Fericirea fantezistă există!

Satisfacția pe care ți-o dă scrisul dimineața pe răcoare este inegalabilă. Bună dimineața tuturor, deci, s-aveți o zi excelentă! A mea va fi lungă, sunt trează din Paleolitic.
În fiecare seară trag nădejde c-o să mă lovească somnul ăl mare de odinioară și-o să mă scol odihnită și fericită. Nu-s odihnită, da-s fericită.

La orele patru ale dimineții, câinele meu s-a trezit, în sfârșit. Dormea de ieri, din vremea caniculei, în fundul umbros al cuștii. Văzând el că zorii mijesc și-a zis: ia să mă trezesc! Și să hăulesc. A lătrat întâi scurt, gutural, de câteva ori. Apoi a încercat câteva lătrături mai lungi, folosindu-și diafragma, pentru susținere. I-a plăcut. Se simțea ”în voce” așa că a continuat. S-a urcat pe cușcă, a orientat coloana sonoră spre geamul meu și-a slobozit niște vocalize în forță. Am încercat să-l ignor, m-am străduit să-mi țin adrenalina în lesă, cu botniță. Dar câinele dădea semne că abia-și face încălzirea, că aria de tenor eunuc abia începe. Așa că am ieșit în balcon, l-am suduit și s-a oprit. M-am ghemuit sub pătură și-am ațipit. Câinele s-a gândit că uite, m-a trezit (e un câine tare milos!) și-a-nceput să-i pară rău. Și s-a pus pe scâncit. Încetișor, în do minor.
Pe urmă a dat drumul la sonor. Și-a-nceput să scoată niște sunete de mi se cutremura cohleea. Plângea cu inima, gemea cu ficații și se tânguia din adâncul mațelor de se-ncrețea blana pe el ca pe oița bârsană din Miorița. Am ieșit iar la el, i-am urlat printre dinți că-l eutanasiez imediat ce se deschide cabinetul veterinar și-a tăcut.

M-am amestecat cu pătura și mi-am propus să mai dorm. Numai că vecinul lui Carol, un cățelandru tânăr, pitbull corcit, s-a trezit. Plictisit, a-nceput să se joace cu castronul din dotare. Hodoronc-tronc-tronc ori 10 la puterea 5, cât era ceasul. A început cu alba-neagra. Punea castronul cu gura-n jos și-apoi se uita sub el, după o albă ori neagră imaginară. Când s-a plictisit s-a apucat de studiat efectele feng-shui asupra spiritului lui. Dacă pune castronul dinaintea cuștii, oare va atrage energiile negative, fiind castronul gol? Cred c-a simțit ceva vibrații negative furnicându-l prin blană c-a-mpins castronul în spatele cuștii. Nici acolo n-a fost bine, l-a luat în dinți cu gând să-l pună de-a dreapta. La mijlocul traseului l-a scăpat. Cine nu știe ce zgomot face un castron de tablă scăpat pe pietriș în liniștea dimineții, poate veni să audă.  Am ieșit iar în balcon, am urlat la el, el a dat din coadă și și-a văzut mai departe de treabă. Se făcuse cinci jumate, am zis că până pe la șase aș putea să mai moțăi un  pic.

Din părți! Două coțofene erau în plină criză conjugală. Nu știu de la ce s-a declanșat scandalul, dar guițau de se scuturau trandafirii-n grădină. Ori ea a acuzat aseară dureri subite de cap și el o fugărea încă prin livadă, amorsat și crizat, ori ea și-a amintit de toate măgăriile lui din ultimii opt ani și s-a apucat să-l toace mărunt. Cine n-a auzit două coțofene certându-se și fugărindu-se prin livadă nu-și poate imagina cum e. Zburau, urlau, aterizau, decolau și făceau o hărmălaie care-l putea lejer trezi din morți și pe Menumorut.

Am aprins lumina cu gând să citesc ceva. Pe ce carte credeți c-am pus mâna, dintre cele vreo patru pe care le citesc în paralel, acum? Ați ghicit, ”În căutarea fericirii”, Bertrand Russell. Și știți unde se odihnea, rânjind, semnul de carte? La pagina 127, la capitolul 10, da: Mai este posibilă fericirea?  Este posibilă, cum să nu?, zice domnul Russell. Și e de două feluri, mai zice domnia sa: simplă și fantezistă. Eu cred c-am dobândit-o p-aia fantezistă, deocamdată, având în vedere că arăt precum căprioara lui Labiș.

Mănânc și plâng. 

Și dorm în crâng.