Haiku

Dacă o să vă vină să căscaţi ochii periculos în faţa fiorului poetic care se revarsă din aceste haiku-uri, aşteptaţi până mâine când o să dezvălui sursa de inspiraţie.

Dar n-o puteam lăsa pe Alm să aştepte febrilă toată noaptea după leapşa pe care mi-a transmis-o.

Deci, cum ziceam dragă Alm, nimic mai simplu. Haiku.

Pictor pentru-o zi.

Un fel de Tonitza orb

vopsind garduri gri.

Gemete surde

de spinare-ndoită

şi mâini murinde.

Gard vopsit în van.

Dincolo, leopardul

aşteaptă cina.

Mâine vă explic

de unde mi se trage

fiorul liric.

Soare

În sfârşit, domnule Soare,
Ai stârpit zilele reci.
Pe cuvântul meu de-onoare
Că aş vrea să nu mai pleci.

Resemnare

Frig iar. Mă amăgise una din zilele săptămânii trecute cum că ar veni primăvara, da' uite că deşi-s trecută de patruzeci tot naivă am rămas, mă duce de nas orice rânjet de soare, orice boare, primul ghiocel anemic mă face să leşin iar în faţa a şapte irişi înfloriţi mă apucă galopul protodiastolic.
N-a contat că angajaţii de la INMH invitau populaţia la calm şi răbdare, anunţând noi zăpezi, eu mi-am pironit ochii la cer, sperând ca proasta în plecarea norilor, venirea cocorilor şi înflorirea mâţişorilor.

De pe la sfârşitul lui februarie, aşa, de câte ori aud un zgomot de motor dau fuga la geam, sperând că-i un tractor arând vreun ogor, deşi după atâţia ani ar fi trebuit să învăţ că de fiecare dată e drujba vecinilor, tăind lemne ca să învingă gerurile durabile din zonă.

Cred că mamei mele, în vreme ce mă purta în pântece, i-a fost frig tot timpul, altfel nu-mi explic de ce mă îngrozeşte în halul ăsta iarna, iar frigul şi zăpezile mi se par atât de cumplite. Încă de copil m-au întristat şi înfiorat iernile. Deşi ştiam că Moş Crăciun circulă doar cu sania şi că, deci, ca să vină cu sacul de daruri e musai să fie zăpadă, tot nu mă înduram să-mi doresc să vină iarna.

Când vedeam, toamna, stolurile de păsări plecând spre ţările calde, mi se punea în gât un nod cât măciuca. Mi-aş fi dorit să zbor şi eu în ţările calde odată cu ele şi să nu mă mai întorc niciodată. Îmi imaginam acolo sori strălucitori pe ceruri albastre, copaci verzi prin care zburau ciripind păsările fugite din ţara noastră, ierburi moi cu flori noi, mioare, căprioare, fructe exotice. Imagini haotice ale unui fel de rai pământesc.

Trebuie să fie ceva îngrozitor de frumos, mă gândeam, ca să merite să zbori atâta drum până acolo. Zăboveam şi-mi tot imaginam şi-mi tot doream ţările alea calde până când începea a se lăsa seara.
Atâta lucru ştiam şi eu că seara, în orice ţară te-ai fi aflat, fie ea caldă sau nu, soarele apune şi se face noapte. Şi noaptea, pe întuneric, oricât de curajos ai fi, tot te gândeşti un pic la mama şi-ţi izvorăsc nişte lacrimi din alea care nu ies afară prin ochi ci se preling direct în gât, iar tu trebuie să înghiţi des şi să oftezi pentru că trebuie să fii curajos chiar şi pe întuneric şi să nu te temi de draci. Chiar aşa, oare există draci în ţările calde?
Dacă te iei după ce zice bunica, cum că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că păcatele vin de la draci, atunci musai că şi-n ţările calde există. Până la urmă, cred că cel mai bine ar fi să zbor până în ţările calde, să văd cum e pe-acolo, să mă joc un pic, iar seara să mă întorc înapoi acasă.

Dar dacă sora mea, fiind atât de mică şi fricoasă păţeşte ceva cât timp eu sunt în ţările calde? Cine ar salva-o până aş zbura eu înapoi atâta drum? La gândul ăsta degeaba am înghiţit des, degeaba am strâns din ochi şi din pumni ca să-mi adun curajul, că lacrimile tot mi-au ţîşnit afară. Cred că până la urmă nu mai plec deloc în ţările calde. Rămân aici, chiar dacă e ger şi zăpadă, că doar până la urmă tot vine primăvara şi se întorc păsările călătoare. Că dacă ar fi chiar aşa de grozav în ţările calde cum am crezut eu, de dimineaţă, păsările ar rămâne acolo, de tot, nu? Dar ele vin în fiecare an înapoi, deci până la urma cred că tot la noi e mai bine.

Chiar dacă e frig şi ceaţă, de dimneaţă.

Google şi iluminarea

Articolul de ieri al Melaniei mi-a amintit de cele mai năstruşnice căutări Google care au adus vizitatori blogului meu.

Una dintre comentatoarele articolului de mai mai sus era încântată, pe bună dreptate, de faptul că cei mai folosiţi termeni de căutare pentru blogul ei sunt ”parfum”, ”artă” , ”design” , ”estetic”și ”frumos”.

Blogul meu e indestructibil legat de căutări mult mai puţin artistice. Google mă asociază cel mai des cu:

Negrese bine făcute. Măcar odată pe săptămână vreo gospodină sincer interesată de reţeta de negrese ajunge la mine pe blog. Prima dată ajunge la Buimaci şi se oripilează. Dacă gospodina e încă la prima tinereţe şi-o interesează şi sexul nu numai reţetele de prăjituri, dă click pe următorul rezultat.
Dacă după sex mai are chef de făcut negrese, ajunge iar la mine pe blog deşi mai dăduse odată de negresele mele şi-a plecat în viteză.
Acum poate zăbovi liniştită, i-a trecut cheful de gătit bunătăţi.


Большой cпасибо. Bieţii slavi sunt sincer mulţumitori cuiva când purced a cerceta netul. Negăsind în vocabularul lor mărimea exactă a mulţumirii pe care doresc s-o rostească fac o căutare ajutătoare. Numai că se trezesc în Arcadia, înconjuraţi de fluturaşi. Şi se lasă păgubaşi.

Mărire sâni arcadia. Asta e o ţeapă cam nasoală! Intră doamna interesată de mărirea sânilor şi tastează doleanţa plus clinica preferată, aşteptându-se la detalii medicale, detalii de plată, de spitalizare. Şi când colo dă peste articolul meu "Dreptul la prostie". Închide instantaneu computerul şi mai cugetă odată. Să fie mărirea de sâni o prostie, cum zicea soacră-sa?
Curajoasele, cele care-şi asumă deciziile cu simţ de răspundere, se lămuresc, dacă zăbovesc. Celelalte rămân cu sânii mici dintr-o eroare. Şi nu mai merg în concediu la mare.

Inventarea pilulei roz. La fel ca doamnele de mai sus păţesc şi cele cu probleme de libidou. Nu mai e un secret pentru nimeni că există pilula roz. Problema care se ridică e dacă pilula şi inventatorul prezintă garanţie. Aşa că cele cu libidoul somnoros apelează la Google să cerceteze care e doctorul care a inventat pilula minune, să vadă dacă omul e de încredere.
Peste cine dau ele, însă? Peste Mihnea, încruntat, plimbându-se prin grădină, cu evidente dureri de cap. Vai, deci pilula nu dă rezultatele scontate! E primul gând care le vine în minte când văd faţa lui îngrijorată. Şi lasă pilula pe altă dată.

Cine a inventat legea talionului. Oameni buni, dacă într-o zi vă întrebaţi pruncul cine a inventat legea asta, să nu vă mire dacă vă răspunde că am inventat-o eu. Nu e vine copilului, e tot vina gugălului.

Act like a lady, think like a man. Dintre toate pericolele care mă pasc la ora asta, cea mai mare e răzbunarea lui Steve Harvey. Dacă stând el într-o seară în faţa computerului se gândeşte să vadă ce recenzii au mai apărut la cartea sa şi face o căutare cu Google, sunt pierdută.
Primul rezultat te lasă să răsfoieşti cartea lui, pe care el, de bună seamă, o ştie foarte bine.
Al doilea, e un site comercial de unde poţi cumpăra cartea, ceea ce nu e cazul, evident.
Dacă dă clic pe rezultatul trei, sunt mâncată! Un asasin plătit va pleca a doua zi din Statele Unite cu destinaţia Arcadia. God help me!

Versuri viaţa fără urmări. Toţi iubitorii de poezie au auzit de Adrian Suciu. De fapt, toate iubitoarele de poezie au auzit de Adrian Suciu. Mai exact, toate iubitoarele de poezie, mignone, cu sâni mari şi fără obligaţii şi celulită au datoria patriotică să-l cunoască pe Adrian Suciu. Aşadar, o astfel de mignonă, dacă vrea să ajungă la Suciu, trebuie să-i citească mai întâi versurile, ca să-şi facă intrarea. Google e la îndemâna oricui şi te-ai aştepta ca, la o căutare a ultimei cărţi de versuri a celebrului poet, mignona să plonjeze direct între rimele sale.
Google a decis însă din prima (pagină) să le trimită mai întâi să facă o scurtă anticameră la mine.



Lista de căutări mai cuprinde lueta lipit amigdale, călcâie crăpate când visezi, şi ce cap frumos răsare şi unele pe care n-am mai avut nervi să le verific, dar pe care statisticile mi le înfăţişează ca trimiţând spre mine fie după înşiruirea de cuvinte fie după poze, pe care eu le salvez sub denumiri cărora numai Robert le-a înţeles strategia:

-desene cu cap de mort
-povestea porcului
-poze barză cu ouă
-cum arată exemele p picioare
-stare sufletească legată de crivăţul de miazănoapte
-cum ajută polenizarea pe om.

Despre ţară

Povestea a-nceput cu o scrisoare a Irinei Nicolau. Pleşu a citat-o. Silavaracald a preluat-o.
Eu am prelucrat-o. Iat-o:

Un măgar avea o ţară.
O ţară falimentară.
A plecat măgaru-afară.
Afară era mai vară.
O vară caniculară.
Transpirat, s-a-ntors în ţară.
Ţara lui, familiară.
Care era-n criză, iară.
Ţara lui l-a dat afară
Pe motiv că-i o povară.
(Hotărâre arbitrară).
Supărat din cale-afară,
A cătat o altă ţară.
O plecare temporară,
Până ce la el în ţară
Viaţa va fi iar uşoară.
Şi cum anii iute zboară
Unii de alţii uitară.
Biet măgar, fără de ţară,
Viaţa lui era amară.
Dorul a-nceput să-l doară.
Să mă-ntorc 'napoi, în ţară?
Se-ntreba aşa,-ntr-o doară.
Dacă mă dă iar afară?
Vreau şi eu să am o ţară
Cum aveam odinioară!
Dac-aş fi eu însumi ţară?
Îi trecu prin cap, fugară,
O idee cam neclară.
O ţară imaginară -
Un măgar în chip de ţară.
Conjectură cam bizară.
Numai că până în seară
Îndoielile-ncetară.
E-o idee temerară,
O schimbare necesară:
Mă declar Măgarul-Ţară!

Vreau o tara ca afara

Supravieţuitorii

E iarnă iar!

E iarnă iar, ce bucurie!
Văzduhul e o feerie.
În aer zboară fulgi gingaşi
Aterizând pe toporaşi.

Brânduşele au răsărit -
Greşeala lor, că s-au grăbit.
Şi stânjeneii înfloriţi
Acum de nea sunt cotropiţi.

E totul alb, e ca-n poveste.
De primăvară - nici o veste.
Ne bucurăm de nori şi ger,
De soarele absent din cer.

Suntem nespus de fericiţi,
De noi zăpezi acoperiţi.
Şi ne simţim în siguranţă
Şi defilăm plini de speranţă.

O, iarnă, nu cumva să pleci,
Rămâi la noi, în veci de veci!
Căci, iată, ne-a căzut la sorţi
Să nu ne părăseşti nici morţi.

Hai să dăm mână cu mână! (II)

Am vorbit nu demult despre strângerea de mână. Că una-i mai vânjoasă, alta mai alunecoasă, una mai absentă, alta aderentă, mă rog, după chipul şi asemănarea proprietarului.
Am avut însă parte, recent, de o seamă de strângeri de mână ale unui grup mai mare de rromi (ca să fiu politicăli corectă). Bărbaţi, femei şi puradei. Toţi, dar absolut toţi, dau mâna ferm, bărbăteşte. Ţigăneşte.

În momentul acela mi-am dat seama că nu numai forţa sau energia mâinii strânse contează ci şi percepţia, sentimentul, starea, imaginea care se naşte la atingerea mâinii.

Un domn vârstnic, de sub o pălărie cât postul de Sfânta-Mărie, mi-a întins nişte degete uscate, crăpate, ca nişte crengi de brad moarte. Ori mâna lui ori scoarţa bradului, egal.
Am avut un sentiment cotropitor de uscăciune de parcă m-ar fi mângâiat Bărăganul anilor '35.

Un alt domn, gras de nu mai zăreai orizontul dacă ţi se proptea în faţă, m-a înşfăcat cu o labă ca de urs, caldă, grasă şi zemoasă de-am crezut c-am nimerit printre măruntaiele unui hipopotam încins de soarele african.

O pirandă tânără mi-a zbârlit fiinţa şi mi-a pus la încercare voinţa cu o mână atât de îngheţată de-am crezut că intru în şoc hipotermic şi nici vara ecuatorială nu mă mai aduce-n simţiri. M-a strâns lung şi ferm, cum ziceam, iar când mi-a eliberat degetele, am rămas inertă, ca o amoebă cu pseudopodele paralizate. Dacă în mâna mea ciocolata nu se topeşte Doamne fereşte, ea putea transporta liniştită o îngheţata pe distanţă nelimitată.

M-am trezit din ţepeneală dând mâna cu vecina ei. Am avut pentru o clipă imaginea fulgurantă a unui geolog care tocmai a descoperit un zăcământ aurifer . Nu la Roşia Montană ci la Rroma Barosană.
Atâta aur avea piranda pe deşte că nu şi le mai putea apropia unele de altele. Îşi înşirase inelele călare, cu mic cu mare, într-o înghesuială aiuritoare. O adevărată expoziţie, fără vânzare.

Am dat mâna şi cu puradeii. Toţi erau îmbrăcaţi ca nişte oameni mari, doar că erau ceva mai murdari. Când mi-au întins ei multele mânuţe călduţe şi măzăcuţe, m-au furnicat în palmă cohorte de bacili febrili şi virili. Aceeaşi senzaţie aş fi avut-o şi dacă băgam mâna într-un muşuroi cu furnici, foarte multe şi foarte mici.

Cu ei mi-am încheiat şedinţa de salutat şi-n secunda următoare am decolat. Ca naveta Challenger, cu singura aprinsă dorinţă să mă săpunesc, să mă clătesc sau, şi mai bine, să năpârlesc.

Îmbătrânesc şi mă smintesc.

Mai mult ca perfectul

Mă-ntreabă un cetăţean de ce mă apuc să mă plâng pe blog ba că m-a răpus depresia iernatică, ba că m-a ajuns astenia primăvăratică, ba că mi s-a luat lumina, ba că mi-au ros şoarecii maşina, ba că negresele le-am am pârjolit, ba că moriştile le-am schingiuit. Mă rog, omul e sincer îngrijorat de faptul că printre cei care îmi citesc blogul se află şi persoane cunoscute şi că, deci, imaginea mea ar putea avea de suferit. Că-mi tai singură craca de sub tălpi, vrea el să zică.

Dacă temerile sale sunt întemeiate înseamnă că imaginea mea deja nu mai are nimic de pierdut aşa că pot continua liniştită seria dezvăluirilor.

Oricum, mi se pare nu numai inutil ci şi imposibil ca, locuind în mijlocul oamenilor, interacţionând, lucrând, socializând, să stai cu frica-n sân că la o mişcare greşită ţi se poate vedea pe sub rochia înflorată, jupa erodată sau în ghetele lustruite, şosetele ciuruite.
Cum să pozezi în Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici când tu te simţi precum Capra cu trei iezi, după ce ţi-a halit lupu' juma' de familie?

Oricât de înalt ţi-ai făcut gardul împrejurul casei, se va găsi un vecin care va admira de la geamul mansardei căderea ta pe brânci cu nasul în zăpadă şi cu pletele în ciorba de oase a câinelui. Aşa că degeaba îl saluţi gomoasă peste jumate de oră, spălată şi parfumată, că el o să zâmbească nu prezenţei tale mirobolante ci amintirii sale amuzante. Şi de câte ori o să intri cu el în vorbă, el o să-şi amintească de tine amestecată cu ciorbă.

Orice încercare de muşamalizare a realităţii, se va întoarce precum un bumerang şi te va trăzni în moalele imaginii fix când ţi-e imaginea mai dragă.

Suntem precum brazii din codru: unul mai înalt, unul mai plăpând, unul mai drept, altul mai strâmb, unul cu cetina mai deasă, altul cu răşina mai plângăcioasă, unul cu rădăcini adânci, altul căzut pe brânci.

Dacă eu nu-s nici măcar brad ci o zadă plăpândă, cu răşina curgândă, cu cetina rară, gata să moară şi cu coaja defectă, dac-aş pretinde că-s perfectă, nu v-aş părea suspectă?

Primăvară versatilă

Lacrimi îmi curgeau în vis
Primăvară, primăvară,
Inutila mea fecioară,
Nu cumva te-ai sinucis?...




Tudor Gheorghe - Mi-e dor de ea

Primăvară crepusculară

După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
Mi-am simţit, de dimneaţă,
În sfârşit, picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Iarna asta n-a fost, totuşi,
Chiar aşa de scorpie.

Stă călare sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Ţurţurele îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Produsul meu românesc preferat

Lady Io m-a-ntrebat care e produsul meu românesc preferat. M-a-ntrebat demult, da' eu abia azi am reuşit să mă concentrez, să fac inventarul şi să decid: sunt trei produse, unul mai preferat ca altul, deci răspuns 3 în 1:

Pruncul meu o să râdă (iar!), dar trebuie să încep cu Pufuleţii. Da, pot să rezist tentaţiei când vine vorba de Martini, foie gras sau icre negre dar nu rezist pufuleţilor. Dacă simt miros de pufuleţi păţesc cam aşa:




Un alt produs românesc (braşovean) este Prăjitura "Deliciu" de la Vatra Ardealului.
Papilele mele s-au întâlnit de-a lungul timpului cu multe delicioşenii. De unele s-au bucurat moderat,
la altele au exaltat, pe altele le-au uitat. Au existat şi mirobolanterii pur şi simplu neînţelese de papilele mele. Gusturile puteau fi oricât de burgheze, dar dacă papila n-a avut la ce să se raporteze, n-a putut să analizeze şi, deci, să se extazieze. Ce ştie tăranu' ce-i şofranu'!
Prăjitura Deliciu însă, vorbeşte în graiul meu natal, are un gust supra-natural şi, ca orice lucru bun, e ilegal, imoral şi îngraşă.

Pate Helvet (cu verdeaţă!). Da, numai pateurile făcute de Vasile întrec în bunăciune acest pate românesc, la care numai când mă gândesc, mă însufleţesc şi poftesc.
Ceea ce pot să-i reproşez e că e mic. Nu poate sătura nici un pitic. Aş prefera un pate mai voinic, aşa, cam cât ai lua cu-n polonic.

În încheiere, recunoştinţa mea ţării care produce aceste minunăţii fără de care viaţa n-ar mai fi viaţă, dimineaţa n-ar mai fi dimineaţă şi iarna nu s-ar termina cu-o primăvară.

Pentru ţară:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,
Prăjituri Deliciu, pufuleţi - o mie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Zboare pufuleţii, trăiască pateul,
Dăinuie Deliciul, aste le nutresc;
Iată trei produse, iată apogeul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Iar...

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă
Lungi troiene îngheţate zac la mine în ogradă.
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi beţi.
De jumate de an, frate, îngheţăm printre nămeţi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iară,
Gerul ăsta-ţi face viaţa ca pelinul de amară.
Soarele rotund şi palid nu răzbate dintre nori
Sângele ţi-ngheaţă-n vine de gândeşti că ai să mori.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,
Gerul, vântul şi zăpada, toate par nemuritoare.
Când pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum
Iarna face iarăşi tumbe, zău că-mi vine s-o sugrum.

Cer incendiar cu stâlp electric falimentar

Dar din aripi bat cocoşii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi şi tot mai roşii
Zorile şi-ntind lucoarea -
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăşi a-nceput!

(În zori - G. Coşbuc)

Pe când zorii mei încă nu-şi întindeau lucoarea iar privighetoarile din zonă zăceau mute, îngheţate bocnă, somnul mi s-a dezintegrat brusc, ca un balon de săpun.
Nu m-am panicat, sunt obişnuită cu trezitul la ore crude, aşa că m-am extras tiptil dintre aşternuturi zâmbind gândului că în câteva clipe o să-mi savurez cafeaua. Părea mai întuneric ca de obicei dar mi-am zis că poate m-am trezit eu, de data asta, la o oră nepârguită absolut deloc.
Nu, era preaobişnuita şi pârguita oră 5, dar toată casa era în beznă. Electrica dormea dusă.
Na, mi-am zis, acum să te văd Arcadio, cu ce-o să te îndeletniceşti tu până se va ivi pe ştrase curentul electric.
M-am spălat pe dinţi vreo 10 minute, pierdută în elaborarea unui plan de activităţi. La momentul apei de gură aveam deja o căpiţă de posibile îndeletniciri la care renunţasem, pentru că pentru toate aveam nevoie de curent electric.
Cel mai tare îmi lipsea cafeaua. Cafeaua mea savuroasă, spumoasă, delicioasă.
Primul gând a fost să citesc. Pe-ntuneric?
M-a fulgerat gândul să fac o excepţie şi să mă uit la televizor. Fără curent nu merge nici ăla.
Am să calc rufele alea de ieri. Doar cu un fier de călcat cu cărbuni aş fi putut.
O să pun nişte rufe la spălat. Sau nu.
O sa scriu un articol pentru blog. Doar în gând.
O s-o sun pe mama, ea se trezeşte odată cu mine. Telefonul mobil sucombase peste noapte din lipsă de curent iar telefonul fix funcţionează doar cât e alimentat la reţea.

O să gândesc pur şi simplu, mi-am zis. Slavă Domnului, măcar gânditul n-are nevoie de curent electric!
Fiat lux, mi-a trecut imediat prin cap.
Apoi mi-am amintit de Bias din Priene când fugea din faţa armatei lui Cirus: eu iau totul cu mine, le-a spus el concetăţenilor săi disperaţi să-şi salveze bunurile cele mai de preţ.
Pe întuneric, fără cafea, fără cărţi, fără Google, fără blog, fără telefon. Port totul cu mine.
Ce-ar fi să-mi fac eu un inventar? Am nevoie de un cântar...

Am renunţat din pricina unui cer incendiar cu stâlp electric falimentar.

Dr. House şi Mickey Mouse

Mă pregăteam să execut unul din preparatele culinare cu care aveam să-mi consolidez reputaţia de maestră în arte marţiale culinare, când a sunat telefonul. Am răspuns cu glas zglobiu pruncului care apela. Mămuca la telefon, care-i baiul pui de dac?
Femeie, lasă prostiile şi dă-mi-l pe Vasile! (După atâţia ani în care l-am alintat cu apelativul Vasile pe colegul de cameră, până şi pruncul i-a uitat numele adevărat, iar mie mi se adreseză cu "femeie" cu mult înainte să devină el bărbat). M-am executat. Dar mi-am lungit urechile mai ceva ca măgarul Ciuş, în nădejdea că prind din zbor câteva silabe care, cusute laolaltă, să mă dumirească ce năpastă a dat peste fericirea noastră. N-am auzit nimic, dar cu ochii cât cepele pe faciesul tot mai livid al lui Vasile şi din întrebarea lui abia îngăimată - care roată? - am dedus că e vorba de maşină. Se rupsese un arc, aveam să aflu peste câteva ceasuri în care preparatul meu culinar, oricât s-ar fi umflat, oricât s-ar fi rumenit, oricât ar fi înflorit, nu mai putea să trezească în mine spiritul Chuck Norris.

S-au întors acasă bărbaţii familiei chitiţi să-mi folosească maşina, care până în urmă cu câteva ore nu era de nasul lor masculin pentru că nu are tracţiune integrală. Mi-au cerut cartela şi-au coborât în garaj. Mă aşteptam s-aud un demaraj. Numai că peste puţin timp au apărut în cadrul uşii ca doi brebenei ofiliţi, anunţându-mă că maşina mea e moartă. E drept că eu nu mai circulasem cu ea de vreo trei săptămâni pentru că maşina lui Vasile e mai îndemânoasă pe vreme geroasă, dar pe-a mea o lăsasem în bună regulă, eram sigură.
Au schimbat bateria, socotind că ăsta ar putea fi baiul lipsei ei de reacţie. Numai că nici cu şocuri electrice nu s-a sculat din morţi, aşa că au apelat la profesionişti. Pe strada noastră fiinţează un service auto, aşa că au chemat specialştii, au tractat moarta, urmând să fim ţinuţi la curent cu evoluţia. În prima zi niciun semn. A doua zi pe la amiaz', sună specialistul şi ne informează amuzat că baiul a fost depistat ca în Dr. House: Mr. Mouse a ros cablurile maşinii.
Deci pe viitor, înainte să sunăm Salvarea, tre' să chemăm Deratizarea.

Mare ne-a fost mirarea! Va să zică, zăpăceala, jalea şi depresia nu lovesc numai omenirea ci şi şorecimea. Maladia loveşte România.
Iar dacă eu abia mă descurc printre truisme, şorecimea roade turisme.

Mă înspăimânt la gândul că dacă frigul mai ţine mult eu aş putea să mor iar şoarecele să se apuce de ros la motor.

Avem nevoie de-o gură de ajutor.