miercuri, 30 iunie 2010

Câine şi circ

În urmă cu ceva ani, pe vremea când nu aveam gard, animalele circulau liber în jurul casei şi prin livezile limitrofe.
Şoarecii sprintau prin bălării, după care, când dădea frigul toamnei, se mutau prin bucătarii isterizând bărbaţi, femei şi copii. Cârtiţele se târau ce se târau prin galerii dar, la o adică, dacă li se făcea de briză, lopătau optimiste spre scoarţa terestră şi stăteau tolănite la lună în vârful muşuroaielor. Melcii se hrăneau pe alese şi pe îndelete cu orice le poftea inima şi regimul alimentar. Coţofenele, temperamentale şi extrovertite, răcneau nestingherite cât le ţinea penajul, furând orice le făcea cu ochiul. Câinii vagabonzi dădeau târcoale casei după lăsarea întunericului şi lăsarea vreunui os.

Aşa a-nceput circul. Cu un câine şi-o pâine. Pâinea era uscată de soare, câinele de foame. Un om câinos l-a fugărit. Dar cum era lihnit, câinele a revenit. Iar eu l-am omenit,
ca să zic aşa. L-am omenit şi azi, şi mâine, şi m-am ales c-un câine. Că n-a mai vrut să plece. Nici măcar în week-end. Stătea şi păzea.
Nu prea ştia el obieceiurile casei, adică cine trebuia lătrat, cine scuturat şi cine ignorat, aşa că m-am trezit într-o bună zi în urletele disperate ale poştăriţei. Câinele a apucat-o de geanta cu scrisori şi-a scuturat-o zdravăn, amestecându-i veştile bune cu cele rele, telegramele cu integramele, facturile de apă cu cele de gaz şi Libertatea cu Adevărul.
Nu-l cunoşteam nici eu foarte bine pe câine, abia ne împrieteniserăm, dar mi-am amintit de un film cu Chuck Noris, ceea ce mi-a dat curaj s-o slavez pe poştăriţă, cu corespondenţă cu tot, din gura animalului.

Soarta îmi era pecetluită, mi-aş fi dat şi singură seama, dar mi-a spus-o şi oficianta poştală, apăsat. Ameninţările ei m-au umplut brusc de respect şi de responsabilitate, aşa că am sărit în maşină şi-am gonit spre primul cabinet veterinar. Apoi spre al doilea. Apoi spre al treilea unde, în sfârşit, un medic a fost dispus să vină la domiciliul câinelui să-l boteze şi să-l vaccineze. Vaccinul s-a numit Nobivac, câinele s-a numit Carol iar rezolvarea problemei s-a numit padoc. De unde Carol nu mai pleca în haiducie decât seara tarziu, când poştaşii dormeau duşi.

După o vreme m-am trezit că vine Carol acasă cu o amărâtă de căţea şchioapă, slabă şi fără jumate de ureche. Încă nu eram pregătită să devin soacră mare dar ştiam că nu te poţi pune de-a curmezişul în faţa iubirii aşa că am început s-o hrănesc. Şi până la urmă, aşa hâdă, s-o îndrăgesc. Până au prins de veste vecinii. Care mi-au făcut un perdaf de zile mari că pripăşesc în curtea comună animale râioase şi dubioase. Cum vecinul e fost colonel de poliţie, mă şi vedeam în cătuşe, cu Kalashnikovul la tâmplă, jurând că voi emigra cu tot cu câini şi voi cere azil politic la Brigitte Bardot pe moşie. Am cerut doar un răgaz mic, în care am chemat iar veterinarul cu injecţia şi botezul. Pripăşita s-a numit Sara. Şi-a fost cuminte toată vara.

Spre toamnă, vecinii au plecat din ţară pentru trei luni şi m-au rugat să vad şi de casa lor, să n-o las pradă hoţilor. Le-am spus că am soluţia perfectă pentru ei: Sara. Au fost de acord, deşi ei visau la un câine adevărat, poliţist, cu pedigree şi canini beton. Le-am predat-o cu acte în regulă, vaccinată şi îngrăşată.

Pacea şi liniştea domneşte între noi până când căţeaua o face de oaie.
Atunci sunt chemată la şedinţă cu părinţii. Trebuie să iau act şi măsuri: Sara latră fără rost în plină noapte. Sara sapă gropi sub temelia casei. Sara demolează cuşca. Sara refuză femurul de porc, mâncând doar dacă e hrănită din palmă, boabă cu boabă, cu Pedigree - bombonele gumate.

În seara asta am avut iar şedinţă. De trei zile în vecini au înflorit gladiolele bleu. Sara nu mai face caca decat între ele. De mâine caut pictor dispus să vină la domiciliul clientei.

Canis et circenses.



joi, 24 iunie 2010

Scrisoarea V

"Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie,
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee"
...


miercuri, 23 iunie 2010

Scrisoarea IV

"Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil
Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?"

Scrisoarea III

- Tu eşti Mihnea?
- Da'mpărate!

...şi scot limba într-o parte sengihnampakgigi

marți, 22 iunie 2010

Scrisoarea II

"Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi"...






sâmbătă, 19 iunie 2010

O scrisoare de la Mihnea Solo

Arcadia m-a pus să scriu,
În locul ei, pe blog.
Vasile încă este viu
Da'mi pare cam olog.

Să vă mângâie Dumnezeu
C-aşa e la bătaie.
Am scris această carte eu
M.P. de-aici, din baie.


marți, 15 iunie 2010

O lume nebună, imună, comună

Tocmai am gătat de citit Povestiri de psihoterapie românească - 19 cazuri inedite.
Înainte de asta, am citit Cum supravietuim în propria noastră familie şi
Comunicarea cu oamenii dificili. Dacă merg şi mai în urmă, am citit teza de doctorat a unui prieten psiholog. Despre inserţia valorilor morale în sfera comportamentelor şi a relaţilor interumane.

Mărturisesc că în urma acestui şirag literar cu care mi-am împopoţonat creierii în căutarea drumului către sine şi a dezvoltării personale, sunt complet obnubilată.
S-au dus vremurile când în sfânta mea ignoranţă credeam tot ce mi se spunea, spuneam tot ce credeam, râdeam la drumul mare şi plângeam liber la inaugurări de magazine.
Acum nu-mi mai permit gesturi bruşte, manifestări spontane, nu-mi mai las impulsurile să alerge bezmetice, ca o herghelie de cai prin stepă. După ce virusul psihanalizei mi-a învins în luptă dreaptă ignoranţa, 'geaba mi-am inundat canalul Coledoc cu ceai de Ginseng şi mi-am făcut frecţii la inimă cu sulurile de la Marea Moartă, că nu mai am scăpare.

Pănă să mă lovească filoxera, de fiecare dată când plecam de-acasă mă întorceam din uşă să verific dacă n-a rămas ceva nelalocul lui. Prietenele se minunau cum stau prosoapele mele aliniate în dulap ca soldaţii din Legiunea Străină, cum bluzele stau aliniate ca frunzele dicotiledonatelor în ierbar, cum brânza se cocoloşea, rotundă, în plăcinta mea, ca luna plină printre cumuluşi. Acum nu-mi mai permit astfel de rigori. Pentru că risc să-mi zărească vecina prosoapele sau bluzele aliniate, să-mi invidieze plăcinta, stabilind apoi la o cafea cu manichiurista că-s obsesiv compulsivă, ferească-mă Dumnezeu.

Dacă mi s-a vărsat bidonul cu var lavabil în maşină şi aş avea o justificare legitimă să nu mă hlizesc de complezenţă la bancurile cu Bulă ale vecinului şi să sar, măcar o zi, peste socializarea obligatorie de peste gard, nu-mi pot îngădui. Pentru că aşa cum plimbă el aparent fără noimă trimmerul prin gazon, mintenaş mă suspectează de Sindrom Asperger.

Până şi mamei mi-a fost teamă să-i mărturisesc că am goluri de memorie, că nu-mi amintesc deloc de unele măgării pe care ea susţine că le-am făcut, de teamă să nu piardă apoi nopţile discutând cu tata, perpelindu-se şi întrebându-se dacă nu cumva sufăr de tulburare de identitate disociativă.

Cu vreo câţiva ani în urmă, am omenit un psiholog pribeag. Numai că pizza pentru omenit psihologul s-a rumenit prea tare din vina lui Vasile, care n-a supravegheat-o, cum îi dădusem în grijă. Bun înțeles că i-am strecurat printre dinţi o zicătoare ungurească şi printre gene o cătătură de pe vremea când dacii şi romanii încă se mai tatonau pe la oase, înainte de încuscrire, că doar nu era să-l laud pentru izbândă. Psihologul, vigilent, a ginit cătătura mea strâmbă și-a scanat între doi dumicaţi metastazele căsniciei noastre. Așa că peste vreo trei zile ne-am trezit la ușă cu un cetățean care flutura un mesaj de salvare din partea psihologului. Omenos, se oferea să ne consilieze, să ne trateze, să ne pună-n ghips mariajul schilod.

Psihologia, am mai spus cândva, pare să fi devenit o modă, un must-have al vremurilor, iar dacă psihanaliza după ureche va continua să ia amploare, să se dezvolte precum producţia chinezească de tenişi pe vapoare, în apele internaţionale, vom ajunge în cele din urmă să ne suspectăm unii pe alţii fără noimă şi fără discernământ, să ne manipulăm, să ne tragem pe sfoară, să ne ducem cu preşul în aşa hal încât vom umbla cu ochelari de soare la miezul nopţii, o să ne ungem tenul cu lapte de ciment în loc de lapte demachiant, ca nu cumva vreun pârdalnic de muşchi să mişte-n front chiar în mijlocul negocieriilor cu vecinul de peste drum care, având ureche psiholoagă, va refuza semnarea tratatului de neagresiune, mirosind că vrei să-l duci cu preşul.
Sau cu mătura.

joi, 10 iunie 2010

Jalea şi valea

De-a lungul şi de-a latul alambicatei noatre vieţi căştigăm şi pierdem deopotrivă, după reguli pe care nu le înţelegem şi nu le putem controla.
Când câştigăm ceva aproape toţi recţionăm la fel: ne cresc aripi, ne zboară fluturi prin stomac, ne creşte adrenalina, inima, lumea ni se pare mai frumoasă, iarba mai grasă. Zâmbim, plutim şi dormim liniştiţi.

Însă când pierdem stiloul cu peniţă de aur sau broşa în formă de balaur, când pierdem ocazia sau ni s-a ofilit colocazia, când pierdem o afacere bănoasă sau pătăm faţa de masă, când ne fuge de-acasă găina sau vecina, când pierdem avionul sau am ars bulionul,
când ne-a crescut rata sau ni s-a măritat fata, recţionăm diferit. În funcţie de dimensiunile prăpădului personal, unii înjură, alţii fac spume la gură. Unii se perpelesc, alţii înţepenesc. Unii nu mai vorbesc în următoarele două decenii decât despre pierderea lor, alţii tac mâlc, dosesc prăpădenia sub pătură şi dorm cu ea la sân hrănind-o şi adăpând-o, să crească mare. Şi de unde era ea o pierdere mică, devine peste noapte voinică şi păguboşii se simt astfel îndreptăţiţi să fie acri şi nefericiţi, până la o nouă potopire sau o nouă fericire.

Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui, zicea înţeleptul Solomon. Musai deci că şi jalea trebuie să aibă un termen de garanţie, dincolo de care râncezeşte şi se împute.

Personal, m-am săturat de nemulţumiri, de scâncete, de oftaturi, de suspine, de feţe lungi, de revolte, de lacrimi, de drame, de ameninţări, de lamentări iar şi iar repetate. Chiar dacă-s justificate.
Vreau o pauză, o gură de oxigen, o căpşună, o noapte cu lună, o carte bună.

Jalea? Valea!

marți, 8 iunie 2010

Golden Delight vs John Doe

Postarea de astăzi a lui Costea mi-a dat ghes să fotografiez trandafiri.

N-au nicio vină şi cu egală dreptate niciun merit că există.
Dar privindu-i, nu poţi să conteşti diferenţa de clasă. De rasă. Şi de miros.



joi, 3 iunie 2010

Pe după plopi, fără soţ

Tuturor ni s-a-ntâmplat să greşim în viaţă. Toţi am făcut măgării. Mai mari sau mai mici, în funcţie de vârstă şi calificare. Apoi, în funcţie de noroc, am fost fie iertaţi, fie arestaţi.

De asemeni, toţi am fost nedreptăţiţi, înşelaţi, trădaţi, judecaţi sau măcar traşi de urechi pe nedrept. Şi toţi ne-am ofuscat. Şi-am făcut tărăboi şi-am plănuit răzbunări. Dar după o vreme ne-am deşteptat singuri sau pentru că am citit nişte înţelepţi care ne-au dat mură-n gură din geniul lor fără să ne ceară nimic în schimb, decât să nu mai fim proşti.

Eu n-am reuşit să mă deştept de una singură şi văzând că îmbătrânesc periculos de vertiginos l-am citit, de ruşine, pe Constantin Noica. Şi l-am crezut pe cuvânt, din prima, când spunea că "Răzbunarea reprezintă doar setea de justiţie rămasă în stadiul de sălbăticie". (L-am citit târziu, cum spuneam, deja am transaminazele hepatice cam bulbucate şi tre' să iau vitamine).

Ca să faci din răzbunare supremul ţel în viaţă, tre' să ai ficatul beton, sufletul mic şi creierul fără vlagă.

De pildă, dacă o nenorocită i-a făcut cu ochiul arendaşului tău şi el în loc să scuipe-n sân şi să fugă rupându-şi pingelele să se ascundă de ispită în poala ta şi-a rupt gâtul uitându-se după genele nenorocitei, dai fuga la doctor şi-ţi faci un set complet de analize. Dacă rezultatele ies prost, uiţi de răzbunare, pentru că rişti să dai colţul înainte să apuci să culegi vreo roadă. Aşa că te duci la Techirghiol îţi nămoleşti timp de trei săptămâni amintirile dureroase, te întorci acasă şi-ţi vezi liniştită de viaţă. Dacă ai una care să merite efortul, evident.

Dacă rezultatele ies perfecte şi ai ficatul tare, te pui pe răzbunare. Una adevărată, cu dobândă mare, ca un credit bancar cu rambursare în 30 de ani.
De câte ori rana din inima ta înşelată dă să se închidă, dai fuga şi te uiţi peste gard ce mai face ticăloasa cu gene zburdalnice. Şi când vezi că n-a lovit-o trăsnetul în timpul furtunii, că nu şi-a rupt gâtul la bungee jumping, că n-au mâncat-o leii în safari şi n-a căzut de pe Burj Dubai anul trecut, iei iataganul (pregătit pentru nemernică) şi ţi-l înfigi în inimă, de ciudă. Dacă n-ai îndemânare destulă, poţi să ţi-l înfigi din greşeală şi prin alte organe limitrofe şi te alegi pe lângă inima paradită şi cu ficatul înjunghiat sau cu vreun rinichi despicat. Setea de răzbunare îţi dă însă aripi ca Red Bull-ul şi după o convalescenţă de 5 ani eşti refăcută căt să mai pui de-o excursie de documentare, să vezi ce mai face "obiectul muncii" tale. Îţi pui costumul de comando, te paraşutezi în livada vrăjitoarei, te piteşti după plop şi stenografiezi (între timp te-ai căznit şi cu 45 de cursuri de stenografie pentru o răzbunare eficientă):

1. Hip-hip-ura! se pot observa cu microscopul optic primele riduri laba-gâştei!
2. Sânii i-au migrat spre sud cu 3 centimetri. Aleluia!
3. Părul i s-a rărit nesemnificativ dar detectez 45 de fire albe în plus în zona
temporo-parietală stângă (nemernica doarme neîntoarsă în hamac de 3 ore). Să fie primit!

4. Terminat.

Bilanţ pozitiv. Poţi lua o pauză de Tenerife. Dar antrenamentele nu încetează. Cât stai cu burta tolănită la soare iei laptopul şi mai bagi nişte comentarii anonimo-veninoase la pozele de pe Sunphoto ale scorpiei, mai arunci, tot anonim, cu nişte vitriol la cateva postări de pe blog, că doar tu nu dormi pe-o ureche, ca ea.

Şi uite-aşa te trezeşti într-o bună dimineaţă cu cârcei la buletin şi constaţi că ţi-a trecut viaţa şi tu n-ai dat prin ea pentru că te ascundeai pe după plopi. Fără soţ, că el era rămas acasă să tundă gazonul în vreme ce tu erai plecată în misiuni de răzbunare prin Afganistanul vieţii tale, fir-ar!

miercuri, 2 iunie 2010

Parcarea din 23 de mişcări şi 4 flotări

Fosta mea vecină avea o maşină. Pe care o scotea la plimbare duminica şi de sărbătorile legale. Viaţa noastră era tihnită ca pe vremea lui Topârceanu.
Noile vecine, cinci la număr, au trei maşini. 0,6 maşini pe cap de locuitor.

Vecina-mamă are 80 de ani şi n-are permis. Nici maşină nu are. Circulă cu bastonul, speriind câinii şi amuzându-se: "Îs atât de frumoasă că mă latră şi câinii!"

Fiica ei de 6o de ani are maşină de un an, două fete de circa 30 şi circa 25 de ani şi permis de conducere de foarte mulţi ani. A uitat de când. Şi să conducă a uitat. Când şofează se autosesizează toată suflarea de pe strada noastră. Primul lucru declanşează alarma. Apoi urcă la volan, îşi aranjează cocul, ochelarii, îşi fixează centura, oglinzile, repoziţionează scaunul, verifică ştergătoarele, claxonul, aprinde farurile, porneşte motorul, îl turează de ţâşneşte funinginea pe ţeava de eşapament ca la un avion cu reacţie, semnalizează dreapta, virează stânga, pune vehicolul în mişcare. Debreiează cu mare zgârcenie, de parcă ar negocia un schimb valutar cu bişniţarul din colţ, încetineşte, opreşte. Apasă butonul de la telecomandă, poarta începe să se deschidă. Din motive necunoscute mai apasă butonul odată, poarta se opreşte întredeschisă şi nedumerită. În cele din urmă pleacă.
Vom afla cu toţii când se întoarce, nu ne facem griji.


Fiica de 30 de ani are permis de 10 săptămâni. Maşină nu are. O conduce pe-a mamei. Încet. Foarte încet. Roteşte volanul cu pas-adaugat, cu ochii lipiţi de parbriz, cu fruntea lipită de volan, cu o portocală uriaşă liptă de lunetă. Fiind începătoare, nu face parcări. Claxonează scurt şi una dintre avansatele familiei iese şi garează autoturismul.

Mezina are vână, nerv, permis vechi şi prieten nou. Merge apăsat, smucit. Conduce la fel. Demarează în trombă, debreiază şi accelerează desincronizat, pe motor îl doare şi moare. Îl resuscitează, accelerează şi decolează. La poartă frânează.
La întoarcerea târzie de astă noapte a constatat siderată că pe locul ei de parcare s-au basculat doi metri cubi de nisip pentru resistematizarea curţii. A urmat cugetarea şi elaborarea unui plan de parcare. Când detaliile teoretice au fost puse la punct, a purces la fapte. Demaraj, viraj, frână. Eroare. Da capo. Marşarier, frână, demaraj, viraj, blocaj. Ceva nu mergea bine.
Recapitulare. Deziderat: gararea cu spatele, între gard şi movila de nisip. Mod de lucru: poziţionarea Opelului oblic pe drumul de acces, marşarier cu volan dreapta maxim, viteza de redresare a direcţiei de înaintare direct proporţională cu viteza de deplasare a vehicolului. Start. Demaraj. Viraje aleatoare. Eroare.
Da capo.
Da capo.
Da capo.
Iese familia în pijamale de prin dormitoare.
Opelul îşi înfige cu putere posteriorul în movila de nisip. De trei ori. Din ce în ce mai apăsat. Semn că şoferul e iritat. Ţeava de eşapament, tunată, robustă, zgomotoasă, se umple de nisip. Sora mai mare sare în ajutor. Face o flotare şi purcede la eliberare. Îşi înfige manichiura pe ţeavă, scoate ceva nisip şi dă să plece. Prea târziu! Motorul scuipă funingine nisipoasă ca vulcanul islandez. Cămaşa de noapte compromisă. Şi somnul vecinilor. Se ivesc pe la ferestre, cu ochii cârpiţi. Somnoroşii! Au pierdut episodul pilot. Insomniile mele sunt benefice, iată. N-am pierdut nicio secvenţă. Ochiul meu vigilent a fost pe fază de la primele vibraţii de tobă spartă până la ultima mişcare de parcare.

Al fine.

În fine.

Vecina-mezină coboară de la volan aburindă. Vecina-mamă, care a asistat fără un cuvânt la cazne, dă o tură Opelului epuizat şi glăsuieşte concluziv: "Perfect"!



marți, 1 iunie 2010

Aurora

E bună. Iubită mai ales de bărbaţi. Eu ştiu însă şi femei care o iubesc la fel de mult, dar se sfiesc s-o recunoască deschis. Vecinul meu o caută doar dacă nu e Stella aproape.
O mângâie pe gât, desenează pe trupul ei transpirat poteci care-l poartă spre locuri ştiute doar de palmele lui calde şi mari. Dacă n-ai şti de pasiunea lui statornică pentru Stella ai crede că amână clipa când va simţi răcoarea ei înfiorându-i trupul. De fapt el visează la Stella lui inegalabilă, unică, perfectă...

Aurora a fost la început blondă. O ştiau toţi. A vrut şi ea o schimbare şi-acum este brună. Schimbarea ei a împărţit bărbaţii în două. Unii au rămas statornici blondei, alţii se bucură de schimbare, lingându-şi fericiţi buzele uscate de arşiţă. Sunt şi unii la care nu le-a plăcut nici atunci, nici acum. Formele, gustul, mirosul ei nu-i ispiteşte, nu le stârneşte niciun fel de dorinţă, de poftă.

Aurorei nu-i pasă, priveşte semeaţă peste mulţime. O iubesc destui, nu are de ce-şi face griji.
Astă seară am privit-o scăldată de ultimele raze de soare. Părea frumoasă în culorile calde ale apusului şi mândră de numele pe care-l poartă: Fabrica de bere "Aurora".