joi, 30 septembrie 2010

Souvenirs

Dragi iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi!
Şi ferestrele-amândouă
Că mama v-aduce vouă
În desaga din spinare
Un cadou la fiecare.

Al.M: O zi însorită şi inedită, petrecută în Park Güell, printre construcţiile năstruşnice ale lui Antoni Gaudi.



Ami: Un spectacol incendiar la Arena di Verona.



AnDRAW: O explozie de culoare - celebra fântână barceloneză de pe Montjuic.



anamaria: Un colier cu perle şi cristale de la Swarovski Kristallwelten, Innsbruch.



Anima: O plimbare romantică prin Verona, cu ecoul paşilor lui Romeo şi-ai Julietei.




Cami B: După atâta căldură şi soare, un pic de răcoare şi pentru tine.



Cana cu cireşe: Promenadă pe celebrul Kapellbrücke, Luzern.



Costea: "Studiu de caz": La Pedrera, Antoni Gaudi.



Costea Andrea Mihai: Pentru următoarele mii de cuvinte, o bucăţică din Elveţia.



Constantin Jacota: Salon de expoziţie personală la Geneva.



Daliana: După atâta zbor, pozăm pentru albumul "Wind's Seagulls".





doctorultau
: Sursa de sănătate - La Boqueria di Barcelona.




Elfa: Poate tu înţelegi geniul şi/sau nebunia lui Gaudi cu Sagrada Familia, că eu nu pot :D



Ella: Peştera Postojna, cea mai lungă peşteră carstică din Slovenia. 20 km de galerii cu o extraordinară verietate de speleoteme.



Gabriela Pană: Sper că n-ai rău de mare, pentru că ţi-am aranjat o croazieră de 2 săptămâni. Echipajul aşteaptă să stabileşti itinerariul.




Incertitudini: Unei doamne îi şade bine într-un castel, deci Château de Chillon.



Lady Io: Te invit la o plimbare nocturnă prin Budapesta de vis. Plus o croazieră pe Dunăre cu cina inclusă.



Lia: Un platou cu tapas, servit la un restaurant de pe renumita La Rambla. Felurile de bază le alegi singură, plătesc eu nota :))



Liana: Crustacee delicioase pentru mese copioase de La Boqueria di Barcelona. (Vinul îl aduc eu :D )



Lilly: Ţi-am alimentat cardul, ai o zi de shopping în Andorra La Vella. Cazare la Casa Canut, cinci stele :D




Maya: Draga mea, hai o fugă până la Innsbruch şi după shopping te invit la cină, să mai povestim una-alta.



Misaki: Din Japonia, la muzeul de artă din Barcelona.



neuro-nul: M-am zbătut şi ţi-am luat abonament la meci. Pe Stadionul Olimpic din Barcelona. :P



PN: Pentru grădina ta sălbatică ţi-am adus tufa asta de iarbă din curtea fabricii de parfumuri Fragonard. Bonus, un parfum de la mama lui. ;)



printrenori: Nori printre care să te plimbi, semeţ :)




robert: Dragul meu, m-am gândit că la decernarea Pulitzerului ne-ar sta mai bine într-un Bentley, aşa că iată cheile de la noua ta maşină :P



Vitualkid: Vă propun o plimbare pe malul lacului Léman, să admiraţi şi să hrăniţi lebedele.



Zamfir: M-am gândit că tu cu Ulise aţi bătătorit locurile ştiute aşa că aţi vrea să mai schimbaţi peisajul. V-am cumpărat o vale, nişte dealuri şi ceva munţi în Elveţia, sper să vă placă :D



zazuza: După atâta gulyas, o plimbare pe (lângă) oglinda lacului e binevenită.



Pentru toţi cititorii şi vizitatorii, pun la dispoziţie beciul de bere din Innsbruck.



Cei care nu beau au intrarea plătită la Mănăstirea şi Muzeul Montserrat.

vineri, 17 septembrie 2010

"Negrese"

Sunt multe bloguri culinare, nu voi intra în competiţie cu nicunul dar, ca o excepţie, astazi vă propun o reţetă inedită. M-a inspirat reteta de-aici. Şi aluatul de aici.
(Folosiţi unt pentru că margarina e nesănătoasă. Dacă nu mă credeţi mergeti la doctor şi întrebaţi).

Aşadar, purcedeţi la treabă, e multă. Şi trebuie făcută conştiincios dacă doriţi nişte "crocănţele" delicioase, după care să vă lingeţi degetele.
Eu aşa am făcut. Mi-am adunat pe lângă mine ingredientele precum cloşca îşi adună puii şi m-am apucat de amestecat, de tăiat, de pliat, de împachetat, iar şi iar, ca Sisif. Gândul că papilele mele se vor întâlni, pe seară, cu crocănţeaua fragedă, că măselele mele o vor strivi treptat şi gustul se va prelinge încet, învăluind papilele avide şi vălul palatin, va îmbăta lueta, apoi va aluneca prin esofag şi se va cuibări fericită în stomac, isterizând pilorul care se va stenoza degrabă încercând să prelungească plăcerea, gândul acesta zic, îmi dădea aripi.

Când aluatul a fost gata, l-am întins frumos, l-am pensulat cu ou spumat, l-am presărat cu susan, l-am tăiat cu grijă în fâşii egale pe care le-am răsucit în jurul axei cu 360 de grade, le-am aliniat echidistant pe hârtia de copt şi-am băgat tava în cuptorul preîncălzit la 200*C. Am fixat timerul la 20 de minute şi-am plecat.

Am hranit şi periat câinele vreo 15 minute, am tăiat florile uscate la câţiva trandafiri în următoarele 10, am plivit nişte buruieni vreun sfert de oră, am măturat foişorul cam 10 minute, am udat ghiveciul cu rozmarin în următoarele 5 şi când să ud achimeneşii de pe pervazul de la intrarea în casă nările mi-au fremătat. Am inspirat şi-am realizat ce s-a-ntâmplat. M-am târât, lividă, până la uşa bucătăriei şi-am intrat. Fumul gros, negru, avea consistenţa aluatului de crocănţele iar mirosul, greu ca plumbul, zăcea lipit prin toate colţurile, pe toate rafturile, prin toate dulapurile, în fiecare cutie, pe fiecare farfurie. Până şi zahărul devenise brun, din bălai cum fusese.

Sunt o femeie tare, mă ţin bine cu firea, aşa că n-am sărit, impulsivă, la uşa cuptorului, cum ar fi facut o femeie panicoasă. Am analizat situaţia şi-am stabilit un plan: îmi voi pune mănuşile de silicon, voi deschide rapid uşa cuptorului, voi înhăţa tava şi-o voi goli ultra-rapid într-o pungă de hârtie (sunt ecologistă convinsă, evit cât pot plasticul), sigilez ca să nu împrăştii mirosul prin casă şi arunc coletul la gunoi. (În naivitatea mea, credeam că mirosul a stat înghesuit în bucătărie, presurizându-se. De fapt supraplinul evadase demult pe sub uşă, prin gaura cheii, prin orice fisură care i-a ieşit în cale, cotropind întreaga casă).

Doi, trei, şi! Am deschis cuptorul, am smuls tava şi-am vărsat-o ultrarapid. Pe jos, pentru că punga şi-a închis orificiul cardic refuzând să înghită ce-i îndesam eu pe gât. Nici chiar în aceste condiţii nu m-am pierdut cu firea, am luat repede un prosop şi-am acoperit nenorocirea până am fugit în subsol după mătură. Calm, am început să împing pe făraş prosopul de sub care, din când în când, răsărea câte-un căpşor brunet care-mi zâmbea. Am strâns punga la gură, am dus-o la container şi m-am întors pe frontul de lucru.

Am spălat, pe îndelete, apăsat, cuptorul, mobila, rafturile, oalele, farfuriile, tacâmurile, sertarele, aragazul, faianţa, gresia, pereţii, totul. De două ori. Prima dată cu oţet, a doua oară cu detergent cu parfum de portocale. Totul strălucea. Şi mirosea. Nu a portocale, cum ar fi fost normal, ci a cal mort, răscopt.
Aşa că am reluat operaţiunea, adăugănd scorţişoară succesiunii anterioare oţet-portocale. Apoi am ieşit afară. Nu că mi-ar fi ars de plimbare la ora aia, dar voiam să-mi aerisesc alveolele pulmonare iar la întoarcere să măsor, cu ele curate, nivelul şi calitatea mirosului din bucătărie.
După jumătate de oră, am intrat, timidă, în casă. Da, mirosul nu mai era acelaşi! Acum mirosea a cal mort, rascopt, umplut cu portocale şi scorţişoară.

Era să clachez, dar sosirea colegului m-a adus rapid în simţiri. L-am întâmpinat zâmbitoare şi l-am poftit la cină: Astă seară, avem "Negrese". Bine făcute.

miercuri, 15 septembrie 2010

Dimineaţa, păsărilor le cresc aripi şi cântă

În lumea lui subţire ca aburul nu e loc pentru nimeni. Încape doar el şi muzica lui. Ar vrea să cânte un vals dar sub degetele amorţite notele-şi fac de cap , se amestecă, se înşiră, se tânguie, într-o jelanie care-ţi muşcă din suflet.
Două monede. Atât valorează tristeţea lui amestecată cu note întregi, cu optimi, cu şaisprezecimi de inimă.
Frigul îi cucereşte oasele unul câte unul, hainele nu mai au niciun rost, îmbracă o umbră. Ghetele tropăie goale în vreme ce picioarele lui se plimbă desculţe prin alte lumi.

O fi trăit în tinereţe vreo fericire necugetată şi plăteşte de-atunci pentru ea, gândesc. Pleoapele i se ridică brusc, dezgolind nişte ochi de un cenuşiu încremenit, fără viaţă. Ai fi zis că ochii i-au murit înaintea inimii dacă n-ar fi vorbit desluşit:
"Dimineaţa, păsărilor le cresc aripi şi cântă"
.

vineri, 10 septembrie 2010

Бабочки

Любовь бабочки. Oранжевый, красный, черный, белый. Bсе.











marți, 7 septembrie 2010

Sarcina, alăptarea şi polenizarea

Viaţa e grea. (N-am crezut că voi apela vreodată la o introducere atât de imbecilă, dar iacata-mă-s!)
Ea nu e grea mereu, e grea doar când fericirea are ameţeli, greţuri, amenoree şi-i apar pete pe faţă.

Când te naşti, viaţa e virgină, lină, divină. Nu te doare decât în prima lună burta, de la foame sau de la colici şi mai apoi gingiile de la dinţi, dar există în jurul tău o armată de alinători specializaţi, care sar mintenaş cu lapte, zemuri, prişniţe, ceaiuri, frecţii, cântece, descântece, te alăptează şi te oblojesc până-ţi trece. Te lingi pe bot şi începi să gângureşti fericit. Fără să te fi spetit.

Mai târziu, când ai mai crescut, poţi avea, dacă eşti mai sensibil, coşmaruri de la tabla înmulţirii cu nouă şi de la propoziţia circumstanţială de loc. Dar familia sare cu ajutoare, face planşe cu roiuri de albinuţe zburătoare şi zâmbitoare, pe care tu le înmulţeşti şi le numeri de plăcere, mâncând miere. Şi te trezeşti pe neaşteptate matematicianul clasei. Pentru implementarea propoziţiei circumstanţiale de loc în căpşoru-ţi delicat şi protejat, fiecare slujitor al fericirii tale sare cu o intrebare ajutătoare: unde? de unde? încotro? pe unde?

Doldora de matematică şi gramatică te trezeşti într-o bună dimineaţă cu urme de mustaţă. Şi crezi că eşti deja mare, gata. Dar vine tata, cu aceleaşi întrebări circumstanţiale:
de unde? încotro?
Şi ţie numai la gramatică nu ţi-e gândul, deşi tot gramatica te salvează şi-ţi arată pe unde se evadează. Dacă scapi cu fuga se cheamă, la vârsta asta, că te-ai scos. Viaţa e încă uşoară. Şi visurile tale derapează către fantasma fericirii fără de moarte şi dacă se poate şi fără ameţeli şi greţuri.

Numai că legile firii şi-ale omenirii spun că odată şi-odată te faci mare-mare. Şi tre' să şezi pe propriile picioare. Ceea ce e cam dificil, pentru că dintr-o dată ai rămas fără slujitori. Tabla înmulţirii nu mai are gust de miere ci de fiere, pentru că acum nu te mai ajută decât la calcularea micşorărilor salariale şi a majorării dobânzilor la bănci, socoteli care-ţi strepezesc vezica biliară şi te trezeşti dimineaţa cu gura amară. Iar întrebările care înainte vreme te ajutau să dibuieşti propoziţia circumstanţială de loc te ajută acum să nimereşti acasă de la locul de muncă. Sau invers.

Şi uite-aşa, pe nesimţite, fericirea ta îşi întrerupe ciclul obişnuit, începe să aibă greţuri matinale şi după o vreme îi apar pete maronii pe faţă. Când vezi că se îngroasă gluma te duci, speriat, la doctor. În Austria, că sistemul sanitar românesc e mort. Doctorul îţi face anamneza şi-ţi pune diagnosticul: You're fucked! Adică eşti polenizat.

miercuri, 1 septembrie 2010

Bulimia vs lipotimia

Cu mulţi ani în urmă am fost silită de împrejurări să socializez o primăvară cu o domnişoară sosită în ţară de pe tărâmurile îmbelşugate ale unei ţări îndepărtate.
N-am întâmpinat-o cu buchetul tradiţional de garoafe ci cu ochii mijiţi, pregătiţi să reacţioneze şi să sancţioneze creatura care invada habitatul meu tihnit.
A sosit un fel de Albă ca Zăpada, preţioasă, arţăgoasă, supărată şi debusolată, iar mie mi s-a cerut să mă port frumos pentru că e nefericită, îndrăgostită, rănită şi părăsită.
Cam multe şi cam ambigue suferinţe pentru mine, care până la vremea aceea nu iubisem pe nimeni într-atât încât să mi se diminueze apetitul sau să-mi sară somnul.

Domnişoara Vera nu avea poftă de mâncare. Refuza laptele în orice combinaţie i s-ar fi oferit, bea doar ceai de tei sau de mentă deşi avea, i se spusese, lipsă mare de calciu.
Nici brânză nu mânca, de niciun fel. Mămăliga îi dădea frisoane iar măselele i se încleştau dacă vedea bucăţi de legume plutind în derivă prin ciorbă. Supa o strecura printre dinţi, cu mare grijă, să nu scape la vale pe gâtlej tăiţeii burtoşi şi alunecoşi. Merele trebuiau cojite iar piersicile jupuite. Din portocală mânca doar pieliţa albă de sub coajă, iar franzelei îi smulgea doar coaja de pe burtă. Fugărea puiul prin farfurie mai ceva decât fugise, viu, prin ogradă, iar dacă simţea iz de mărar devenea albă ca zăpada.

Prin comparaţie, eu semănam cu Ivan Turbincă. Neîndrăgostită dar mulţumită, mâncam orice. Piftie, lipie, baclavale, sarmale, miei, tăiţei, curcani, fazani, bibani, crapi, napi, acadele, bezele, paşol na turbinca! De la sosirea Verei însă, de câte ori ne aşezam la masă îmi săreau nervii din carcasă. Privind-o, nici dumicaţii mei nu se mai deplasau în orânduială: gogoaşa exploda pe traseu, puiul cotcodăcea înghesuit între amigdale, piftia tremura zdruncinându-mi plombele, bibanul o lua la vale cu solzii în răspăr. Nimic nu mai avea gustul de odinioară, iar când a sosit vremea plecării Verei în ţara ei bogată şi minunată, n-am suferit deloc, mărturisesc cinstit. Vorba basmului: de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi.

Luna trecută ne-am revăzut, după mai bine de 20 de ani. Pentru mine momentul a fost debusolant: Vera e cât un elefant! N-a mai rămas nimic din Albă ca Zăpada, nici măcar culoarea, pentru că Vera şi-a petrecut pesemne ultimii ani în solar. Acum mănâncă şi mărar. De fapt mănăncă orice, judecând după apetitul cu care s-a înfruptat în ziua petrecută împreună ca să mai depănăm şi noi nicaiva amintiri din tinereţe. N-avem decât o primăvară în comun, aşa că amintirile s-au terminat repede, dar ea a depănat în schimb vreo 200 de metri de paste Carbonara la cină. La micul dejun si-a asigurat doza anuală de fosfor şi calciu iar la prânz am reuşit să ţin socoteala primelor 15 sărmăluţe-n foi de viţă sufocate în smântână, după care am pierdut şirul caloriilor.

Uitându-se suspicioasă la cafeaua mea de dimineată, fără zahăr şi fără lapte şi la cina mea compusă din salată asortată cu tofu m-a-ntrebat dacă-s beteagă, de ţin aşa un regim drastic. N-am avut curaj să-i spun că am descoperit blogul doctoruluinostru şi că la o adică-s mai sănătoasă decât eram la 18 de ani, mâncând curcani, aşa că am îngăimat ceva despre regimuri de viaţă. A sărit arsă că e sătulă de regimuri şi-a cerut lista de vinuri.

Ne-am despărţit fiecare cu câte o frică în sân: ea temându-se că mă va lovi lipotimia iar eu cu teama c-a lovit-o bulimia.