Natură vie cu inimă moartă

Sunt în concediu. Concediu adevărat, rotund, complet, perfect. Pentru mine statul pe plajă cu celulita la soare, în scop de bronzare, nu are căutare. Și nici hălăduitul prin lume mare lucru nu-mi spune. Sunt la faza în care perfecțiunea înseamnă să mă scol cât mai aproape de zorii zilei :P, să-mi beau cafeaua-n foișor, să nu sune telefonul, să am câteva cărți din alea după care-ți vine să ții doliu când s-au sfârșit și-n rest să fac ce mă taie capul.

Pe la amiază m-a tăiat să-mi fac iar biscuiți. Biscuiții mei. Acești biscuiți sunt, fără nicio exagerare, inventați special pentru mine, mi se potrivesc la marele fix, exact ca piesele inginerilor ăia geniali care fac poduri, aeroporturi, metrouri și alte chestii mega-extra, de-i văd eu la emisiunea Extreme Engineering de pe Discovery Channel și rămân de fiecare dată cu gura căscată și cu concluzia înfiptă-n-tre creieri că-s proastă ca Fulga și-ar trebui să plec în munți, să mă hrănesc cu iarbă.
Dar, cât timp mai zăbovesc prin civilizație, nu mai pot trăi fără biscuiții ăștia, zic.
Fără ei Gura nu-mi mai tace, 
Cafeaua nu-mi place.
(Fulga cea bălaie,
O făcu de oaie!)
Iar.
Prima tură de biscuiți a ieșit perfectissim, sublim, ravisant, apetisant, etc, samd.
După ce-am băgat în cuptor tura doi, m-a pus Sfânta Vineri să intru pe blogul perfect asortat cu vremea de-afară. Acolo se vorbea despre bloguri culinare și, cu limbarița mea cunoscută, a trebuit eu să mă bag în vorbă, pomenind de traficul uriaș pe care care-l fac  postările mele culinare cu negresele bine făcute și brânzoiacele Ninja.

În ăst timp biscuiții mei transpirau, se bronzau, gemeau, se pârjoleau, fumegau, se carbonizau. Într-un târziu mi-am amintit de ei. Am sărit de pe scaun, am sărit scările câte cinci, am năvălit în bucătărie și m-am oprit. Și-am zâmbit. Am retrăit pentru câteva secunde mai vechile mele experiențe și i-am șoptit sfintei mele prietene că de data asta nu voi mai repeta greșelile trecutului, la faza asta s-a lins pe bot.
Cu calm și sânge rece, cu catecolaminele legate fedeleș, mi-am pus mănușa de silicon și dintr-o singură mișcare, fulgerătoare, am aruncat tava pe geam. Cuptorul l-am închis la fel de fulgerător ca să nu-mi mai umplu casa cu parfum de cal-mort-răscopt, de care data trecută n-am scăpat decât cu migăloase și laborioase proceduri, cu esențe speciale de fructe tropicale.
Apoi, cu grație, am agățat mănușa-n cui și mi-am luat Canonul pentru imortalizarea noii capodopere.
O inimioară  aterizase lângă un smoc de iarbă care zâmbea în soare c-a scăpat de erbicidare.

O abordare inovatoare, un cadru plin de culoare și de savoare.