Să nu vorbesti mult! (III)

Zilele ţineau mult în casa bunicilor. Nu prea aveai ce să faci în ele. Dar într-o zi am avut pentru că bunicul m-a luat cu el peste apă, la ţigani. Eu nu mă temeam de ţigani, ca alţi copii, pentru că mama îmi spusese că sunt tot nişte oameni dar mai săraci şi că nu fură copii pentru că şi-aşa au prea mulţi. M-am mirat foarte tare că mă ia cu el pentru că bunicul făcea toate treburile singur, nu voia să se uite nimeni la el când le face.
Îmi bătea tare inima, făcea un zgomot care trecea prin gât până în urechi. Inima bate repede şi tare de la bucurie sau de la frică. Mie îmi era frică să trec pe punte că se mişcă şi eram şi bucuroasă că m-a luat bunicul cu el, deci îmi bătea chiar foarte repede. Când am ajuns la punte bunicul m-a luat de mână şi m-a strâns tare, de unde mi-am dat seama cât de periculos e să treci apa, pe punte. Bunicul avea mâinile foarte mari, cu degetele aspre şi umflate la mijloc şi a vorbit mult cu omul la care am mers. Oamenii mari au voie să vorbească mult pentru că fac treabă cu vorbitul.
Pe urmă a trebuit să ne întoarcem acasă să mâncăm iar. Bunica ne dădea mereu de mâncare, lucrul ei preferat era să facă mâncare pe care noi trebuia s-o terminăm. Şi umplea farfuriile până la margine.

Când am intrat în casă mi-au venit dintr-o dată furnici pe piele şi la genunchi. Mirosea a mama. Nu ştiu dacă v-am mai spus dar fiecare mamă are mirosul ei. Mama fetelor lui Moldovan mirosea ca dulapul cu paltoane, bunica mirosea a mâncare iar mama mirosea altfel, un miros care îţi place să-l tragi prin nări şi să-l ţii în burtă până când ameţeşti şi-apoi să-i dai drumul repede afară. Nu le-am spus la bunici nimic dar am fugit repede în casa mare să văd dacă nu cumva venise mama. Nu venise. Dar în bucătărie mirosea a ea. De la mirosul ei mi-au venit iar gândurile, nu mai aveam poftă de mâncare.
Gândurile sunt şi ele de mai multe feluri. Sunt gânduri care când îţi vin, trebuie să le faci. Cum ar fi gândul ca vrei să mănânci dulceaţă şi dintr-o dată mergi deja spre cămară. Alte gînduri îţi ocupă tot locul din creier şi nu mai poţi face altceva şi trebuie să stai pe loc să te gândeşti la ele până le termini. Alte gânduri îţi fac un fel de plâns. Nu un plâns din ăla în care lacrimile ies afară prin ochi ci un plâns în care lacrimile se scurg în gât şi trebuie să înghiţi mereu şi să oftezi ca să-ţi treacă.

"De ce ofezi , tu copilă? Ce greutăţi ai tu? N-ai nici o grijă!"

Mi-a părut rău că bunica avea mereu de făcut mâncare şi nu vedea că aveam grjă să nu scap găinile în ograda cu flori, aveam grijă să nu-mi murdăresc ghetele şi aveam grijă să nu vorbesc mult. Speram ca Dumnezeu să nu aibă treabă chiar mereu şi să vadă măcar El, ca să mă duc înapoi acasă.
Apoi bunica mi-a spus că dacă mănânc tot din farfurie avea să-mi facă o surpriză foarte mare. Şi am mâncat şi bunica mi-a spus surpriza că mâine o să merg la grădiniţă. Şi-a scos din dulap o pungă în care erau nişte haine de grădiniţă care miroseau ca mama şi nişte bomboane.

Uneori la bunici se întâmplă şi bucurii, ca atunci când mergi a doua zi la gradiniţă şi primeşti haine noi care miros a mama chiar când ţie îţi era dor de ea.