Așa s-a numit seara de muzică barocă pentru vioară și chitară din cadrul celei de-a treia ediții a Hibernalului de chitară la care am avut norocul să apuc un loc pe scaun, sâmbătă seara, la Biblioteca Națională.
Deși se zice adesea că norocul ți-l faci singur, aseară norocul meu s-a datorat exclusiv doctorului, căruia îi mai mulțumesc odată cu ocazia asta pentru ajungerea, șederea și încântarea mea la concert.
N-o să mă apuc de făcut critică muzicală, n-am căderea să mă pronunț, dar am libertatea să spun ce-am simțit, ce-am trăit, ce-am văzut sau ce mi s-a părut.
Mărturisesc că muzica preclasică n-a fost niciodată printre genurile mele favorite. Am avut deseori sentimentul că odată început, valul de note ale clavecinului sau lăutei n-or să se mai sfârșească niciodată, or să tot curgă, imperturbabile, până or să-mi amorțească urechile.
Ei bine, aseară, nu știu cum au făcut cei doi artiști, Natalia Pancec și Maxim Belciug, că au reușit să domesticească barocul, să-l traducă într-o limbă de circulație mai largă, să pricepem și noi, muritorii de rând, câte ceva, să simțim un cât de mic fior. Și-am simțit. După Largo din sonata lui Francesco Maria Veracini am aplaudat moderat. Ne-am simțit bine, așa că la Sonata lui Corelli am dat să batem din palme mai cu foc, după preludiu, dar ne-a oprit maestrul Belciug cu o discretă mustrare din ochi. Am mai avut ceva zvâcniri și după sarabandă, dar iar ni s-a făcut semn că nu e cazul să insistăm.
Nu știu de ce, poate din cauza zâmbetului cuceritor al Nataliei Pancec sau pentru că Maxim Belciug era atât de frumos convingător când storcea chitara de acorduri, că noi am amestecat aplauzele printre larghetto și adagio, iar după vivacele lui Locatelli ne-am dezlănțuit pur și simplu, așa că maestrul s-a uitat siderat la Natalia Pancec și-a exclamat, dezarmat: chiar așa, de ce nu s-ar aplauda între părțile unei sonate!?
Vânt la pupa!, ne-am zis noi și-am aplaudat până la sfârșit, pe unde ne-a tăiat pe noi capul. Artiștii s-au dat bătuți, ne-au zâmbit, iar la sfârșit - noi aplaudam frenetic, cerând bis - ne-au cântat ceva pe gustul nostru brut: o manea barocă, după cum s-a exprimat maxim, Maxim: gavota de Lully. Am fost pur și simplu fericiți, am aplaudat până ne-am săturat.
Apoi am plecat.
Vă recomand cu drag cele două CD-uri lansate recent: „Emociones”care ne propune o colecţie de piese tradiţionale şi lucrări ale unor compozitori îndrăgiţi de muzică latino-americană, iar dacă urechea sau inima nu vi se asortează cu emoțiile prea puternice, poate vă surâde norocul cu barocul: „Ad Fontes” este înregistrarea live a unui recital susţinut de cei doi în martie 2010 și conţine muzică renascentistă şi barocă.
(Eu am primit și două dedicații pe ele, cu maxim drag sublunar. Sunt norocoasă la Maxim, e clar! )
duminică, 27 noiembrie 2011
duminică, 20 noiembrie 2011
Jurnal de București (II)
După 43 de zile de la aterizare, cea mai mare provocare pentru mine rămâne orientarea în trafic.
(Somnul deja mi l-am rezolvat, mi-am procurat o trăistuță de remedii: ceaiuri calmante, extracte din plante, drajeuri relaxante și niscaiva pilule delirante. Ultima categorie o păstrez pentru situații de urgență, încă obțin adormiri mulțumitoare combinând mușețelul cu passiflora, menta piperita cu rădăcina de valeriană, păducelul cu sunătoarea, exact cum făceau străbunii. Excepțional, combin Persenul cu Sonata Lunii.)
Nu-mi amintesc când am venit eu prima oară în viața mea la București dar știu că încă nu mă apucasem de fumat, pentru că n-am salivat la țigările tatei. Și cum de fumat m-am lăsat în clasa a treia, putem conchide că e mult de-atunci și să tragem concluzia că venind eu de atâtea ori în București până la frumoasa și aproape rotunda vârstă ce-o am ar fi fost de așteptat să recunosc măcar câteva bulevarde principale, zona Oborului și Casa Poporului. Dar eu am plecat din Brașov într-o frumoasă zi de octombrie 2011 fără să am nici cea mai vagă idee cum se ajunge de pe DN1 în Baba Novac. N-am ce să fac, îmi lipsește complet plumbul din cap.
Pentru eventualii voluntari care mi-ar oferi bucuroși un plumb din Beretta lor, precizez că niște cercetători britanici (cum altfel?) au descoperit că păsările migratoare, care zboară mii de kilometri și nimeresc fix în țările calde, au în creier o cantitate mult mai mare de plumb decât ruda lor, găina, care abia nimerește poiata în amurg. Astfel au conchis că plumbul ar fi responsabil de simțul orientării spațiale. M-am agățat cu nădejde de această explicație care mă aranjează perfect, fiind mult mai elegantă decât cea cu creierul defect.
Așadar, înainte să purced spre capitală, mi-am cumpărat o hartă a Bucureștilor și-am stabilit împreună cu Vasile traseul pe care aveam să-l parcurg de la intrarea în Băneasa. L-am însemnat cu markerul roșu, mi-am pus semne de exclamare la intersecțiile principale, mi-am scos (după 54 de ore) telefonul de la încărcat, i-am îndesat în trompă lui Eustachio casca de la hands-free, le-am interzis rudelor până la gradul trei să vorbească la telefon în următoarele 8 ore pentru a le putea cere lămuriri în direct în eventualitatea că m-aș fi rătăcit prin metropolă, am umplut ochi rezervorul și-am purces la drum.
L-am uimit pe Vasile de timpul record în care am ajuns la Otopeni, dar nu m-am culcat pe lauri pentru că greul abia începea, știam. Am evitat la mustață întrarea în pasaj la Băneasa dar am luat-o-n barbă de la Alexandru Șerbănescu, pe care l-am ratat. M-am repliat, m-am reorientat iar pe Barbu Văcărescu deja m-a detectat ghidul trimis în întâmpinarea mea. Am ajuns la destinație cu orientarea și onoarea aproape întregi.
După o vreme mi s-a făcut dor de casă așa că am scos iar harta pe masă. Am răsturnat-o și-am studiat-o în sens invers. M-au năpădit răcorile. Și pe mine și pe soră-mea, când a auzit ce întrebări lămuritoare îi pun. Așa c-a decis să-și lase trebile și să mă scoată pe poartă. Pe poarta lui Barbu Văcărescu, prietenul meu, de unde am asigurat-o că mă descurc singură. S-a urcat la volan, a demarat (de mine-a uitat!) și-a șofat ca un bucureștean adevărat. Abilă cum sunt și animată de frica rătăcirii am reușit să mă țin, cu chiu cu vai, de ea. La un moment dat a oprit. Am coborât și i-am reproșat, voalat, c-a schimbat traseul pe care trebuia să mă ducă. Nu-l schimbase. M-am schimbat la față de rușine iar ea a schimbat planul. M-a scos în DN1.
I-am scos peri albi, știu, dar când m-am întors, peste trei zile, singură singurică și fără frică, i-am detectat un licăr de mândrie frățească în glas.
Și-n București am rămas...
(Somnul deja mi l-am rezolvat, mi-am procurat o trăistuță de remedii: ceaiuri calmante, extracte din plante, drajeuri relaxante și niscaiva pilule delirante. Ultima categorie o păstrez pentru situații de urgență, încă obțin adormiri mulțumitoare combinând mușețelul cu passiflora, menta piperita cu rădăcina de valeriană, păducelul cu sunătoarea, exact cum făceau străbunii. Excepțional, combin Persenul cu Sonata Lunii.)
Nu-mi amintesc când am venit eu prima oară în viața mea la București dar știu că încă nu mă apucasem de fumat, pentru că n-am salivat la țigările tatei. Și cum de fumat m-am lăsat în clasa a treia, putem conchide că e mult de-atunci și să tragem concluzia că venind eu de atâtea ori în București până la frumoasa și aproape rotunda vârstă ce-o am ar fi fost de așteptat să recunosc măcar câteva bulevarde principale, zona Oborului și Casa Poporului. Dar eu am plecat din Brașov într-o frumoasă zi de octombrie 2011 fără să am nici cea mai vagă idee cum se ajunge de pe DN1 în Baba Novac. N-am ce să fac, îmi lipsește complet plumbul din cap.
Pentru eventualii voluntari care mi-ar oferi bucuroși un plumb din Beretta lor, precizez că niște cercetători britanici (cum altfel?) au descoperit că păsările migratoare, care zboară mii de kilometri și nimeresc fix în țările calde, au în creier o cantitate mult mai mare de plumb decât ruda lor, găina, care abia nimerește poiata în amurg. Astfel au conchis că plumbul ar fi responsabil de simțul orientării spațiale. M-am agățat cu nădejde de această explicație care mă aranjează perfect, fiind mult mai elegantă decât cea cu creierul defect.
Așadar, înainte să purced spre capitală, mi-am cumpărat o hartă a Bucureștilor și-am stabilit împreună cu Vasile traseul pe care aveam să-l parcurg de la intrarea în Băneasa. L-am însemnat cu markerul roșu, mi-am pus semne de exclamare la intersecțiile principale, mi-am scos (după 54 de ore) telefonul de la încărcat, i-am îndesat în trompă lui Eustachio casca de la hands-free, le-am interzis rudelor până la gradul trei să vorbească la telefon în următoarele 8 ore pentru a le putea cere lămuriri în direct în eventualitatea că m-aș fi rătăcit prin metropolă, am umplut ochi rezervorul și-am purces la drum.
L-am uimit pe Vasile de timpul record în care am ajuns la Otopeni, dar nu m-am culcat pe lauri pentru că greul abia începea, știam. Am evitat la mustață întrarea în pasaj la Băneasa dar am luat-o-n barbă de la Alexandru Șerbănescu, pe care l-am ratat. M-am repliat, m-am reorientat iar pe Barbu Văcărescu deja m-a detectat ghidul trimis în întâmpinarea mea. Am ajuns la destinație cu orientarea și onoarea aproape întregi.
După o vreme mi s-a făcut dor de casă așa că am scos iar harta pe masă. Am răsturnat-o și-am studiat-o în sens invers. M-au năpădit răcorile. Și pe mine și pe soră-mea, când a auzit ce întrebări lămuritoare îi pun. Așa c-a decis să-și lase trebile și să mă scoată pe poartă. Pe poarta lui Barbu Văcărescu, prietenul meu, de unde am asigurat-o că mă descurc singură. S-a urcat la volan, a demarat (de mine-a uitat!) și-a șofat ca un bucureștean adevărat. Abilă cum sunt și animată de frica rătăcirii am reușit să mă țin, cu chiu cu vai, de ea. La un moment dat a oprit. Am coborât și i-am reproșat, voalat, c-a schimbat traseul pe care trebuia să mă ducă. Nu-l schimbase. M-am schimbat la față de rușine iar ea a schimbat planul. M-a scos în DN1.
I-am scos peri albi, știu, dar când m-am întors, peste trei zile, singură singurică și fără frică, i-am detectat un licăr de mândrie frățească în glas.
Și-n București am rămas...
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Jurnal de Bucureşti (I)
V-am asasinat cu Bucureştiul în ultima vreme, ştiu, dar dacă-s plină ochi de impresii ale mutării nu pot vorbi despre altceva fără să-mi pierd autenticitatea. Iar dacă-i adevărat că din prisosul inimii grăieşte gura, cum zice la Carte, înseamnă că inima mea e plină de ploşniţe.
Ieri dimineaţă m-am trezit în încercările uneia de-a decola de pe pervaz. Iar mi-a slăbit vigilenţa (bazându-mă pe frig, c-o să le ţină departe de mine) şi-am lăsat fereastra deschisă şi nesupravegheată. Acum, pesemne, ivindu-se zorii, ieşise din ascunzătoare, zărise parcul unde a zbur(d)at toată vara, a lovit-o dorul de casă şi s-a gândit să mai tragă o tură de Titan să-şi viziteze rudele înainte de căderea zăpezii. Nu reuşea din cauza geamului. Uitându-mă la ea cum se zbate, căzută pe spate, mi s-au umezit ochii. Viaţa noastră semăna, oarecum. Când pedalezi pe-un drum care nu duce nicăieri ai şanse să mori de drum lung. Aşa cum, dacă pedalezi pe-o singură idee, n-o s-atingi nemărginirea nici măcar cu privirea. Vine în viaţă un moment când e nevoie de schimbarea strategiei. Sau de luat calea pribegiei.
Priorităţile mi s-au schimbat oarecum, după o lună de la poposire. Nu mai aud traficul decât rareori, vecina împiedicată cred că-i plecată, alarmei i-am luat piuitul definitiv, acum mă concentrez pe imagine. A mea. Mă dibuie prea mulţi că nu-s băştinaşă, am aerul ăla de provincial pe care nu mi-l pot camufla. Încă. Dar lucrez să mă cizelez. În week-end, când sunt mai liberă, elaborez strategii pe care le implementez apoi, în săptămâna care urmează.
Tema pentru săptămâna viitoare este să scap de accent. Mi-am propus asta după ce o doamnă mi-a spus alaltăieri că semăn foarte bine cu sora mea, chiar şi la voce, decât că eu pronunţ cuvintele mai rar şi mai apăsat. Cred şi eu, că doar dacă anunţi speriat: "bre, tuşu' s-o gătat!", tre' s-o spui apăsat. Pronunţia capitalistă însă, cere să emiţi detaşat, fluent şi fără accent: "doamnă, s-a terminat tuşul!". Păi da, dar soră-mea stă în buricul civilizaţiei de-un sfert de secol, ea s-a subţiat, s-a cizelat, s-a realizat. Eu, abia sosită din poiana cu alune, mai am de aşteptat şi de luptat.
Mi-am mai propus ca înainte să accept vreo invitaţie la ceai sau cafea să mă antrenez, să mă cizelez, să mă subţiez şi eu. Măcar cât să n-o fac de râs pe soru-mea, care acum nu mai zice în ruptu' capului că mestecătoru'-i mocskos, cum ziceam noi în copilărie. Ea spune acum din vârful buzelor că ansamblul mojar-pistil din receptură are depuneri de substanţe grase de la ultimul preparat şi trebuie spălat.
(Şi la sfârşit trebuie clătit cu apă distilată, n-am uitat. Orice recipient trebuie limpezit cu apă distilată, asta e regula de aur în receptură, lângă aia de argint care nu-ţi dă voie să învârţi în mojar decât de la dreapta la stânga.)
Revenind la cizelarea mea, voi accepta, deci, invitaţiile la cafea de îndată ce voi fi făcut minime progrese. Prioritatea mea acum este pregătirea pentru invitaţia la Mojo, pe care mi-a facut-o prietenul meu Ştefan Alexandru Ciobanu. Voi începe prin a mă antrena să par o femeie cosmopolită, să nu-l fac de râs nici pe el, doamne fereşte, printre scriitorii, cititorii şi admiratorii care vor fi prezenţi.
Când eşti provincial şi ajungi în Bucureşti, toate lucrurile ţi se par grandioase, caşti gura cât tunelul de metrou, ai o privire confuză şi băştinaşii se amuză. Aşa că mi-am propus ca odată ce-am păşit în Mojo să arborez un aer uşor acrit, un pic nemulţumit, atât cât să par obişnuită cu poezia şi cu măreţia. N-o să mă extaziez, n-o să gesticulez, n-o să mă minunez. Dacă va fi să fie viscol şi ger la următorul pariu pe prietenie, eu o să observ, detaşată, că s-a mai răcorit un pic şi bate niţel vântul. Îmi dau cuvântul!
Şi-o să mai fac ceva, atunci când o să mi se aducă limonada (dacă beau tequila, în cinci minute-s pe jos, întinsă ca o clătită, cu strategia împrăştiată): o să-mi încreţesc discret nasul la degustare şi-o să adaug pe un ton scăzut, complet fără accent, că la Bucureşti limonadele nu sunt suficient de chambré. Şi cu asta mi-am asigurat ghid până la ultima ediţie a pariurilor pe prietenie. Să fie!
Atât pentru azi, deşi mă tem că dacă citeşte soră-mea îmi zice iar c-am făcut-o lată.
Mă duc să fac gargară cu apă distilată.
Voilà şi-o ploşniţă roşcată!
Ieri dimineaţă m-am trezit în încercările uneia de-a decola de pe pervaz. Iar mi-a slăbit vigilenţa (bazându-mă pe frig, c-o să le ţină departe de mine) şi-am lăsat fereastra deschisă şi nesupravegheată. Acum, pesemne, ivindu-se zorii, ieşise din ascunzătoare, zărise parcul unde a zbur(d)at toată vara, a lovit-o dorul de casă şi s-a gândit să mai tragă o tură de Titan să-şi viziteze rudele înainte de căderea zăpezii. Nu reuşea din cauza geamului. Uitându-mă la ea cum se zbate, căzută pe spate, mi s-au umezit ochii. Viaţa noastră semăna, oarecum. Când pedalezi pe-un drum care nu duce nicăieri ai şanse să mori de drum lung. Aşa cum, dacă pedalezi pe-o singură idee, n-o s-atingi nemărginirea nici măcar cu privirea. Vine în viaţă un moment când e nevoie de schimbarea strategiei. Sau de luat calea pribegiei.
Priorităţile mi s-au schimbat oarecum, după o lună de la poposire. Nu mai aud traficul decât rareori, vecina împiedicată cred că-i plecată, alarmei i-am luat piuitul definitiv, acum mă concentrez pe imagine. A mea. Mă dibuie prea mulţi că nu-s băştinaşă, am aerul ăla de provincial pe care nu mi-l pot camufla. Încă. Dar lucrez să mă cizelez. În week-end, când sunt mai liberă, elaborez strategii pe care le implementez apoi, în săptămâna care urmează.
Tema pentru săptămâna viitoare este să scap de accent. Mi-am propus asta după ce o doamnă mi-a spus alaltăieri că semăn foarte bine cu sora mea, chiar şi la voce, decât că eu pronunţ cuvintele mai rar şi mai apăsat. Cred şi eu, că doar dacă anunţi speriat: "bre, tuşu' s-o gătat!", tre' s-o spui apăsat. Pronunţia capitalistă însă, cere să emiţi detaşat, fluent şi fără accent: "doamnă, s-a terminat tuşul!". Păi da, dar soră-mea stă în buricul civilizaţiei de-un sfert de secol, ea s-a subţiat, s-a cizelat, s-a realizat. Eu, abia sosită din poiana cu alune, mai am de aşteptat şi de luptat.
Mi-am mai propus ca înainte să accept vreo invitaţie la ceai sau cafea să mă antrenez, să mă cizelez, să mă subţiez şi eu. Măcar cât să n-o fac de râs pe soru-mea, care acum nu mai zice în ruptu' capului că mestecătoru'-i mocskos, cum ziceam noi în copilărie. Ea spune acum din vârful buzelor că ansamblul mojar-pistil din receptură are depuneri de substanţe grase de la ultimul preparat şi trebuie spălat.
(Şi la sfârşit trebuie clătit cu apă distilată, n-am uitat. Orice recipient trebuie limpezit cu apă distilată, asta e regula de aur în receptură, lângă aia de argint care nu-ţi dă voie să învârţi în mojar decât de la dreapta la stânga.)
Revenind la cizelarea mea, voi accepta, deci, invitaţiile la cafea de îndată ce voi fi făcut minime progrese. Prioritatea mea acum este pregătirea pentru invitaţia la Mojo, pe care mi-a facut-o prietenul meu Ştefan Alexandru Ciobanu. Voi începe prin a mă antrena să par o femeie cosmopolită, să nu-l fac de râs nici pe el, doamne fereşte, printre scriitorii, cititorii şi admiratorii care vor fi prezenţi.
Când eşti provincial şi ajungi în Bucureşti, toate lucrurile ţi se par grandioase, caşti gura cât tunelul de metrou, ai o privire confuză şi băştinaşii se amuză. Aşa că mi-am propus ca odată ce-am păşit în Mojo să arborez un aer uşor acrit, un pic nemulţumit, atât cât să par obişnuită cu poezia şi cu măreţia. N-o să mă extaziez, n-o să gesticulez, n-o să mă minunez. Dacă va fi să fie viscol şi ger la următorul pariu pe prietenie, eu o să observ, detaşată, că s-a mai răcorit un pic şi bate niţel vântul. Îmi dau cuvântul!
Şi-o să mai fac ceva, atunci când o să mi se aducă limonada (dacă beau tequila, în cinci minute-s pe jos, întinsă ca o clătită, cu strategia împrăştiată): o să-mi încreţesc discret nasul la degustare şi-o să adaug pe un ton scăzut, complet fără accent, că la Bucureşti limonadele nu sunt suficient de chambré. Şi cu asta mi-am asigurat ghid până la ultima ediţie a pariurilor pe prietenie. Să fie!
Atât pentru azi, deşi mă tem că dacă citeşte soră-mea îmi zice iar c-am făcut-o lată.
Mă duc să fac gargară cu apă distilată.
Voilà şi-o ploşniţă roşcată!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)