul de lângă tine, nu poţi fi egală cu el.
Şi asta pentru că un filosof ca acela citat de Al. Paleologu în interviul de aici vine şi-ţi înfige între emisferele cerebrale fraza: "Femeia nu este inferioară bărbatului, nu este nici superioară, şi cu atât mai puţin nu-i este egală". Citeşti, te minunezi şi pe urmă te apucă, pe bună dreptate, amocul.
Iei dictonul, îl diseci ca pe broască, sortezi bucăţile după criterii ştiinţifice, îl analizezi la microscop, îl lipeşti pe uşa de la baie, îi faci poze cu obiectivul macro din toate unghiurile şi după cazne nesfârşite constaţi că nu-l poţi nici pricepe, nici înghiţi întreg. Iar de mestecat nici pomeneală, deşi te-ai chinuit îndelung. E amar, indigest, îţi strepezeşte dinţii, ţi se lipeşte de măsele şi de cerul gurii.

Morala tradiţională geme de legi şi interdicţii când vine vorba de femei. Bunăoară, femeia nu poate invita un bărbat la dans şi nu poate iniţia o relaţie. Ea trebuie să stea sfioasă pe canapea, picior peste picior, gătită, apretată şi disponibilă aşteptând mila vreunui domn sau mila Domnului.
Trebuie să aştepte, va să zică, un mascul în toane bune care s-o bage în seamă. S-o cântărească (grasele nu mai au căutare în zilele noastre), s-o măsoare de la gât în jos (capul nu prezintă interes decât după momentul alegerii, în vremurile de criză de după, când femeii i se cere să-şi folosească raţional şi logic capul de pe umeri, pentru a-i ierta lui vreo infidelitate ori vreo măgărie) şi eventual s-o angajeze de probă. Odată băgată în seamă ea trebuie să mimeze fericirea, să meargă pe sârmă, să fie cochetă, să ţină dietă, dar să facă plăcinte, ciorbă, şi curăţenie ca la mama lui acasă, plus nişte mişcări extreme la ora de gimnastică, pe care mama lui nu le stăpâneşte.

(Mă cocoşez de râs oridecâteori îmi amintesc cum am călcat eu cu bocancii exigenţele moralei sociale şi i-am spus omului, după ce l-am îndopat cu o budincă ratată, fără zahăr, că-l iubesc. Nu prea ştiam eu cum e cu iubirea, eram mult prea tânără, dar aveam instinctul răzvrătirii. Făceam doar ce era de nefăcut. Aşa că mi-am slobozit declaraţia amoroasă ca pe-un obuz, care l-a lovit pe om drept în moalele capului. I s-au bulbucat ochii, am putut observa limpede, dar lipsa de experienţă m-a făcut să cred că fericirea provocată de declaraţia mea neaşteptată e gata să-i ţâşnească prin toate orificiile şi de aia îi ies ochii din cap şi i se învineţesc buzele).

Să zicem că ţi-ai echilibrat oarecum balanţa egalităţii pentru o vreme. Dar într-o zi dai peste altă zicătoare care te informează axiomatic: "Femeile iartă un bărbat dacă forţează o ocazie, dar nu-l iartă dacă o ratează". Şi iar busola ta începe să arate sudul când tu ştii precis că geamul de la dormitor dă spre nord.
Nu ştiu cine inventează astfel de zicători şi de ce tipii care le scot din guşă ajung să fie socotiţi filosofi după ce-au ouat o cugetare de asta ambiguă în ce priveşte logica feminină, despre care, de fapt, nu ştiu nimic concret.
Cum firea mea sucită nu traversează niciodată bulevardul călare pe zebră cum fac cetăţenii cuminţi, m-am gândit să forţez şi eu o ocazie, aşa, ca să-mi demonstrez egalitatea de drepturi cu bărbaţii planetei. Am înhăţat ocazia, dar când s-o forţez mi-am imaginat cum aş arăta eu ca un gândac de colorado răsturnat de vânt cu cracii în sus în dormitorul masculului care, rânjind ofilit, mi-ar spune că nu se poate. Pentru că anatomia şi fiziologia lui nu e egală cu a mea, şi gravitaţia i-a învins anatomia fix în momentul surprinzătoarei mele răsturnări. Aşa că ascuţitul meu simţ al penibilului m-a silit, încă odată, să renunţ la pretenţiile de egalitate.


Nu e nici un secret că bărbaţii nu se jenează să admire, cu aleasa personală atărnată de grumaz, alte femele purtătoare de calităţi fizice remarcabile. Dacă detectează vreun zvâcnet de revoltă în falangele nevestei înfipte în antebraţul său musculos, dă vina pe Dumnezeu. Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.
Evident că am purces să mă egalizez şi cu această teoremă.
Şi cum pe micul ecran se zdruncinau, apetisante şi rubensiene, fesele lui Jennifer Lopez, mă apucai să glăsuiesc, pătrunsă de importanţă şi sigură pe mine că uite, fesele astea le admir şi eu cu toată sinceritatea şi din toată inima. Intenţia mea era să transmit subliminal un mesaj celor prezenţi că nu trebuie să ai musai 50 de kile şi măsuri de 90-60-90 ca să fii frumoasă. Numai că Vasile s-a uitat dintr-o dată la mine ca Balaam la măgăriţa vorbitoare , iar prietena mea, care era de faţă, nu mă mai vizitează de-atunci decât dimineaţa, la o cafea sorbită pe fugă şi cu urechile ciulite ca iepurele de stepă. Tremură de frică la gândul c-ar putea-o prinde noaptea cu mine prin preajmă. He he he!

Dar nu sunt vindecată, recunosc. Sunt căpoasă şi cornută ca un taur de coridă, mă trezesc iar şi iar încercând să-mi lungesc gâtul şi să-mi depăşesc condiţia, spre disperarea duhovnicului meu, părintele Attila, care se străduieşte de ani de zile să mă aducă pe calea cea dreaptă. Despre egalitate între sexe nici nu se pune problema în opinia Sfinţiei Sale , care mă acuză că stau cocoţată cu impertinenţă pe grămada de gunoi, cu pretenţii de cocoş, neînstare să-mi asum, cu smerenie, inegalitatea şi să-mi aflu, în sârşit, pacea interioară şi implicit mântuirea sufletului tenebros.

Copleşită de vină şi dezamăgită m-am hotărât odată să-mi înec amarul în vin. Mă aflam iar pe un teren unde puteam să-mi dovedesc egalitatea cu barbaţii. Numai că după două gâtlejuri de licoare m-am făcut muci şi-am început să plâng de sălta cămaşa pe mine. Iar împrejurarea aceea a intrat în istorie ca fiind momentul în care am fost eu cea mai inegala cu bărbaţii în toată existenţa mea zbuciumată.

După atâtea eşecuri, recunosc că încep să am şi eu oareşce îndoieli în privinţa egalitaţii dintre femei şi bărbaţi. Sensibilizată însă de venirea primăverii, de razele soarelui, declar că începând de azi îmi schimb strategia cu una mai blândă. Voi aplica principiul vaselor comunicante:

Două sau mai multe incinte, care au câte o deschidere de aerisire în partea superioară, dacă sunt legate între ele cu o conductă prin care poate circula un lichid între incinte, atunci un lichid turnat într-una din incinte va curge prin conductă şi în cealaltă(celelalte) până ce în fiecare incintă nivelul lichidului va fi acelaşi (faţă de un reper exterior).

Dacă în zilele ce urmează, bărbaţii vor simţi cumva că li se scurge înexplicabil vigoarea, că li se fleşcăiesc suspect deltoizii, că le scade supremaţia, să nu dea vina pe Valentine's day, pe 1 sau 8 Martie, pe Dragobete sau alte legende şi obiceiuri populare. Va însemna că am reuşit sa restabilesc egalitatea între bărbaţi şi femei.
Apoi va domni pacea!