Hai să dăm mână cu mână! (II)

Am vorbit nu demult despre strângerea de mână. Că una-i mai vânjoasă, alta mai alunecoasă, una mai absentă, alta aderentă, mă rog, după chipul şi asemănarea proprietarului.
Am avut însă parte, recent, de o seamă de strângeri de mână ale unui grup mai mare de rromi (ca să fiu politicăli corectă). Bărbaţi, femei şi puradei. Toţi, dar absolut toţi, dau mâna ferm, bărbăteşte. Ţigăneşte.

În momentul acela mi-am dat seama că nu numai forţa sau energia mâinii strânse contează ci şi percepţia, sentimentul, starea, imaginea care se naşte la atingerea mâinii.

Un domn vârstnic, de sub o pălărie cât postul de Sfânta-Mărie, mi-a întins nişte degete uscate, crăpate, ca nişte crengi de brad moarte. Ori mâna lui ori scoarţa bradului, egal.
Am avut un sentiment cotropitor de uscăciune de parcă m-ar fi mângâiat Bărăganul anilor '35.

Un alt domn, gras de nu mai zăreai orizontul dacă ţi se proptea în faţă, m-a înşfăcat cu o labă ca de urs, caldă, grasă şi zemoasă de-am crezut c-am nimerit printre măruntaiele unui hipopotam încins de soarele african.

O pirandă tânără mi-a zbârlit fiinţa şi mi-a pus la încercare voinţa cu o mână atât de îngheţată de-am crezut că intru în şoc hipotermic şi nici vara ecuatorială nu mă mai aduce-n simţiri. M-a strâns lung şi ferm, cum ziceam, iar când mi-a eliberat degetele, am rămas inertă, ca o amoebă cu pseudopodele paralizate. Dacă în mâna mea ciocolata nu se topeşte Doamne fereşte, ea putea transporta liniştită o îngheţata pe distanţă nelimitată.

M-am trezit din ţepeneală dând mâna cu vecina ei. Am avut pentru o clipă imaginea fulgurantă a unui geolog care tocmai a descoperit un zăcământ aurifer . Nu la Roşia Montană ci la Rroma Barosană.
Atâta aur avea piranda pe deşte că nu şi le mai putea apropia unele de altele. Îşi înşirase inelele călare, cu mic cu mare, într-o înghesuială aiuritoare. O adevărată expoziţie, fără vânzare.

Am dat mâna şi cu puradeii. Toţi erau îmbrăcaţi ca nişte oameni mari, doar că erau ceva mai murdari. Când mi-au întins ei multele mânuţe călduţe şi măzăcuţe, m-au furnicat în palmă cohorte de bacili febrili şi virili. Aceeaşi senzaţie aş fi avut-o şi dacă băgam mâna într-un muşuroi cu furnici, foarte multe şi foarte mici.

Cu ei mi-am încheiat şedinţa de salutat şi-n secunda următoare am decolat. Ca naveta Challenger, cu singura aprinsă dorinţă să mă săpunesc, să mă clătesc sau, şi mai bine, să năpârlesc.

Îmbătrânesc şi mă smintesc.