Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai bun din ţară?

E greu să defineşti un om. Să spui ceva cert despre el. Să prezici o reacţie, fie şi pe baza unei lungi experienţe anterioare. Să te uiţi la el şi să spui " un om fericit!" sau să priveşti la viaţa lui, atât cât o cunoşti tu (adică foarte puţin) şi să dai verdictul din vârful condeiului " un om de nimic".

Mă acuza Elfa, zilele trecute, că practic un soi de "creştinism timpuriu" judecându-mă după musafirii care nu mi se mai termină, după zilele în care am grijă de Mihnea, după banii împrumutaţi pe care nu-i mai primesc înapoi şi alte mărunţişuri pe care le fac mai mult din obişnuinţă decât din nobleţe. Zâmbeam în timp ce-mi spunea asta gândindu-mă că de fapt ea nu mă cunoaşte decât după gesturile care mă compun la un moment dat.
Pentru că de fapt, pe om nu-l definesc faptele sale doar, ci motivaţiile, convingerile, credinţele lui intime, genetica, mediul în care trăieşte, trecutul şi-o suma de multe alte lucruri.

În ce mă priveşte, mărturisesc stânjenită, par mai bună decât sunt în realitate. Pentru că ceea ce se vede la exterior este un gest, sau o sumă de gesturi, să spunem acela că am împrumutat bani cuiva. Pentru o lună de zile. Şi că n-am facut tărăboi, n-am dat anunţ în ziar, n-am hăulit în cele patru zări că după aproape un an nu i-am primit înapoi. Poate părea un gest frumos, un lucru bun. În realitate, nu mărinimia mea nemărginită ori creştinismul timpuriu din genele mele mi-au determinat gestul. Ci un soi de recesivă încredinţare că dacă faci bine te poţi aştepta ca binele să ţi se întoarcă, bănuiala vagă că pe undeva prin lume bântuie un fel de lege a compensaţiei.
Iar faptul că nu m-am înfipt în jugulara datornicului nu ţine de mila mea aluvionară ci de o anume etichetă pe care vreau s-o port. Că adică am obrazul subţirel, punga grosuţă, o anumită ţinută morală care nu-mi permite să mă cobor la nivelul mahalalei şi să mă port în consecinţă.

Am ajutat cândva, la insistenţele unui prieten, un artist care, mi se spunea, se afla la mare ananghie. N-avea lemne de foc în plin ger, era divorţat şi-avea, ca Verde Împărat, trei fete. Greu, mi-am zis şi i-am dat nişte bani.
După o vreme artistul mi-a solicitat tranşa a doua de împrumut FMI (Fără Mijloace de Înapoiere). O fi crezut omul, judecând după gestul meu generos, că sunt o femeie bună. Că i-am făcut deja abonament la buzunarul meu, urmând doar să-i mai comunic PIN-ul, să se servească la nevoie.
M-am interesat de meseria sa şi de veniturile ce decurg din prestaţia muncii sale. Am aflat cu surprindere că omul e muzicant şi că nu vrea în ruptul capului să facă alte munci în afară de cântatul la nai în centrul oraşului pe niscaiva mărunţiş de la turişti. Ei bine, creştinismul şi mila mi s-au dezmembrat ca o păpădie suflată de vânt. Şi-am dat verdictul: "un neisprăvit, care-i sărac pentru că-i leneş, deci îşi merită soarta. Eu n-o să-i înmoi posmagii în sudoarea mea". Şi-am clasat cazul.

Azi l-am redeschis şi-am făcut pe marginea dosarului adnotarea: "de uitat în oglindă"!