Măşti

M-am iţit în blogosferă de niciunde, neavând, în fapt, nimic de spus, nimic de dovedit şi mă fâţâi preţioasă printre subiecte care nu interesează şi nu luminează pe nimeni.

N-am avut curajul să-i spun în faţă unui cunoscut că nu dau doi bani pe opinia lui aşa că am scris pe blog într-o zi de marţi, când am dedus, conform statisticii oferite de Sitemeter, că zăboveşte el cel mai mult citindu-mă, un "eseu savant" despre părerile care nu contează.
(Dacă a fost deştept un minut, omul mi-a pus oglinda între ochi şi replica mi s-a lipit de sprâncene ca timbrul de scrisoare. Iar dacă citeşte ce scriu acum, se loveşte dezamăgit cu palma peste frunte regretând că nu i-a trecut prin cap să facă întocmai! He he he!)

Mâine dimineată îmi voi bea cafeaua muşcând din ciocolata amăruie a părerii de rău, dar azi fac mărturisiri. Nimeni nu e mai antrenat ca mine când vine vorba de încercarea de recuperare a cuvintelor scăpate din colivie. Cum am mai spus, mereu am fost sfătuită să vorbesc mai puţin şi mereu am eşuat în orice tentativă. Guşa mea e pur şi simplu prea strâmtă, trebuie să slobod cuvintele ca să nu mă balonez. Replicile la minut sunt cele mai indigeste, dacă mi le reprim. Ştiu că urmează să regret c-am căscat pliscul dar mai ştiu că dacă n-o fac, verbele înghiţite forţat îmi dau aciditate şi reflux gastric. Şi cum spaima mea primordială e să nu fac esofag Barett , îmi consider aproape justificat şi iertat obiceiul.

Am făcut de-a lungul timpului o sumedenie de măgării, pentru care mi-am recitat în oglindă zile întregi perdafuri usturătoare şi-am vărsat fluvii de lacrimi. Ştiu aşadar din experienţă că cel mai îngrozitor lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă e să comiţi fapte pe care să nu ţi le mai poţi ierta niciodată. Nu te încălzeşte cu nimic iertarea dată de lege, de cel păgubit de greşeala ta, de Dumnezeu însuşi. Vina pe care nu ţi-o poţi tu ierta ţi se târăşte spasmodic printre măruntaie, îţi sparge cu zgomot, ca o falcă de leu, oasele, unul câte unul.
Dar dacă a îndrăznit cineva să mă arate cu degetul negru sub unghie de la târâtul prin ţărână şi-a ridicat sabia să facă lumii dreptate, mi-am schimbat instantaneu dispoziţia smiorcăită cu una războinică. Mi-am şters mucii cu dosul palmei, am scos sabia şi-am lovit. Nu recunosc decât lui Dumnezeu dreptul să-mi aplice sentinţe.

Nu sunt, aşadar, ceea ce par a fi şi-mi lipseşte curajul să ies în lume fără mască pe faţă. Azi port pălărie, rochie asortată şi-am băut un pahar de absint înainte să ies la plimbare printre bloguri. Ciudat, nu recunosc pe nimeni. Toţi poartă măşti ca şi mine. Ne salutăm, glumim, ne admirăm reciproc, ne invităm unii pe la alţii, scriem.
Poveşti adevărate dintr-o lume imaginară. E bine. Miroase a primăvară.