Barochineria

Așa s-a numit seara de muzică barocă pentru vioară și chitară din cadrul celei de-a treia ediții a Hibernalului de chitară la care am avut norocul să apuc un loc pe scaun, sâmbătă seara, la Biblioteca Națională.

Deși se zice adesea că norocul ți-l faci singur, aseară norocul meu s-a datorat exclusiv doctorului, căruia îi mai mulțumesc odată cu ocazia asta pentru ajungerea, șederea și încântarea mea la concert.

N-o să mă apuc de făcut critică muzicală, n-am căderea să mă pronunț, dar am libertatea să spun ce-am simțit, ce-am trăit, ce-am văzut sau ce mi s-a părut.

Mărturisesc că muzica preclasică n-a fost niciodată printre genurile mele favorite. Am avut deseori sentimentul că odată început, valul de note ale clavecinului sau lăutei n-or să se mai sfârșească niciodată, or să tot curgă, imperturbabile, până or să-mi amorțească urechile.

Ei bine, aseară, nu știu cum au făcut cei doi artiști, Natalia Pancec și Maxim Belciug, că au reușit să domesticească barocul, să-l traducă într-o limbă de circulație mai largă, să pricepem și noi, muritorii de rând, câte ceva, să simțim un cât de mic fior. Și-am simțit. După Largo din sonata lui Francesco Maria Veracini am aplaudat moderat. Ne-am simțit bine, așa că la Sonata lui Corelli am dat să batem din palme mai cu foc, după preludiu, dar ne-a oprit maestrul Belciug cu o discretă mustrare din ochi. Am mai avut ceva zvâcniri și după sarabandă, dar iar ni s-a făcut semn că nu e cazul să insistăm.

Nu știu de ce, poate din cauza zâmbetului cuceritor al Nataliei Pancec sau pentru că Maxim Belciug era atât de frumos convingător când storcea chitara de acorduri, că noi am amestecat aplauzele printre larghetto și adagio, iar după vivacele lui Locatelli ne-am dezlănțuit pur și simplu, așa că maestrul s-a uitat siderat la Natalia Pancec și-a exclamat, dezarmat: chiar așa, de ce nu s-ar aplauda între părțile unei sonate!?
Vânt la pupa!, ne-am zis noi și-am aplaudat până la sfârșit, pe unde ne-a tăiat pe noi capul. Artiștii s-au dat bătuți, ne-au zâmbit, iar la sfârșit - noi aplaudam frenetic, cerând bis - ne-au cântat ceva pe gustul nostru brut: o manea barocă, după cum s-a exprimat maxim, Maxim: gavota de Lully. Am fost pur și simplu fericiți, am aplaudat până ne-am săturat.
Apoi am plecat.

Vă recomand cu drag cele două CD-uri lansate recent: „Emociones”care ne propune o colecţie de piese tradiţionale şi lucrări ale unor compozitori îndrăgiţi de muzică latino-americană, iar dacă urechea sau inima nu vi se asortează cu emoțiile prea puternice, poate vă surâde norocul cu barocul: „Ad Fontes” este înre­gistrarea live a unui recital susţinut de cei doi în martie 2010 și conţine muzică renascentistă şi barocă.

(Eu am primit și două dedicații pe ele, cu maxim drag sublunar. Sunt norocoasă la Maxim, e clar! )