Myths busted!

Nu știu alții cum sunt dar eu când auzeam cuvântul ”deltă” deja vedeam roiuri de țânțari, simțeam miros greu de baltă, damf de pește, ape invadate de mătasea broaștei, ouăle broaștei și orăcăitul broaștei.
Nimic nu mă îmbia, vreau să zic, nimic nu-mi făcea cu ochiul, nicio tentație nu mă chema pe baltă.

Dar iată-mă poposită săptămâna trecută în Delta Dunării. Cu bagaj minim: două cărți, doi pantaloni scurți, niște tricouri, ochelarii de soare și Canon-ul.

Soră-mea a plecat de-acasă cu vreo cinci valijoare: una cu pantaloni, una cu tricouri, una cu papuci, una cu cosmetice și una cu creme, loțiuni, brățări mirositoare, plase, pastile și emițătoare de ultrasunete. Când s-a urcat în șalupă arăta ca Rambo, înarmată și determinată să țină orice vietate departe de epiderma-i delicată.
De cum am acostat s-a împachetat, s-a emulsionat, s-a badijonat și-a așteptat atacul vietăților bălții ca în filmele lui Hitchcock. Nu s-a-ntâmplat. Țânțarii au plecat în Australia, cred. Li s-o fi acrit și lor de-atâta căldură.

Myth busted deci, delta nu cocăie de țânțari, cum se crede, poți pluti liniștit și romantic cu barca pe valuri.

Un alt mit este cel legat de pescuit: ca să prinzi pește, zice mitul, trebuie să fii profesionist, să deții uneltele și cunoștințele adecvate: undițe, lansete, năluci, mulinete, cârlige sofisticate, momeli specializate, tehnici complicate, zone selectate științific, momente precise.

Myth busted! N-ai nevoie decât de-un băț cu o ață de care să atârni o momeală. Și nu-i musai să fie râme contorsionându-se-n chinuri, poa' să fie și gogoloaie de pâine cât o alună. Dovada suntem noi, cei mai începători dintre pescuitori.

Pruncul a prins peștișorul de aur dacă mă-ntrebați pe mine, deși specialiștii au zis că era o Lepomis gibbosus. (Nicio legătură cu gibonul, cum ar putea părea la prima citire).

De Vasile nici nu mai vorbesc, deși a fost prima dată în viața lui când a pus mâna pe-o undiță, a prins pește de-a ofticat toți profesioniștii cinci kilometri în aval. Plus c-a făcut economie de râme, a prins și trei pești per râmă. (Ultimul biban a fost dobitoc de-a dreptul aruncându-se ca nesătulul pe-o ciosvârtă de râmă care mai fusese molfăită de doi nefericiți înaintea lui).

Soră-mea a fost însă, de departe, atracția evenimentului. Peștii stăteau parcă la coadă să se agațe în undița ei. Cum arunca undița, cum sărea peștele și înghițea. La orgoliul ei am suspectat-o inclusiv c-a plătit un scafandru care să-i înfigă peștii în cârlig. Dar cum fără dovezi nu putem emite acuzații, rămâne deocamdată regina neîncoronată a pescarilor amatori.

Numai eu, cu norocul meu legendar, am prins, după ore de trudă, un singur peștișor, de vreo 5 centimetri. Nu știu ce specie era, că nici pescarul profesionist care ne însoțea nu i-a dibuit rasa: era incolor, inodor și cam inert, adeptul eutanasiei, cred. Ori mai fusese pescuit de vreo paișpe ori în ziua aia și nu mai avea nici discernământ, nici vlagă. La sfârșit, umilită și hămesită, am aflat că undița mea avea cârligul ciung, îndoit excesiv și că chiar înghițit, cârligul îi aluneca peștelui pe gâtlej lin ca o bucată de slană. Luați-mi prestația drept excepția care confirmă regula și mai avem un mit spulberat.

Pădurea Letea. Mit între mituri. Am pornit cu șalupa. Când apa n-a mai avut adâncime suficientă ne-am transferat în bărci. Ultima parte a drumului am parcurs-o în căruțe. Norocul mi-a surâs din nou: vioaie cum sunt era să rămân de căruță. La propriu. În ultima clipă mi s-a indicat locul rămas liber: lângă vizitiu, în spatele calului cel bășinos. Tot drumul m-a parfumat și m-a îmbălsămat. Când am coborât, nările mi-erau anesteziate, picioarele bășicate de cât m-a plesnit cu coada, iar posteriorul mi-era lat ca scândura pe care am săltat tot drumul, precum mingea driblată de ”Magic” Johnson.

Pădurea Letea în ziua în care-am vizitat-o noi n-avea nimic de-a face cu pozele de pe net, cu vegetația luxuriantă, cu lianele grecești. Cât despre hergheliile de cai sălbatici, n-am văzut nici măcar un exemplar. Dar am vizitat locul unde șed ei la umbră în zilele caniculare. Am vizitat, mai exact, un morman de bălegar care mie, cu toată hiperosmia mea, mi s-a părut a avea fix același parfum ca al calului domestic în spatele căruia am călătorit și-am nădușit.
Nu tu liane, nu tu cai, nu tu vulturi codalbi, nu tu șoimi. Doar copaci rari, un stejar secular, iarbă uscată și nisip în ochi și-ntre dinți.
Myth busted, again!

Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost excursia pe lacurile  Bodaproste, La Amiază, Cazanele, Dunărea Veche și Trei Iezere, unde am văzut pelicani. Mulți, frumoși, spectaculoși.

Și mi-a mai plăcut mâncarea. Pești de toate mărimile, gătiți în toate felurile, pentru toate gusturile.

Vrei o siluetă zveltă?
Mănânci peștișor de Deltă.   :))