Să nu vorbeşti mult! (I)

Toţi oamenii fac păcate. Iar Dumnezeu se supără din cauza asta şi trimite tunetele. Când plouă tare şi se aud tunetele alea grozave care îţi fac furnici pe piele şi-ţi vine să strângi ochii, atunci Dumnezeu e nervos de păcatele oamenilor şi trebuie să te rogi. Trebuie să zici de multe ori la rând "doamne-doamne-cerestată" . Nu ştiu exact ce înseamnă asta. Dar bunica mi-a zis să n-o mai întreb decât lucruri importante. Nu ştiam dacă ăsta e un lucru important de întrebat aşa că mai bine m-am gândit eu în capul meu ce ar putea însemna. Doamne-doamne e simplu de înţeles, sunt nişte femei-femei de alea de la oraş, date cu ruj. Cerestată e mai greu, nu-ţi poţi face o idee ce înseamnă, singur, în capul tău. Ai nevoie de o mamă învăţătoare, care să te înveţe. Eu am avut mare noroc că mama era învăţătoare, ea m-a învăţat multe lucruri. Pe restul le-am învăţat singură. Dar mama nu era acolo ca s-o întreb aşa că m-am gândit eu. De data asta nu mi-a venit nicio idee aşa că am hotărât că "cerestată" e un cuvânt în limba lui Dumnezeu şi că dacă îl spui înţelege el Dumnezeu, că doar El ştie toate limbile din lume.

Şi eu aveam păcate, deşi mă simţeam bine şi nici n-aveam un picior mai scurt, ca nea Ion pe care l-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele lui. Cred că Dumnezeu mai avea treabă câteodată şi nu vedea chiar tot ce făceam, cum zicea bunica. Unul din păcate era că am uitat păpuşa afară în ploaie şi bunica a zis că-i păcat că nu ştiu să preţuiesc lucrurile. Dar eu auzisem când mama i-a spus tatei c-a dat 20 de lei pe ea, deci ştiam.

Am uitat să vă spun că aveam două bunici, fiecare cu câte un bunic al ei. O bunică rapidă şi slabă care avea un bunic care mergea încet. Bunica îi zicea că e bun de trimis după moarte, dar eu nu voiam să plece nicăieri că ne cioplea cu brişca, mie şi surorii mele, linguri pentru păpuşi şi ne ducea în cârcă. Şi mai aveam o altă bunică, supărată şi grasă, care plângea foarte repede şi ne zicea "păcătoşilor". Ea plângea mereu pentru că noi eram mulţi şi aveam multe păcate. Şi ea trebuia să plângă pentru toate. Ca să fim iertaţi. Bunicul ei ştia orice, avea un ochi la spate, ştia când furam zahăr cubic din cutie şi când stăteam cu fundul pe masă. Atunci se supăra foarte tare şi ne întreba de ce stăm cu fundul pe masa unde mănâncă el. Nu puteam să-i spunem adevarul, că furăm zahăr şi că trebuie să ne urcăm pe masă ca să-l pândim pe el când vrea să intre în casă. De obicei eu furam zahărul şi sora mea stătea de pază. Şi cred că fiind ea mai mică avea şi ochii mai mici că nu reuşea să vadă la timp că vine bunicul şi mă prindea mereu înainte să închid uşa la dulap. Aşa că mereu ne trăgea de perciuni. Şi noi ne tot întrebam cum oare de bunicul nostru n-a murit în război ca alţi bunici.

Odată a trebuit să stau multă vreme la bunica asta mai grasă şi la bunicul cu ochi la spate. Singură. Tare supărată am fost. Am plâns. Şi mama a plâns. Şi eu nu întelegeam de ce trebuie să plec dacă nici eu nu vreau, nici mama nu vrea. Cred că voiau bunicii, mă gândesc.
Îmi amintesc că mama mi-a tot explicat că trebuie să merg, că o să fie bine, dar trebuie să fiu cuminte. Foarte cuminte. Şi să ascult tot ce-mi spune bunica şi bunicul. Cel mai tare însă mi-a dat de grijă să nu vorbesc mult. Cu nici un chip să nu vorbesc prea mult. Eu în general vorbeam mult despre gândurile mele. Aveam eu gândurile mele despre lucruri şi oameni. Şi le spuneam la toţi. Mereu îmi venea câte un gând, când mă aşteptam mai puţin mă trezeam dintr-o dată cu un gând sau o idee. Pe care nu puteam să le ţin în mine. Şi ăsta e tot un păcat, să nu poţi ţine în tine nimic. Şi mama cu tata mereu îmi ziceau să vorbesc mai puţin. Până m-am făcut mare tot asta mi-au spus. Să vorbesc mai puţin şi să am mai puţine idei. Nu prea le plăceau ideile mele, cred. Dar nu mi-am propus niciodată să-i ascult până n-a trebuit să plec de-acasă la bunici şi să rămân acolo mult. Atunci am zis în gând "doamne-doamne-cerestată" şi am promis cu adevărat lui Dumnezeu că am să vorbesc mai puţin dacă nu trebuie să mai plec de-acasă timpul ăla mult. Nu ştiam exact cât înseamnă "mult". Mă gândeam că poate trebuie să rămân acolo până când o să fiu mare ca tata. Şi că n-o s-o mai văd pe sora mea şi ea n-o să mai stea de pază când o să vreau să fur zahăr şi eram foarte tristă. Mă simţeam ca atunci când am avut pojar şi-mi ardea capul şi se învârtea casa şi era iarnă şi nu creşteau fragi iar eu tare aş fi vrut nişte fragi chiar atunci când ei nu creşteau că era zăpadă şi ger. Numai că acum nu aveam pete roşii şi capul nu-mi ardea. Tare aş fi vrut să pot face iar pojar, să se învârtă iar casa cu mine, dar bolile astea nu vin decât odată în viaţă, aşa-mi spusese mama, care era învăţătoare şi ştia toate bolile şi ce trebuie să faci cu ele ca să treacă.
Şi-am plecat la bunici....