Perspectiva de broască

Călătoresc cu liftul fără probleme, pot sta încuiată în cămară, la subsol, dacă vreau să nu mai am semnal la telefon şi apelanţii s-o cotească încolonaţi spre mesageria vocală, asta însemnând deci că nu sufăr de claustrofobie. Dar fac instantaneu tahicardie, mă sufoc şi transpir dacă trebuie să împart spaţiul meu vital cu un broscoi. Adică un cetăţean deprimat, al cărui orizont nu trece de bombeul cizmei, care şade pe burtă şi scurmă-n ţărână scrutându-şi viitorul.
Orice obstacol pare de netrecut. Iarna e de nesuportat pentru că zăpada-i intră pe sub guler şi-l udă până la ismene, ploile verii îi înnoroiază ochelarii şi viitorul i se îngustează periculos , canicula traversată la nivelul asfaltului îi topeşte ciocolata în mâini şi perspectiva aceasta de cacao îi provoacă depresii. Ca să nu mai pomenim de falangele-i deseori călcate-n picioare de cei care aleargă grăbiţi spre orizonturi mai largi.

Peste zi, e drept, orizontul i se crăcănează un pic şi broscoiului: mai vânează o muscă, mai pluteşte pe-o frunză, mai vrăjeşte vreo vecină de lac. Îl trezeşte din reverie barza, cu trebile ei, pe care-o pizmuieşte pentru aroganţa-i, pentru înalţimea de la care priveşte habitatul şi pentru perspectivele pe care le are când zboară, în vreme ce lui, nenorocosul, i-a fost menit să-şi trăiască drama la umbră, cu picioarele-n balta călduţă. Noaptea e cel mai trist. Îl apucă iremediabil frigul şi jalea. Orăcăie şi să se tânguie pentru lipsa lui de noroc.

Dacă nu eşti extenuat de muncă şi apleci niţel urechea în jos, auzi zilnic pe lângă tine plânsul cetaţenilor fără noroc în viaţă. S-au născut prea devreme ori prea târziu, într-o ţară nepotrivită, cu părinţi nepotriviţi care-au lucrat în schimburi la uzină şi n-au avut timp şi resurse să le croiască şi lor un viitor călduţ, în care viitor ei să-şi plimbe făptura îmbrăcată în trening alb şi tricou mulat pe burdihanul gelatinos prin Mall şi prin cluburi, cu vreo maimuţă urlătoare agăţată de antebraţ. Stau şi salivează în faţa televizorului holbându-se la viaţa vreunei progenituri de politician care fără efort dar cu o traistă de noroc, duc o viaţă împărătească.

Şi nu-şi găseşte de lucru. Asta e o altă dramă a broscoiului, că nu găseşte un loc de muncă pe măsura calificării lui. Adică într-un birouaş cu vedere la bulevard, cu weekend-ul liber pentru fripturi împănate cu manele la poala răcoroasă a pădurii, cu un şef de treabă, care să-i mărească leafa direct proporţional nu cu apetitul pentru muncă ci cu cel pentru bere.
Când a fost el ultima dată la Forţele de Muncă, a plecat cu nodul în gât cât portocala, are şi-acum sechele de la atâta suferinţă. Noroc că şi-a găsit consolarea acolo, pe loc, în faţa listelor lungi cu locuri de muncă, unde se chinuia din greu o duduie să se întindă după un job. Atât de sus era jobul că se ridicase pe vârfuri, se suise pe poşeta facută sul, întinsese unghia lungă la maxim şi tot nu reuşea să-l apuce. El, milos, a crezut că gogoloaiele care i se revărsau ei pe deasupra curelei de lac sunt rinichii inflamaţi de la alimentaţia lipsită de vitamine, iar sânii ţâşnind din decolteu a crezut că erau pe cale să evadeze înspăimântaţi de vreun acces de tuse tuberculoasă, a cărei etiologie este, cum bine se ştie, sărăcia.
Suflete pereche! Au decis să scruteze orizontul pieţei muncii împreună. Unde-s doi, puterea creşte!
Numai că de unde până atunci orizontul lui se întindea până la uşa bucătăriei în care mumă-sa pregătea de-ale gurii, acum s-a trezit cu şanţul interfesier al şomerei ţinându-i loc de orizont. Nici ea nu era obişnuită cu ortostatismul, perspectiva ei se întindea până la portofelul lui, nici un milimetru mai încolo.

Şi-au trăit fericiţi până ce foamea i-a despărţit.