Să nu vorbesti mult! (II)

Când am ajuns, bunica mai grasă ne aştepta în poartă şi zâmbea. Mi-a spus că m-am făcut mare şi speră că o să fiu la fel de cuminte pe cât de mare şi frumoasă mă făcusem.
Un pic am crezut-o pentru că-mi plăcea când cineva îmi spunea că sunt mare şi frumoasă. Voiam să mă fac tot mai mare, până o să fiu cât mama şi-o să mă pot mărita cu domnu' Sandu, colegul tatei care avea părul creţ şi era foarte frumos. L-am întrebat dacă vrea să se mărite cu mine şi el mi-a zis că într-un singur fel s-ar putea, dacă eu mănânc tot din farfurie şi cresc mare repede şi el o să mănânce puţin de tot, ca să stea pe loc şi eu să-l ajung din urmă. O vreme am mâncat tot ce mi-a dat mama şi am mai cerut o porţie de orez cu lapte. Voiam să profit de orez, că a doua zi venea ciorba cu zarzavat şi sigur nu mai puteam să-l ajung din urmă pe domnu' Sandu . Apoi a trecut mult şi domnu' Sandu nu mai era chiar aşa de frumos ca să mă chinui să mănânc tot din farfurie.

Când a apărut şi bunicul la poartă mi-am pierdut gândul despre domnu' Sandu. Bunicul era foarte ocupat, el nu putea să ne aştepte prea mult la poartă, ca bunica, pentru că el trebuia să se ocupe de adunat lucruri pentru lada lui încuiată în care nu avea voie să se uite nimeni. Mie mi-a venit odată un gând că în ladă el ascunde şi puşca pe care i-au dat-o în război dar el a fugit cu ea din război de frică să nu-l împuşte ruşii sau nemţii, nu mai ştiu exact cu care se certase el. Că altfel de ce să ţină lada încuiată şi să n-o arate la nimeni? Auzisem eu odată, când tata credea că dorm, cum vorbea cu domnu' Diacu despre puşca de vânătoare şi că trebuie să nu ştie nimeni şi au aşteptat noaptea ca să nu-i vadă ocolul silvic. Toţi se temeau de casa cu ocolul silvic, cred că de asta trebuia ocolită.

Bunicul nu mi-a spus că am crescut şi că sunt frumoasă, mi-a spus doar să nu alerg pe cerdac cu ghetele murdare şi să nu deschid poarta dinspre grădină ca să nu iasă găinile. Mie îmi era mereu milă de găini pentru că stăteau într-o curte mică fără iarbă şi bunicul nu le dădea voie să se plimbe şi ele în ograda mare cu flori şi trandafirul pentru dulceaţă.

Până m-am uitat eu la găini, mama şi tata plecaseră. Dintr-o dată m-am simţit ca şi cum am făcut iar pojar. Dar ştiam că nu poţi face pojar de două ori. Auzisem totuşi că mai există alte boli ca pojarul de la care-ţi arde capul şi faci nişte băşici în loc de pete pe corp. Speram să fie boala aceea sau oricare altă boală şi să vină mama şi tata să mă vindece cu comprese şi ceai cu Piramidon.

Cât a ţinut lumina mi-am ţinut şi eu plânsul. Dar când a venit noaptea nu l-am mai putut ţine în mine. Ştiam că e păcat să nu poţi ţine în tine lucruri, dar plânsul ăla nu puteam să-l mai ţin, că nu era un plâns obişnuit, era unul foarte mare, ca atunci când se întâlnesc mai multe ape mici şi formează o apă mare. Bunica tot încerca să-mi dea bomboane şi să-mi spună poveşti, dar nu ştiu de ce pofta de bomboane îmi trecuse şi eu aveam gândurile mele, trebuia să mă ocup de ele, nu puteam să ascult poveştile. De obicei aveam poftă de poveşti şi bomboane oricând. Apoi s-a apucat de plâns şi bunica şi eu m-am supărat şi mai tare, credeam că iar trebuie să plângă pentru păcate şi-mi părea rău de ea. Când a venit bunicul şi-a spus că el trebuie să doarmă că a doua zi are treabă, ne-am oprit amândouă plânsul şi-am adormit.

A doua zi am fost la fetele lui Moldovan şi m-am împrietenit cu ele. Adică mai mult ele cu mine, că eu nu puteam vorbi prea mult, că-i promisesem lui Dumnezeu.