Oriunde întorci capul, oriîncotro ciuleşti urechea, în orice moment al zilei faci sondajul, cineva se plânge de efectele crizei. Scad salariile, scad pensiile, scad comenzile, scade producţia, scade porţia de friptură (scade, implicit, burta!), scade tonusul, cheful, poftele, scad toate.
Singurul care creşte prin preajma mea e Mihnea, căruia pare să nu-i pese de criză.
După 3 ore petrecute cu el, pe cuvânt că nu-mi mai pasă nici mie!
vineri, 28 mai 2010
luni, 24 mai 2010
Movila lui Burcel
,,Măi Burcele, fătul meu!
Iată ce hotărăsc eu:
Ia-ţi un plug cu şase boi
Şi mergi bogat de la noi.
Ia-ţi movila răzăşie
Ca s-o ai de plugărie,
Dar în vârfu-i să te-aşezi,
Ca stejar să priveghezi,
Şi tătarii de-i vedea
C-au intrat în ţara mea,
Tu să strigi cât ce-i putea:
Sai, Ştefane, la hotare
C-a intrat sabie-n ţară![5]
Atunci eu te-oi auzi,
Ca un zmeu m-oi repezi
Şi nici urmă-a rămânea
De tătari în ţara mea!"
Spre deosebire de Ştefan cel Mare, eu n-am nimic de împărţit cu tătarii. Poate doar suberekul, dar nu cred că aş face moarte de om nici pentru plăcinta asta măcar, pentru că e prăjită în ulei şi mi se zbârceşte coelcistul.
Am trecut însă ieri pe lângă locul cu pricina şi mi-am amintit de voinicul Şoiman Burcel. Cum ará el ca un român destoinic, cum Ştefan l-a zărit şi l-a-mproprietărit şi cum până în ziua de astăzi pomenim noi faptele lor, mulţumită lui Alecsandri, care-a cules poemul din gura bătrânilor, l-a lustruit şi ni l-a lăsat moştenire.
Mie dacă mi se înmoaie stima de sine, mintenaş pun mâna pe-o carte de istorie şi mă revigorez. Încep cu dacii şi romani. După lobul urechii cică m-aş trage dintr-o genă recesivă dacică şi una dominantă romană. Mă uit aşadar atent la o poză cu Traian şi simt cum mi se înfoiază încet ventriculele. Pe urmă trec la Leustachiu, Iancu de Hunedoara şi Alexandru cel Bun şi vasodilataţia respectului de sine e certă.
Când mă calcă vreun cetăţean pe coadă, primul impuls e să-i dau un cap în gură. Strâng însă din dinţi şi-l invoc pe Vlad Ţepeş. Mi-l imaginez pe păcătos înfipt în ţeapă şi mă simt rapid congestionată şi răzbunată. Mă liniştesc apoi, când dau cu gândul de Mircea cel Bătrân şi cuget la bătrâneţea lui şi a istoriei noastre.
Pe cale de consecinţă, mă întreb ce-or să se facă urmaşii urmaşilor noştri când o să le scada stima de sine? Pentru că dacă domnitorii din trecut au scris pentru noi o istorie cu efect terapeutic, "domnitorii" de azi nu se mai tem de tătari...
Iată ce hotărăsc eu:
Ia-ţi un plug cu şase boi
Şi mergi bogat de la noi.
Ia-ţi movila răzăşie
Ca s-o ai de plugărie,
Dar în vârfu-i să te-aşezi,
Ca stejar să priveghezi,
Şi tătarii de-i vedea
C-au intrat în ţara mea,
Tu să strigi cât ce-i putea:
Sai, Ştefane, la hotare
C-a intrat sabie-n ţară![5]
Atunci eu te-oi auzi,
Ca un zmeu m-oi repezi
Şi nici urmă-a rămânea
De tătari în ţara mea!"
Spre deosebire de Ştefan cel Mare, eu n-am nimic de împărţit cu tătarii. Poate doar suberekul, dar nu cred că aş face moarte de om nici pentru plăcinta asta măcar, pentru că e prăjită în ulei şi mi se zbârceşte coelcistul.
Am trecut însă ieri pe lângă locul cu pricina şi mi-am amintit de voinicul Şoiman Burcel. Cum ará el ca un român destoinic, cum Ştefan l-a zărit şi l-a-mproprietărit şi cum până în ziua de astăzi pomenim noi faptele lor, mulţumită lui Alecsandri, care-a cules poemul din gura bătrânilor, l-a lustruit şi ni l-a lăsat moştenire.
Mie dacă mi se înmoaie stima de sine, mintenaş pun mâna pe-o carte de istorie şi mă revigorez. Încep cu dacii şi romani. După lobul urechii cică m-aş trage dintr-o genă recesivă dacică şi una dominantă romană. Mă uit aşadar atent la o poză cu Traian şi simt cum mi se înfoiază încet ventriculele. Pe urmă trec la Leustachiu, Iancu de Hunedoara şi Alexandru cel Bun şi vasodilataţia respectului de sine e certă.
Când mă calcă vreun cetăţean pe coadă, primul impuls e să-i dau un cap în gură. Strâng însă din dinţi şi-l invoc pe Vlad Ţepeş. Mi-l imaginez pe păcătos înfipt în ţeapă şi mă simt rapid congestionată şi răzbunată. Mă liniştesc apoi, când dau cu gândul de Mircea cel Bătrân şi cuget la bătrâneţea lui şi a istoriei noastre.
Pe cale de consecinţă, mă întreb ce-or să se facă urmaşii urmaşilor noştri când o să le scada stima de sine? Pentru că dacă domnitorii din trecut au scris pentru noi o istorie cu efect terapeutic, "domnitorii" de azi nu se mai tem de tătari...
duminică, 16 mai 2010
Crimă şi pedeapsă
Comentariul lui Robert la postarea anterioară mi-a păstorit cugetările spre o categorie a populaţiei care socializează cu scopul precis de-a-şi vedea interlocutorii căscând gurile, holbând ochii ori căzând seceraţi în faţa averii, poziţiei sociale sau, după caz, în faţa deşteptăciunii lor inegalabile.
Familia L. merge cam de două ori pe an la teatru. Niciunul nu pricepe nimic din ce se întâmpla pe scenă (cum să priceapă, când el se uită exclusiv la filme cu smardoială iar ea citeşte exclusiv subtitrarea la telenovelele de pe AcasaTv?) dar evenimentul este numai bun ca să-şi facă apariţia în foaier, ca nişte fazani împăiaţi, la câteva zile după ce se anunţă topul judeţean al firmelor pentru anul respectiv. Firma lor este întotdeauna între cele nominalizate (prietenia cu primarul e foarte ajutătoare şi foarte răspunzătoare de semeţia cifrei lor de afaceri), iar concitadinii trebuie să-şi plătească anual tributul de admiraţie. Cu distinsa doamnă m-am întâlnit odată la o premieră. M-a întrebat, cu un dispreţ care mi-a perpelit ficatul în timpului primelor doua acte, ce caut eu la teatru?
Cum colecistul meu se zbârceşte la prăjeli, a decis că această crimă trebuia pedepsită fără amânare. Aşa că la sfârşit i-am căutat pentru niţică socializare. Înălţimile Lor se lăfăiau în băltoaca de glorie alături de ceva cunoştinţe comune. I-am făcut un compliment doamnei pentru coafura supraetajată şi domnului pentru izbânzile profesionale cu care se mândreşte întreaga urbe şi i-am asigurat că sunt foarte interesată de părerea lor în ce priveşte reprezentaţia.
Cuvintele nu le prea dădeau ghes, dar eu am insistat, în stilul meu adorabil. Domnul a început să îngaime ceva despre unul dintre actori şi despre aerul condiţionat care, iacătă, i-a provocat deja un discret guturai.
Mi-am compus o faţă gravă şi-am glăsuit, pătrunsă de importanţă, ceva de felul:
În măsura în care suntem dispuşi şi capabili să căutăm în teatru nu doar reflectarea, fie ea şi caustică, a realităţii imediate, ci, mai ales, meditaţia deloc veselă în faţa acestei realităţi, interesul nostru participant capătă un alt curs pe scara aprecierilor. Pentru că nu e vorba doar de mânuirea unui instrument de comunicare cotidiană, ci a unui ansamblu complicat de exprimare într-o profesiune cu echilibru fragil. Pentru mine teatrul e mai mult decât socializare, ca să răspund cu ocazia aceasta şi la întrebarea doamnei L, deşi întâlnirea cu domniile voastre a fost o reală plăcere, bla-bla-bla...
Şi m-am evaporat ca o boare pe deasupra viilor şi-a pălăriilor.
Nu daţi cu pietre, Dostoievski a propus tema obţinerii salvării prin suferinţă! Eu n-am vrut decât s-o salvez pe doamna L.
Familia L. merge cam de două ori pe an la teatru. Niciunul nu pricepe nimic din ce se întâmpla pe scenă (cum să priceapă, când el se uită exclusiv la filme cu smardoială iar ea citeşte exclusiv subtitrarea la telenovelele de pe AcasaTv?) dar evenimentul este numai bun ca să-şi facă apariţia în foaier, ca nişte fazani împăiaţi, la câteva zile după ce se anunţă topul judeţean al firmelor pentru anul respectiv. Firma lor este întotdeauna între cele nominalizate (prietenia cu primarul e foarte ajutătoare şi foarte răspunzătoare de semeţia cifrei lor de afaceri), iar concitadinii trebuie să-şi plătească anual tributul de admiraţie. Cu distinsa doamnă m-am întâlnit odată la o premieră. M-a întrebat, cu un dispreţ care mi-a perpelit ficatul în timpului primelor doua acte, ce caut eu la teatru?
Cum colecistul meu se zbârceşte la prăjeli, a decis că această crimă trebuia pedepsită fără amânare. Aşa că la sfârşit i-am căutat pentru niţică socializare. Înălţimile Lor se lăfăiau în băltoaca de glorie alături de ceva cunoştinţe comune. I-am făcut un compliment doamnei pentru coafura supraetajată şi domnului pentru izbânzile profesionale cu care se mândreşte întreaga urbe şi i-am asigurat că sunt foarte interesată de părerea lor în ce priveşte reprezentaţia.
Cuvintele nu le prea dădeau ghes, dar eu am insistat, în stilul meu adorabil. Domnul a început să îngaime ceva despre unul dintre actori şi despre aerul condiţionat care, iacătă, i-a provocat deja un discret guturai.
Mi-am compus o faţă gravă şi-am glăsuit, pătrunsă de importanţă, ceva de felul:
În măsura în care suntem dispuşi şi capabili să căutăm în teatru nu doar reflectarea, fie ea şi caustică, a realităţii imediate, ci, mai ales, meditaţia deloc veselă în faţa acestei realităţi, interesul nostru participant capătă un alt curs pe scara aprecierilor. Pentru că nu e vorba doar de mânuirea unui instrument de comunicare cotidiană, ci a unui ansamblu complicat de exprimare într-o profesiune cu echilibru fragil. Pentru mine teatrul e mai mult decât socializare, ca să răspund cu ocazia aceasta şi la întrebarea doamnei L, deşi întâlnirea cu domniile voastre a fost o reală plăcere, bla-bla-bla...
Şi m-am evaporat ca o boare pe deasupra viilor şi-a pălăriilor.
Nu daţi cu pietre, Dostoievski a propus tema obţinerii salvării prin suferinţă! Eu n-am vrut decât s-o salvez pe doamna L.
joi, 13 mai 2010
Cadouri şi zero-uri
Nu ştiu care este explicaţia faptului că la această aniversare fără nicio semnificaţie sau rotunjume deosebită am primit felicitări, flori şi cadouri atât de multe, de frumoase şi de utile încât mă aştept, conform legii compensaţiei, să se abată asupră-mi vreun taifun care să-mi smotocească iremediabil freza, vreo grindină care să-mi spargă incisivii, ori să mă lovească vreun apetit cumplit care să mă propulseze de la 55 la 95 de kile.
Mi-am amintit cu ocazia asta de unele cadouri primite de-a lungul timpului, care m-au lăsat fără grai. Unele de utile, altele de futile. Unele de frumoase, altele de greţoase. Câteva inestimabile şi câteva execrabile.
Pe lista cadourilor paranormale, la loc de frunte, stă o vază de cristal roşu, care după o lună de la dăruire mi-a fost cerută înapoi. O primisem cadou de la colegii de muncă, împreună cu tradiţionalul buchet din cinci garoafe roşii, un fir de Asparagus şi unul de Gypsophila, învelite în celofan şi legate cu fundiţă roz.
Istorioara ar putea fi amuzantă dacă n-ar fi traumatizantă, pentru că fata care s-a ocupat de achiziţionarea cadoului a vrut să facă o afacere: cu banii adunaţi de la toţi colegii pentru cadoul meu şi-a cumpărat nişte pantofi Guban şi a şterpelit de pe masa conjugală vaza, ca să împace şi varza.
La o lună după ilustra mea aniversare am văzut-o cu un ochi căpriu şi unul verde iar la ancheta socială am aflat că arendaşul ei a simţit lipsa vazei când s-a întors din satul natal cu-n buchet de stânjenei de la mumă-sa.
După primul dos de palmă fata a făcut mărturisirea, iar după al doilea promisiunea că înapoiază tezaurul familiei. Mi-a propus ca-n schimbul vazei să primesc pantofii ei marimea 38 încălţaţi doar de două ori, asigurându-mă că cele două numere diferenţă se pot regla cu un smoc de vată înghesuit în bombeu.
Pe lista de cadouri inestimabile, primul loc e ocupat de desenul pe care l-am primit de la pruncul meu, în 1996. Este, dacă vreţi, un cadou profetic, pentru că toate cele dăruite de el atunci le-am primit în anii următori, exact în ordinea arătată de acele de ceasornic: inima mi s-a bombat instantaneu când mi-a arătat desenul, apoi mi-am schimbat maşina, pe urmă m-am mutat la casă, acum doi ani mi-am făcut rochia mov electric, iar anul trecut mi-am cumpărat fusta în dungi.
Ţineţi aproape, în curând vă invit la mine la castel. :))
Mi-am amintit cu ocazia asta de unele cadouri primite de-a lungul timpului, care m-au lăsat fără grai. Unele de utile, altele de futile. Unele de frumoase, altele de greţoase. Câteva inestimabile şi câteva execrabile.
Pe lista cadourilor paranormale, la loc de frunte, stă o vază de cristal roşu, care după o lună de la dăruire mi-a fost cerută înapoi. O primisem cadou de la colegii de muncă, împreună cu tradiţionalul buchet din cinci garoafe roşii, un fir de Asparagus şi unul de Gypsophila, învelite în celofan şi legate cu fundiţă roz.
Istorioara ar putea fi amuzantă dacă n-ar fi traumatizantă, pentru că fata care s-a ocupat de achiziţionarea cadoului a vrut să facă o afacere: cu banii adunaţi de la toţi colegii pentru cadoul meu şi-a cumpărat nişte pantofi Guban şi a şterpelit de pe masa conjugală vaza, ca să împace şi varza.
La o lună după ilustra mea aniversare am văzut-o cu un ochi căpriu şi unul verde iar la ancheta socială am aflat că arendaşul ei a simţit lipsa vazei când s-a întors din satul natal cu-n buchet de stânjenei de la mumă-sa.
După primul dos de palmă fata a făcut mărturisirea, iar după al doilea promisiunea că înapoiază tezaurul familiei. Mi-a propus ca-n schimbul vazei să primesc pantofii ei marimea 38 încălţaţi doar de două ori, asigurându-mă că cele două numere diferenţă se pot regla cu un smoc de vată înghesuit în bombeu.
Pe lista de cadouri inestimabile, primul loc e ocupat de desenul pe care l-am primit de la pruncul meu, în 1996. Este, dacă vreţi, un cadou profetic, pentru că toate cele dăruite de el atunci le-am primit în anii următori, exact în ordinea arătată de acele de ceasornic: inima mi s-a bombat instantaneu când mi-a arătat desenul, apoi mi-am schimbat maşina, pe urmă m-am mutat la casă, acum doi ani mi-am făcut rochia mov electric, iar anul trecut mi-am cumpărat fusta în dungi.
Ţineţi aproape, în curând vă invit la mine la castel. :))
duminică, 9 mai 2010
Alergie la psihologie
Trăim vremuri în care dacă nu ai minime cunoştinţe de psihologie eşti un om pierdut. De la vlădică la opincă tot omul studiază, ştiinţific sau empiric, psihologia.
Dacă vrei să te angajezi, dacă vrei să te însori, dacă vrei să faci furori, trebuie să ştii foarte precis ce, cât, cum şi când trebuie să vorbeşti, cât de des ai voie să clipeşti, cât de larg trebuie să zâmbeşti, unde şi cât trebuie să priveşti, care ureche s-o ciuleşti şi multe, multe alte subtilităţi de care depinde angajarea ta, însurarea ta şi, în ultimă instanţă, viaţa ta.
Patru din cinci cetăţeni deţin deja ABC-ul psihologiei aplicate şi te taxează urgent şi irevocabil drept mincinos dacă în timpul conversaţiei ai dus cumva mâna la nas. Când te întreabă soacra dac-o iubeşti, nu te scarpini la nas în timp ce spui "DA" nici dacă un păianjen îşi ţese pânza între nările tale.
La fel, orice cetăţean ştie că picioarele încrucişate denotă nesiguranţă. Aşadar, stai crăcănat şi-o să treci drept sigur pe tine, ca Bond. James Bond.
Braţele încrucişate spun că te aperi, deci ţine-ţi mâinile ca pinguinul Mumble şi n-o să mai pari defensiv în veci.
O domnişoară tomnatică îmi mărturisea plină de mândrie că s-a înscris la o facultate particulară de psihologie (între timp a absolvit-o) ca să dibuiască ea ce gândesc oamenii cu adevărat, să-i măsoare dintr-o privire, să-i demaşte într-o clipire, iar apoi să clasifice şi să exploateze informaţiile. Pentru ea, la momentul acela, psihologia era un fel de baghetă magică a lui Harry Poter, cu ajutorul căreia se va plimba ea apoi liberă prin creierele noastre, ca vântul prin codru.
Mărturisesc că am avut oareşce îndoilei că va termina şcoala dar după câţiva ani ne-am întâlnit din nou. Eu aceeaşi, ea psiholog cu cabinet în centrul oraşului.
Nu am idee ce-a citit ea din mine dar ştiu sigur că la încercarea ei de-a ridica sau coborî tonul vocii, ori la schimbarea ritmului de vorbire, eu nu m-am subordonat cu niciun chip. Cu cât glăsuia ea mai în viteză, cu atatât apăsam eu frâna mai tare. Cu cât şoptea ea mai discret, cu atatât slobozeam eu decibeli mai mulţi dintre amigdale. Şi, bun înţeles, m-am tolănit în scaun ca o directoare de covrigărie, m-am apropiat vertiginos şi periculos de ea, mi-am înfipt pupila în ochii ei, mi-am proptit mâinile în şolduri până când, ca un fin psiholog, şi-a dat seama că în seara aia ţin musai să fiu masculul Alfa.
Dar cel mai traumatizant episod din existenţa mea (pe care pot să-l verbalizez, iată! :D), rămâne diagnosticul pe care mi l-a pus un psiholog de ocazie din USA, care nu m-a văzut în viaţa lui, dar care a studiat îndelung şi cu maxim profesionalism o poză de-a mea în care-mi ţineam motanul în braţe. Marele psiholog a decis că sunt zoofilă.
Judecând după simptomatologie, risc să fac alergie la psihologie!
Dacă vrei să te angajezi, dacă vrei să te însori, dacă vrei să faci furori, trebuie să ştii foarte precis ce, cât, cum şi când trebuie să vorbeşti, cât de des ai voie să clipeşti, cât de larg trebuie să zâmbeşti, unde şi cât trebuie să priveşti, care ureche s-o ciuleşti şi multe, multe alte subtilităţi de care depinde angajarea ta, însurarea ta şi, în ultimă instanţă, viaţa ta.
Patru din cinci cetăţeni deţin deja ABC-ul psihologiei aplicate şi te taxează urgent şi irevocabil drept mincinos dacă în timpul conversaţiei ai dus cumva mâna la nas. Când te întreabă soacra dac-o iubeşti, nu te scarpini la nas în timp ce spui "DA" nici dacă un păianjen îşi ţese pânza între nările tale.
La fel, orice cetăţean ştie că picioarele încrucişate denotă nesiguranţă. Aşadar, stai crăcănat şi-o să treci drept sigur pe tine, ca Bond. James Bond.
Braţele încrucişate spun că te aperi, deci ţine-ţi mâinile ca pinguinul Mumble şi n-o să mai pari defensiv în veci.
O domnişoară tomnatică îmi mărturisea plină de mândrie că s-a înscris la o facultate particulară de psihologie (între timp a absolvit-o) ca să dibuiască ea ce gândesc oamenii cu adevărat, să-i măsoare dintr-o privire, să-i demaşte într-o clipire, iar apoi să clasifice şi să exploateze informaţiile. Pentru ea, la momentul acela, psihologia era un fel de baghetă magică a lui Harry Poter, cu ajutorul căreia se va plimba ea apoi liberă prin creierele noastre, ca vântul prin codru.
Mărturisesc că am avut oareşce îndoilei că va termina şcoala dar după câţiva ani ne-am întâlnit din nou. Eu aceeaşi, ea psiholog cu cabinet în centrul oraşului.
Nu am idee ce-a citit ea din mine dar ştiu sigur că la încercarea ei de-a ridica sau coborî tonul vocii, ori la schimbarea ritmului de vorbire, eu nu m-am subordonat cu niciun chip. Cu cât glăsuia ea mai în viteză, cu atatât apăsam eu frâna mai tare. Cu cât şoptea ea mai discret, cu atatât slobozeam eu decibeli mai mulţi dintre amigdale. Şi, bun înţeles, m-am tolănit în scaun ca o directoare de covrigărie, m-am apropiat vertiginos şi periculos de ea, mi-am înfipt pupila în ochii ei, mi-am proptit mâinile în şolduri până când, ca un fin psiholog, şi-a dat seama că în seara aia ţin musai să fiu masculul Alfa.
Dar cel mai traumatizant episod din existenţa mea (pe care pot să-l verbalizez, iată! :D), rămâne diagnosticul pe care mi l-a pus un psiholog de ocazie din USA, care nu m-a văzut în viaţa lui, dar care a studiat îndelung şi cu maxim profesionalism o poză de-a mea în care-mi ţineam motanul în braţe. Marele psiholog a decis că sunt zoofilă.
Judecând după simptomatologie, risc să fac alergie la psihologie!
miercuri, 5 mai 2010
Aceeaşi Mărie cu altă furie
Nu ştiu cum pot unii să-şi trăiască viaţa fără perdele, cu ferestrele deschise larg şi sonorul la maxim. Nu-şi adăpostesc de priviri curioase nici cocoaşa, nici unghiile încarnate, nici gândurile deocheate. Totul e pus pe tarabă, la vedere, oricui cere i se dau detalii mai picante sau mai "de regim", în funcţie de stomac.
Măria despre care vorbesc azi e o fată directă şi bătrână. E genul de femeie cu care dacă ai călătorit de la Bucureşti la Predeal, ştii toul despre ea: unde şi în ce condiţii s-a născut, rudele până la gradul 4 plus aparţinătorii, relaţii, avere, boli, şcoli.
Când am cunoscut-o eu, acum vreo 6 ani, era implicată până la prăsele într-o relaţie care, simţea ea, urma să se sfârşească apoteotic la primărie cu o mare paranghelie. Îmi povestea după numai 15 minute despre cum a simţit ea imediat ce s-a uitat în ochii lui albaşti ca spirtul medicinal că el e alesul, că poate să-şi doneze fără rezerve şi fără deliberări inima lui Jan de la Hoghiz pe care se impunea cu necesitate să-l cunosc şi eu, să văd cu ochii mei minunea. Eu am lăsat pesemne să se întrezărească ceva rezerve vis a vis de credinţa ei în alinierea planetelor şi-n căderea cometelor care-i garantau fericirea pe termen mediu şi lung alături de Jan, aşa că m-a admonestat, lovindu-mă peste genunchi: astrologia e o ştiinţă, dragă!
N-am mai apucat să-l cunosc pe Jan pentru că el s-a evaporat ca roua într-o dimineată de luni, lăsând-o pe Măria montată şi debusolată. Furioasă, a citit oricui i-a ieşit în cale în următoarea jumătate de an CV-ul lui ruşinos însă astrologia a ajutat-o să dibuiască iar steaua polară şi să se orienteze spre alt domn vacant şi grizonant. Şi lui i-a dăruit inima, întreagă şi degrabă. Surul a ţinut-o în custodie vreo câteva luni după care i-a dat-o înapoi, cu un buchet de galdiole alături. Altă furie, aceeaşi astrologie fără paranghelie.
Planetele au ieşit din rând anul trecut când ea şi-a dăruit inima reparată lui Geo. M-a căutat acum două săptămâni să-mi povestească totul, în amănunt. Cum s-au privit, cum nu s-au potrivit şi cum s-au pripit când s-au logodit. Geo a luat-o de nevastă, cu paranghelia de rigoare, într-un moment în care toate planetele îşi făceau de cap iar cometele dădeau din coadă a negaţie. A ştiut că nu e într-un ceas bun şi alinierea nu e promiţătoare, dar a mers mai departe de frică să nu i se uzeze ireparabil cordul după atătea dăruiri eşuate.
E nefericită şi furioasă, gata de erupţie ca Eyjafjallajökull. Astrele i-au promis însă pentru anul în curs o cuminţire spectaculoasă. Deja simte nevoia unei noi dăruiri inimoase. Ar vrea un copil. La 48 de ani. E convinsă că unui prunc, sânge din sângele ei, va putea să-i doneze pentru totdeauna inima ei de care nimeni n-a avut nevoie vreodată.
Măria despre care vorbesc azi e o fată directă şi bătrână. E genul de femeie cu care dacă ai călătorit de la Bucureşti la Predeal, ştii toul despre ea: unde şi în ce condiţii s-a născut, rudele până la gradul 4 plus aparţinătorii, relaţii, avere, boli, şcoli.
Când am cunoscut-o eu, acum vreo 6 ani, era implicată până la prăsele într-o relaţie care, simţea ea, urma să se sfârşească apoteotic la primărie cu o mare paranghelie. Îmi povestea după numai 15 minute despre cum a simţit ea imediat ce s-a uitat în ochii lui albaşti ca spirtul medicinal că el e alesul, că poate să-şi doneze fără rezerve şi fără deliberări inima lui Jan de la Hoghiz pe care se impunea cu necesitate să-l cunosc şi eu, să văd cu ochii mei minunea. Eu am lăsat pesemne să se întrezărească ceva rezerve vis a vis de credinţa ei în alinierea planetelor şi-n căderea cometelor care-i garantau fericirea pe termen mediu şi lung alături de Jan, aşa că m-a admonestat, lovindu-mă peste genunchi: astrologia e o ştiinţă, dragă!
N-am mai apucat să-l cunosc pe Jan pentru că el s-a evaporat ca roua într-o dimineată de luni, lăsând-o pe Măria montată şi debusolată. Furioasă, a citit oricui i-a ieşit în cale în următoarea jumătate de an CV-ul lui ruşinos însă astrologia a ajutat-o să dibuiască iar steaua polară şi să se orienteze spre alt domn vacant şi grizonant. Şi lui i-a dăruit inima, întreagă şi degrabă. Surul a ţinut-o în custodie vreo câteva luni după care i-a dat-o înapoi, cu un buchet de galdiole alături. Altă furie, aceeaşi astrologie fără paranghelie.
Planetele au ieşit din rând anul trecut când ea şi-a dăruit inima reparată lui Geo. M-a căutat acum două săptămâni să-mi povestească totul, în amănunt. Cum s-au privit, cum nu s-au potrivit şi cum s-au pripit când s-au logodit. Geo a luat-o de nevastă, cu paranghelia de rigoare, într-un moment în care toate planetele îşi făceau de cap iar cometele dădeau din coadă a negaţie. A ştiut că nu e într-un ceas bun şi alinierea nu e promiţătoare, dar a mers mai departe de frică să nu i se uzeze ireparabil cordul după atătea dăruiri eşuate.
E nefericită şi furioasă, gata de erupţie ca Eyjafjallajökull. Astrele i-au promis însă pentru anul în curs o cuminţire spectaculoasă. Deja simte nevoia unei noi dăruiri inimoase. Ar vrea un copil. La 48 de ani. E convinsă că unui prunc, sânge din sângele ei, va putea să-i doneze pentru totdeauna inima ei de care nimeni n-a avut nevoie vreodată.
duminică, 2 mai 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)