Planuri de viață

Nu e vorba despre planurile mele de viață ci despre cartea lui Vasile Baghiu, proaspăt apărută la Editura Polirom. Vă veți fi obișnuit deja că de la mine nu aveți a vă aștepta la recenzii științifice, la păreri cu greutate, specializate, care pot să vândă o carte.  Eu scriu din perspectiva cititorului de rând care nu urmărește decât să-și îngusteze milimetric ignoranța, să mărească cu încă o aruncătură de băț distanța dintre el și strămoșul său australopitec.

(De câte ori spun ceva despre câte o carte îmi amintesc, fără excepție, de comentariile de la Limba și literatura română pe care trebuia să le memorăm cu punct și virgulă dacă voiam să luăm examenul. Repetam ca niște papagali părerile unor necunoscuți despre cărți, despre personaje, ni se inflamau creierii de la frazele pompoase din care nu pricepeam mare lucru, căci ce să înțeleg eu, de pildă, care nu mă pupasem cu nimeni încă, din comentariul la Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război? Nu pricepeam mai nimic, mă lua cu nădușeli învățând pe de rost fraze care-mi dădeau insomnii ori mă făceau să vorbesc în somn:

”Prin memorie involuntară, declanșată de discuția de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv în jurnalul de campanie, aducând în prezent experienta sa erotica: "Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală". 

Fata are "ochii mari, albastri, vii ca niște întrebari de cleștar” și deși ”avea oroare de matematici” îl însoțea la cursurile din care ea nu înțelegea nimic, "numai ca să fim împreuna () și asculta, o oră pe săptămână, serioasa și cuminte ca un cațeluș, principiile generale ale calculului diferențial". (Sursa)

Mă uitam în oglindă la ochii mei și constatam dezolată  nu numai că nu erau albaștri, dar întrebările din ei nu erau, clar, de cleștar! Păreau mai mult de smoală, așa, și prin urmare mă gândeam că n-o să se îndrăgostească de mine niciun student, mă și vedeam măritată cu-n repetent, ascultând, de opt ori pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, tabla înmulțirii cu doi.

Ca o ironie a sorții, în vremea asta, (viitorul meu) Vasile învăța fără mine principiile generale ale calculului diferențial...)

Eroul romanului este Vili Barna. Pe el ”nu lumea îl face să sufere, ci el însuși își face rău. Singur-singurel se perpelește pe toate părțile conștiinței”.
...
”Singurătatea îi trece prin inimă cu tot cu instinctul de supraviețuire, trece și se întoarce,  palpită multe zile și nopți în cuibul pe care și-l face undeva în cotloanele cele mai ascunse ale locului în care stau de obicei astfel de stări, habar nu are unde, oricum undeva unde pot fi resimțite ca niște dureri.”
...
”I se livrează din nou o lecție de viață, lui, naivului, lui, căzutul din cer, lui, aiuritul, trăitorul în nori, călătorul cu lifturile spațio-temporale, visătorul.”

Am recitit unele pasaje de două ori, într-atât de neverosimil mi se părea ceea ce citeam. Astea pot fi trăirile unui bărbat de 45 de ani, din zilele noastre? Eu puteam să jur că-n anul 2012 toți bărbații  au scăpat de sensibilitate și de negi aplicându-și zăpadă carbonică direct pe bube și pe ventricule, eram convinsă că Simona Sensual, nu singurătatea, ”își face azi cuib pe șezlong, lângă  bărbații noștri, să-i cuprindă în brațe și să nu le mai dea drumul”, puneam rămășag că azi ”melancolia este pusă în ordine, încadrată în pătrățelul ei, la recitaluri de pian, lecturi de poezie, festivaluri stradale de flașnete și în nici o altă ocazie.”

Cartea, dacă mă întrebați pe mine, e un fel de ofertă 2 în 1, pentru că amestecă într-un mod neașteptat  atât viața lui Vili Barna, eroul romanului, cât și pe cea a tatălui său, Grigore, fost prizonier în URSS. Poveștile interferează, glisează, aglutinează, așa că nu cumpărați cartea în loc de somnifer ci cu intenția lucidă de-a vă întâlni cu un personaj inedit, o specie de bărbat pe cale de dispariție, care-ar trebui protejată prin lege, precum cocoșul de munte. Căci, fiind un personaj al vremilor noastre lipsite de inhibiții, te-ai aștepta să găsești prin carte niște capitole fierbinți, niște descrieri care să-ți facă sângele să galopeze prin artere. Nici vorbă, povestea lui Grigore Barna te răcorește garantat, îți îngheață sângele-n vine în miezul caniculei:

”Unii au căciuli, alții nu au. Unii au mantale, alții doar câte un veston. Cum i-a prins vremea, după bătăliile haotice de prin Bucovina și Basarabia. Bocancii sunt cam trecuți și scofâlciți, rupți, vai de capul lor, înghețați bocnă, oricum. Iar gerul îi cuprinde pe fiecare. 
Încep să strige, să țipe, mai întâi mai firav, mai ezitant, însă încet-încet răcnetele cuprind tot vagonul și -pe rând - și celelalte vagoane. Țipete, fluierături, înjurături, un vaiet continuu duce trenul prin frigul Asiei.”

Nu știu cum altfel aș putea descrie mai bine cartea decât spunând că e un roman care citit cu ochiul liber poate să nu te impresioneze prea mult, dar dacă înainte de-a te apuca să citești îți pui ochelarii pe suflet, așa cum cred eu c-a fost scrisă cartea asta, povestea lui Vili Barna (sau a lui Vasile Baghiu, pentru că niciodată nu știi a cui poveste o citești, de fapt), ți se va cuibări în oase, ca reumatismul.

Vei găsi în carte repere de o surprinzătoare subtilitate, complicații emoționale, ”simțăminte de om care crede că este în stare să dea capodopere literare cum nu s-au mai văzut, să inventeze mașini ce merg fără energie, să descopere tratamente pentru cancer și în general pentru orice boală care nu este încă tratabilă, să descopere noi legi în fizică, în fine”, vei sfîrși prin a  conchide odată cu Vili Barna: conștiința nu e un lucru de joacă.