Boje moi!

Vecinilor mei de la răsărit le-au sosit nepoții în vacanță. Prunci cosmopoliți, născuți la Viena, locuind la Belgrad și petrecând vacanțele în România. Cel mare (9 ani) e romantic, intelectual, citește cărți mai groase decât cartea mea de bucate și e preocupat exclusiv de chestiuni serioase, științifice, artistice. N-are o părere prea bună despre inteligența mea, o văd deslușit în ochii lui mari când mă privește cu nedisimulată mirare în timp ce eu aberez despre binefacerile spanacului care evadează din stomac, galopează  și se aciuează în bicepși, despre roșiile care-și fac siesta în obraji, sau despre crema solară care scoate sabia și se duelează cu soarele ziua-n amiaza mare.
Ieri, în timp ce le povesteam niște SF-uri de-astea mă trezesc cu bunicul pruncilor taman la epilogul snoavei, în timp ce hlizeala era în toi: ”de ce râdeți, măi, ce vă povestește Arcadia?”  Ăl mare a glăsuit primul:  ”she tells stupid story, eu nu râd!” Când l-am auzit mi-a pierit și mie râsul.

Cu mezinul e altă poveste. Între noi a fost dragoste la prima vedere. Trăim pe perioada verii într-o simbioză  perfectă: eu îi fac castele la groapa de nisip, el mă bate la fotbal cu paișpe-trei; eu îi laud mușchii, el îmi spune că n-am detentă pentru că-s bătrână și bătrânii au genunchii stricați; eu îi coc plăcinte la aproximativ 38 de grade la umbră transpirând precum Cotabiță în exercițiul funcțiunii și el mă întreabă candid de ce nu mi-am făcut piscină dacă tot mi-e așa de cald. 

Azi dimineață a apărut la ușă cu o sacoșă cât el de mare, plină cu lapte, ouă, ulei, zahăr, ciocolată și alte cele:  am venit să facem muffins, mi-a spus, cu un zâmbet larg cât orizontul. De data asta era și el cam asudat de la cărat trăistoiul cu materii prime și m-am mirat c-a venit, pe căldura aia, cu șosete în crocși. M-a lămurit bunică-sa: se jucase în nisip și nu putea risca să-l văd cu unghiile de la picioare murdare și să-l pun să facă baie.

I-am propus să ne apucăm de treabă, să nu pierdem vremea, să ne apuce miezul caniculei pe lângă cuptorul încins. Dar el n-avea șorț pe măsura lui, așa c-a fost nevoie să confecționăm și să personalizăm unul, că unde s-a mai pomenit master chef fără șorț?

Am măsurat ingredientele, le-am amestecat, le-am combinat și la un moment dat l-am întrebat:
- Praf de copt ai adus?
Întâi s-a blocat, a deliberat și mi-a spus apăsat și încruntat:
- Nu me place copt. La mine la Belgrad  eu am copt la mână când am fost three. It hurts when it's copt.

După ce ne-am lămurit cum e cu praful de copt și-am băgat brioșele la cuptor speram să-mi trag sufletul lângă o limonadă rece cu ghimbir (cine n-a gustat nu știe ce pierde! :D),  dar prietenul meu a hotărât că a sosit momentul să jucăm repriza a doua din meciul de fotbal întrerupt brutal de bunică-sa cu o seară înainte. Porneam de la scorul de 9-2 pentru el. În cinci minute (scăzând pauzele în care mă instruia cum să mă arunc pe-o parte, după minge, când văd că el șutează lateral), mi-a mai administrat cinci goluri. Lamentându-mă eu și întrebându-mă  retoric cum de nu reușesc cu niciun chip să-l bat la fotbal, mi-a mai dat un gol, de data asta în stomac: 
-Because ești fată!

Unul din prerogativele feminității este distributivitatea așa că am cerut time out ca să verificăm tonusul brioșelor. Erau gata. Le-am scos din cuptor și când le-a văzut a exclamat alarmat:
- Boje moi! Muffins asta e too fat! Too much praf de copt, Arcadia!

Too much, indeed. Viața e perfid.