Myths busted!

Nu știu alții cum sunt dar eu când auzeam cuvântul ”deltă” deja vedeam roiuri de țânțari, simțeam miros greu de baltă, damf de pește, ape invadate de mătasea broaștei, ouăle broaștei și orăcăitul broaștei.
Nimic nu mă îmbia, vreau să zic, nimic nu-mi făcea cu ochiul, nicio tentație nu mă chema pe baltă.

Dar iată-mă poposită săptămâna trecută în Delta Dunării. Cu bagaj minim: două cărți, doi pantaloni scurți, niște tricouri, ochelarii de soare și Canon-ul.

Soră-mea a plecat de-acasă cu vreo cinci valijoare: una cu pantaloni, una cu tricouri, una cu papuci, una cu cosmetice și una cu creme, loțiuni, brățări mirositoare, plase, pastile și emițătoare de ultrasunete. Când s-a urcat în șalupă arăta ca Rambo, înarmată și determinată să țină orice vietate departe de epiderma-i delicată.
De cum am acostat s-a împachetat, s-a emulsionat, s-a badijonat și-a așteptat atacul vietăților bălții ca în filmele lui Hitchcock. Nu s-a-ntâmplat. Țânțarii au plecat în Australia, cred. Li s-o fi acrit și lor de-atâta căldură.

Myth busted deci, delta nu cocăie de țânțari, cum se crede, poți pluti liniștit și romantic cu barca pe valuri.

Un alt mit este cel legat de pescuit: ca să prinzi pește, zice mitul, trebuie să fii profesionist, să deții uneltele și cunoștințele adecvate: undițe, lansete, năluci, mulinete, cârlige sofisticate, momeli specializate, tehnici complicate, zone selectate științific, momente precise.

Myth busted! N-ai nevoie decât de-un băț cu o ață de care să atârni o momeală. Și nu-i musai să fie râme contorsionându-se-n chinuri, poa' să fie și gogoloaie de pâine cât o alună. Dovada suntem noi, cei mai începători dintre pescuitori.

Pruncul a prins peștișorul de aur dacă mă-ntrebați pe mine, deși specialiștii au zis că era o Lepomis gibbosus. (Nicio legătură cu gibonul, cum ar putea părea la prima citire).

De Vasile nici nu mai vorbesc, deși a fost prima dată în viața lui când a pus mâna pe-o undiță, a prins pește de-a ofticat toți profesioniștii cinci kilometri în aval. Plus c-a făcut economie de râme, a prins și trei pești per râmă. (Ultimul biban a fost dobitoc de-a dreptul aruncându-se ca nesătulul pe-o ciosvârtă de râmă care mai fusese molfăită de doi nefericiți înaintea lui).

Soră-mea a fost însă, de departe, atracția evenimentului. Peștii stăteau parcă la coadă să se agațe în undița ei. Cum arunca undița, cum sărea peștele și înghițea. La orgoliul ei am suspectat-o inclusiv c-a plătit un scafandru care să-i înfigă peștii în cârlig. Dar cum fără dovezi nu putem emite acuzații, rămâne deocamdată regina neîncoronată a pescarilor amatori.

Numai eu, cu norocul meu legendar, am prins, după ore de trudă, un singur peștișor, de vreo 5 centimetri. Nu știu ce specie era, că nici pescarul profesionist care ne însoțea nu i-a dibuit rasa: era incolor, inodor și cam inert, adeptul eutanasiei, cred. Ori mai fusese pescuit de vreo paișpe ori în ziua aia și nu mai avea nici discernământ, nici vlagă. La sfârșit, umilită și hămesită, am aflat că undița mea avea cârligul ciung, îndoit excesiv și că chiar înghițit, cârligul îi aluneca peștelui pe gâtlej lin ca o bucată de slană. Luați-mi prestația drept excepția care confirmă regula și mai avem un mit spulberat.

Pădurea Letea. Mit între mituri. Am pornit cu șalupa. Când apa n-a mai avut adâncime suficientă ne-am transferat în bărci. Ultima parte a drumului am parcurs-o în căruțe. Norocul mi-a surâs din nou: vioaie cum sunt era să rămân de căruță. La propriu. În ultima clipă mi s-a indicat locul rămas liber: lângă vizitiu, în spatele calului cel bășinos. Tot drumul m-a parfumat și m-a îmbălsămat. Când am coborât, nările mi-erau anesteziate, picioarele bășicate de cât m-a plesnit cu coada, iar posteriorul mi-era lat ca scândura pe care am săltat tot drumul, precum mingea driblată de ”Magic” Johnson.

Pădurea Letea în ziua în care-am vizitat-o noi n-avea nimic de-a face cu pozele de pe net, cu vegetația luxuriantă, cu lianele grecești. Cât despre hergheliile de cai sălbatici, n-am văzut nici măcar un exemplar. Dar am vizitat locul unde șed ei la umbră în zilele caniculare. Am vizitat, mai exact, un morman de bălegar care mie, cu toată hiperosmia mea, mi s-a părut a avea fix același parfum ca al calului domestic în spatele căruia am călătorit și-am nădușit.
Nu tu liane, nu tu cai, nu tu vulturi codalbi, nu tu șoimi. Doar copaci rari, un stejar secular, iarbă uscată și nisip în ochi și-ntre dinți.
Myth busted, again!

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost excursia pe lacurile  Bodaproste, La Amiază, Cazanele, Dunărea Veche și Trei Iezere, unde am văzut pelicani. Mulți, frumoși, spectaculoși.

Și mi-a mai plăcut mâncarea. Pești de toate mărimile, gătiți în toate felurile, pentru toate gusturile.

Vrei o siluetă zveltă?
Mănânci peștișor de Deltă.   :))

Natură vie cu inimă moartă

Sunt în concediu. Concediu adevărat, rotund, complet, perfect. Pentru mine statul pe plajă cu celulita la soare, în scop de bronzare, nu are căutare. Și nici hălăduitul prin lume mare lucru nu-mi spune. Sunt la faza în care perfecțiunea înseamnă să mă scol cât mai aproape de zorii zilei :P, să-mi beau cafeaua-n foișor, să nu sune telefonul, să am câteva cărți din alea după care-ți vine să ții doliu când s-au sfârșit și-n rest să fac ce mă taie capul.

Pe la amiază m-a tăiat să-mi fac iar biscuiți. Biscuiții mei. Acești biscuiți sunt, fără nicio exagerare, inventați special pentru mine, mi se potrivesc la marele fix, exact ca piesele inginerilor ăia geniali care fac poduri, aeroporturi, metrouri și alte chestii mega-extra, de-i văd eu la emisiunea Extreme Engineering de pe Discovery Channel și rămân de fiecare dată cu gura căscată și cu concluzia înfiptă-n-tre creieri că-s proastă ca Fulga și-ar trebui să plec în munți, să mă hrănesc cu iarbă.
Dar, cât timp mai zăbovesc prin civilizație, nu mai pot trăi fără biscuiții ăștia, zic.
Fără ei Gura nu-mi mai tace, 
Cafeaua nu-mi place.
(Fulga cea bălaie,
O făcu de oaie!)
Iar.
Prima tură de biscuiți a ieșit perfectissim, sublim, ravisant, apetisant, etc, samd.
După ce-am băgat în cuptor tura doi, m-a pus Sfânta Vineri să intru pe blogul perfect asortat cu vremea de-afară. Acolo se vorbea despre bloguri culinare și, cu limbarița mea cunoscută, a trebuit eu să mă bag în vorbă, pomenind de traficul uriaș pe care care-l fac  postările mele culinare cu negresele bine făcute și brânzoiacele Ninja.

În ăst timp biscuiții mei transpirau, se bronzau, gemeau, se pârjoleau, fumegau, se carbonizau. Într-un târziu mi-am amintit de ei. Am sărit de pe scaun, am sărit scările câte cinci, am năvălit în bucătărie și m-am oprit. Și-am zâmbit. Am retrăit pentru câteva secunde mai vechile mele experiențe și i-am șoptit sfintei mele prietene că de data asta nu voi mai repeta greșelile trecutului, la faza asta s-a lins pe bot.
Cu calm și sânge rece, cu catecolaminele legate fedeleș, mi-am pus mănușa de silicon și dintr-o singură mișcare, fulgerătoare, am aruncat tava pe geam. Cuptorul l-am închis la fel de fulgerător ca să nu-mi mai umplu casa cu parfum de cal-mort-răscopt, de care data trecută n-am scăpat decât cu migăloase și laborioase proceduri, cu esențe speciale de fructe tropicale.
Apoi, cu grație, am agățat mănușa-n cui și mi-am luat Canonul pentru imortalizarea noii capodopere.
O inimioară  aterizase lângă un smoc de iarbă care zâmbea în soare c-a scăpat de erbicidare.

O abordare inovatoare, un cadru plin de culoare și de savoare.

Brânzoaice Ninja

ATENŢIE, imagini şocante!
Interzis minorilor şi persoanelor cardiace !


Cât să fi trecut, dragii mei, de când am prestat eu celebrele "Negrese"? Nu ştiu, dar aseară, după două cafele tardive, simţeam aşa, că-mi vine să iau drumul codrului, că mă ia cu furnici în degete, simţeam un fior arzător îndemnându-mă să creez ceva măreţ. Să mă investesc într-o operă de artă.
( Mă gândesc acum că de bună seamă îmi bătuse în poartă, vie şi nevătămată, inteligenţa kinestezică).
I-am cerut sfatul colegului Vasile care, lipsit totalmente de inspiraţie şi simţire artistică, mi-a propus să-i fac nişte clătite.
Sau nişte brânzoaice, a adăugat repede opţiunea a doua.
Ce om! Ochii mi-au glisat automat spre ceafă într-un gest de dispreţ total, pe deplin justificat de succesele mele incontestabile în materie de gastronomie.
Am căutat preţ de jumate de oră printre reţetele şi linkurile salvate de-a lungul timpului şi-am dat peste reţeta perfectă: Morişti cu cremă de vanilie şi piersici. Deja îmi imaginam, precum Maia Morgenstern în reclama de la Don Cafe, savoarea şi gustul moriştilor şi-al gloriei mele viitoare.

Faină, ouă, zahăr, unt = aluat neted. Piece of cake!
Când să purced la executarea cremei, am constatat că n-am lapte iar Puddingul expirase. Stânga-mprejur, inteligenţa spaţială m-a orientat spre înlocuirea cremei cu o umplutură de brânză dulce.
Aluat întins, pătrate 12/12, despicarea colţurilor, executarea moriştilor.

S-a ivit Vasile care, nerăbdător, mi-a sugerat să simplific procedeul de împachetare că pofta-i e mare. Ochii mi-au glisat iar a dispreţ, iar din gură am slobozit un cuvânt brut. Vasile a dispărut.

Morişti, gogoloi de brânză, piersică. Vai, nu mai aveam nici compot de piersici!
Relax, mi-a şoptit inteligenţa intrapersonală, se poate înlocui cu o vişină congelată.

Inteligenţa muzicală a sărit ca arsă:
O văd tremurând cu ochii-nchisi...
[...]
Siiinguuur, atât de singuuuur
Simt dureri pe care nu mai po-u-ot să le-nduuuur...
Cu-atâta jale se tânguie Alin Oprea în melodia asta că dacă l-ai auzit odată, nu mai poţi lăsa nici măcar o vişină singură-n plăcintă! Aşa c-am pus trei vişine şi-am băgat tava în cuptor conform indicaţiilor: 15 minute la 200 de grade. Am pornit cronometrul şi-am plecat. Când a sunat ceasul eu eram deja cu Canonul de gât, pregătită să imortalizez opera aburindă.

Mare mi-a fost însă mirarea şi dezumflarea când am zărit moriştile, care numai a operă de artă nu aduceau! Păreau nişte caracatiţe schingiuite, cu ochii plânşi, cu gurile lăsate, cu tentaculele arse, un peisaj de coşmar. Nişte luceferi prăbuşiţi în neant.



Într-o fracţiune de secundă, una din inteligenţele mele (care era mai aproape), mi-a dat ideea să ascund creaturile SF şi să-mi salvez reputaţia împachetând seria a doua invers, adică gogoloiul de brânză îmbrăţişat de tentacule, pentru un efect mai puţin împrăştiat al vietăţilor finite. O altă sclipire de deşteptăciune m-a făcut să înfig o scobitoare prin vişină, străpungând tentaculele suprapuse, ca să mă asigur că brânza nu va scăpa din strânsoare.

De data asta n-am mai plecat, am stat lipită de cuptor să urmăresc evenimentele. După cinci minute totul părea ok. Mi-a revenit suflul. Pe la minutul opt însă, prima tentaculă a cedat. Dezastrul începuse. Burţile explodau, vişinele sângerau, scobitorile se culcau, visele mele se năruiau, monştrii renăşteau.
Sfârlezele din seria a doua semănau cu nişte luptători Ninja bătuţi măr de Chuck Norris.
Nenorocira zăcea, lată, în bucătăria mea. Izbândisem imposibilul, penibilul maxim.



Atras de miros, Vasile a apărut în prag şi când a dat cu ochii de arătările înşirate pe masă precum soldaţii căzuţi la Rovine, m-a-ntrebat şocat: ce-s astea, femeie?

Nu am idee!

"Negrese"

Sunt multe bloguri culinare, nu voi intra în competiţie cu nicunul dar, ca o excepţie, astazi vă propun o reţetă inedită. M-a inspirat reteta de-aici. Şi aluatul de aici.
(Folosiţi unt pentru că margarina e nesănătoasă. Dacă nu mă credeţi mergeti la doctor şi întrebaţi).

Aşadar, purcedeţi la treabă, e multă. Şi trebuie făcută conştiincios dacă doriţi nişte "crocănţele" delicioase, după care să vă lingeţi degetele.
Eu aşa am făcut. Mi-am adunat pe lângă mine ingredientele precum cloşca îşi adună puii şi m-am apucat de amestecat, de tăiat, de pliat, de împachetat, iar şi iar, ca Sisif. Gândul că papilele mele se vor întâlni, pe seară, cu crocănţeaua fragedă, că măselele mele o vor strivi treptat şi gustul se va prelinge încet, învăluind papilele avide şi vălul palatin, va îmbăta lueta, apoi va aluneca prin esofag şi se va cuibări fericită în stomac, isterizând pilorul care se va stenoza degrabă încercând să prelungească plăcerea, gândul acesta zic, îmi dădea aripi.

Când aluatul a fost gata, l-am întins frumos, l-am pensulat cu ou spumat, l-am presărat cu susan, l-am tăiat cu grijă în fâşii egale pe care le-am răsucit în jurul axei cu 360 de grade, le-am aliniat echidistant pe hârtia de copt şi-am băgat tava în cuptorul preîncălzit la 200*C. Am fixat timerul la 20 de minute şi-am plecat.

Am hranit şi periat câinele vreo 15 minute, am tăiat florile uscate la câţiva trandafiri în următoarele 10, am plivit nişte buruieni vreun sfert de oră, am măturat foişorul cam 10 minute, am udat ghiveciul cu rozmarin în următoarele 5 şi când să ud achimeneşii de pe pervazul de la intrarea în casă nările mi-au fremătat. Am inspirat şi-am realizat ce s-a-ntâmplat. M-am târât, lividă, până la uşa bucătăriei şi-am intrat. Fumul gros, negru, avea consistenţa aluatului de crocănţele iar mirosul, greu ca plumbul, zăcea lipit prin toate colţurile, pe toate rafturile, prin toate dulapurile, în fiecare cutie, pe fiecare farfurie. Până şi zahărul devenise brun, din bălai cum fusese.

Sunt o femeie tare, mă ţin bine cu firea, aşa că n-am sărit, impulsivă, la uşa cuptorului, cum ar fi facut o femeie panicoasă. Am analizat situaţia şi-am stabilit un plan: îmi voi pune mănuşile de silicon, voi deschide rapid uşa cuptorului, voi înhăţa tava şi-o voi goli ultra-rapid într-o pungă de hârtie (sunt ecologistă convinsă, evit cât pot plasticul), sigilez ca să nu împrăştii mirosul prin casă şi arunc coletul la gunoi. (În naivitatea mea, credeam că mirosul a stat înghesuit în bucătărie, presurizându-se. De fapt supraplinul evadase demult pe sub uşă, prin gaura cheii, prin orice fisură care i-a ieşit în cale, cotropind întreaga casă).

Doi, trei, şi! Am deschis cuptorul, am smuls tava şi-am vărsat-o ultrarapid. Pe jos, pentru că punga şi-a închis orificiul cardic refuzând să înghită ce-i îndesam eu pe gât. Nici chiar în aceste condiţii nu m-am pierdut cu firea, am luat repede un prosop şi-am acoperit nenorocirea până am fugit în subsol după mătură. Calm, am început să împing pe făraş prosopul de sub care, din când în când, răsărea câte-un căpşor brunet care-mi zâmbea. Am strâns punga la gură, am dus-o la container şi m-am întors pe frontul de lucru.

Am spălat, pe îndelete, apăsat, cuptorul, mobila, rafturile, oalele, farfuriile, tacâmurile, sertarele, aragazul, faianţa, gresia, pereţii, totul. De două ori. Prima dată cu oţet, a doua oară cu detergent cu parfum de portocale. Totul strălucea. Şi mirosea. Nu a portocale, cum ar fi fost normal, ci a cal mort, răscopt.
Aşa că am reluat operaţiunea, adăugănd scorţişoară succesiunii anterioare oţet-portocale. Apoi am ieşit afară. Nu că mi-ar fi ars de plimbare la ora aia, dar voiam să-mi aerisesc alveolele pulmonare iar la întoarcere să măsor, cu ele curate, nivelul şi calitatea mirosului din bucătărie.
După jumătate de oră, am intrat, timidă, în casă. Da, mirosul nu mai era acelaşi! Acum mirosea a cal mort, rascopt, umplut cu portocale şi scorţişoară.

Era să clachez, dar sosirea colegului m-a adus rapid în simţiri. L-am întâmpinat zâmbitoare şi l-am poftit la cină: Astă seară, avem "Negrese". Bine făcute.