Road to hell

Cu dezideratul pregătirii unei cine sofisticate, am purces prin toamnă la piaţă. Am făcut, se cuvine să precizez, vreo paişpe ture de parcare până am găsit un loc liber, timp în care i-am recitat primarului local câteva ode în metru antic.
Cum nu-mi permiteam să uit de vreun ingredient necesar meniului, mi-am luat clipboard-ul şi-am început să notez în amănunt cele necesare, sistematizându-le după zona de cumpărare: legume, fructe, lactate, murate, etc.
La coborârea din maşină mă aşteptau lângă portieră două personaje pitoreşti: un domn cu vestă galbenă fosforescentă care părea că-şi cam pierduse răbdarea aşteptând să-mi încaseze taxa pentru parcare şi-o doamnă în vârstă, decupată parcă din benzile de desene animate: pantaloni albi evazaţi, curea lată de lac, bluză mulată verde-crud, decolteu adânc prin care se hurducăiau doi sâni creponaţi şi pistruiaţi. Doamna părea că tocmai a aterizat în piaţă la noi de pe altă planetă. M-a atacat direct cu "bună ziua, frumoasă doamnă!".
La vârsta mea sunt vaccinată, ştiu exact că atunci când cineva îmi laudă frumuseţea urmează şi nota de plată, aşa că am ciulit neuronii. Doamna era poetă. Voia să-mi vândă două din cărţile sale. Am întrebat-o de ce tocmai mie vrea să mi le vândă, continuând în gînd că ar fi avut mai multe şanse cu taxatorul din parcare în faţa căruia, măcar teoretic, sânii ei ar fi putut avea oarece trecere. Mi-a spus că ea dibuieşte din prima intelectualii, potenţialii cumpărărtori ai poemelor sale. Răspunsul m-a descumpănit un pic, recunosc. Un compliment legat de ceva ce tânjeşti să ai sau să fii, aruncat pe neaşteptate în faţă, te poate tulbura, trebuie să admiteţi. În fond, toţi suntem un pic vanitoşi şi un pic ipocriţi, oricât de greu ne e s-o recunoaştem.
Mi-am revenit repede din măgulire când m-am zărit în geamul de la portieră: cu ochelarii uşor lăsaţi pe nas, cu ditamai gentoiul într-o mână şi cu clipboardul şi pixul în cealaltă. Deci nu era nicicum vorba de vreo aură intelectuală de origine certă pe care s-o fi dibuit poeta, ci o amărâtă de bănuială, un bluff de doi lei, datorat clipboard-ului, care în contextul acela era mai mult gurmand decât intelectual şi probabil ochelarilor, despre care mi s-a mai spus că-mi dau un aer de contabilă divorţată.
Am întrebat cât costă cărţile. 30 de lei, mi-a răspuns. I-am spus că e mult dar mi-a replicat că nu e mult, dânsa e membru al Uniunii Scriitorilor. Cu o reputaţie şi un succes pe măsură, m-am gândit eu, înghiţind replica. Dar în ascunsul gândului i-am dat dreptate: în fond, ce îndreptăţire aveam eu să judec un lucru la care nu mă pricep? Am decis să cumpăr cărţile. M-a-ntrebat cum mă cheamă şi ce vreau să-mi scrie la dedicaţie. Am îndemnat-o să scrie ce crede că mi s-ar potrivi şi recunosc că aşteptam oarecum amuzată să văd ce scoate din decolteu. Mi-a înmânat carţile iar eu i-am întins banii. S-a uitat uşor condescendent la mine şi mi-a spus: "30 de roni bucata, frumoasă doamnă"! ( V-am spus eu că nota de plată vine întotdeauna capsată pe compliment!).
Uşor iritată, am scos diferenţa de bani şi-am plecat în piaţă. Am cumpărat două kile de roşii şi am constatat dezolată că abia am adunat suma de prin toate buzunarele portofelului. Nu mai aveam cash, iar la piaţă precupeţele n-au POS pe tarabă. Am inspirat adânc şi pe expir am expulzat şi planurile de cină sofisticată. Ajunsă acasă am improvizat cina şi cu burta împlinită mi-am amintit că n-am citit dedicaţia de pe carte:

"Arcadiei, când paşii o-ncovoaie sub povara vieţii, On The Road to Hell".

Va să zică, asta a considerat doamna că mi se potriveşte...