Mai mult ca perfectul

Mă-ntreabă un cetăţean de ce mă apuc să mă plâng pe blog ba că m-a răpus depresia iernatică, ba că m-a ajuns astenia primăvăratică, ba că mi s-a luat lumina, ba că mi-au ros şoarecii maşina, ba că negresele le-am am pârjolit, ba că moriştile le-am schingiuit. Mă rog, omul e sincer îngrijorat de faptul că printre cei care îmi citesc blogul se află şi persoane cunoscute şi că, deci, imaginea mea ar putea avea de suferit. Că-mi tai singură craca de sub tălpi, vrea el să zică.

Dacă temerile sale sunt întemeiate înseamnă că imaginea mea deja nu mai are nimic de pierdut aşa că pot continua liniştită seria dezvăluirilor.

Oricum, mi se pare nu numai inutil ci şi imposibil ca, locuind în mijlocul oamenilor, interacţionând, lucrând, socializând, să stai cu frica-n sân că la o mişcare greşită ţi se poate vedea pe sub rochia înflorată, jupa erodată sau în ghetele lustruite, şosetele ciuruite.
Cum să pozezi în Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici când tu te simţi precum Capra cu trei iezi, după ce ţi-a halit lupu' juma' de familie?

Oricât de înalt ţi-ai făcut gardul împrejurul casei, se va găsi un vecin care va admira de la geamul mansardei căderea ta pe brânci cu nasul în zăpadă şi cu pletele în ciorba de oase a câinelui. Aşa că degeaba îl saluţi gomoasă peste jumate de oră, spălată şi parfumată, că el o să zâmbească nu prezenţei tale mirobolante ci amintirii sale amuzante. Şi de câte ori o să intri cu el în vorbă, el o să-şi amintească de tine amestecată cu ciorbă.

Orice încercare de muşamalizare a realităţii, se va întoarce precum un bumerang şi te va trăzni în moalele imaginii fix când ţi-e imaginea mai dragă.

Suntem precum brazii din codru: unul mai înalt, unul mai plăpând, unul mai drept, altul mai strâmb, unul cu cetina mai deasă, altul cu răşina mai plângăcioasă, unul cu rădăcini adânci, altul căzut pe brânci.

Dacă eu nu-s nici măcar brad ci o zadă plăpândă, cu răşina curgândă, cu cetina rară, gata să moară şi cu coaja defectă, dac-aş pretinde că-s perfectă, nu v-aş părea suspectă?