vineri, 31 decembrie 2010

5 din 2010

Am primit o leapşă de la Lore care îmi cere să enumăr cinci realizări ale anului 2010.
Îi dau curs abia astăzi pentru că am avut atâtea realizări anul ăsta încât a trebuit să deliberez îndelung pentru a stabili ierarhia care să definească exact succesele mele în anul care tocmai se încheie.

1. Cea mai mare realizare a anului 2010 este blogul, evident.
El s-a născut în urma unui pariu cu o prietenă. Ne întâlniserăm cu o cunoştinţă comună cu care n-am putut purta şi noi un dialog coerent pentru că ea urmărea şi răspundea feed-back-urilor la ultimul entry de pe blog despre unghiile acrilice, ceva de genul Picturi murale vs picturi rurale.
După plecarea blogeriţei mi-am dat ochii peste cap, condescendentă, dar prietena mea m-a admonestat pe loc: Arcadio, ai blog? Ştii tu ce înseamnă ZeList? Ce-i ăla un widget? Dacă nu ştii, ciocu' mic! Fata asta are blog, are unghii acrilice (pe care tu ţi le-ai smuls după trei zile), deci ţi se uită în chelie din avion.

Umilinţa aceasta mi-a dat cârcei la pipotă, aşa c-am mers repede acasă şi-n jumate de oră aveam blog. Despre care n-am suflat nimănui o vorbă pentru că habar n-aveam cum stă treaba cu bloggingul. Vasile a băgat de seamă de la o vreme că-s suspect de cuminte, că fac mai rar plăcinte, s-a pitit în bârlog, m-a prins cu nasu-n blog şi-a dat pe goarnă secretul. Succesul a fost neaşteptat şi se va evapora garantat. Din lipsă de ţel şi de zel, cum mi-a prezis prietenul meu Robert.

2.Tot anul ăsta mi-am luat doctoratul în gastonomia de nişă cu lucrarea "Negrese - Motivaţie şi performanţă. Inteligenţa emoţională în cristalizarea profilului personologic al gospodinei trecute de 40 de ani".
Google m-a sprijinit enorm în sensul acesta, i-a direcţionat spre mine de-a lungul anului pe toţi cei care căutau "negrese goale pe plajă", "negrese cu fundul mare" şi alte meniuri exotice.

3. Am izbândit să rămân cu permisul de conducere nesuspendat timp de un an încheiat şi doar cu două amenzi pentru depăşirea vitezei. Faţă de anul precedent când în luna aprilie aveam deja 10 puncte de penalizare, sunt mândră de performanţa mea.
Mulţumesc pe această cale celor doi agenţi de circulaţie care, cu inima mare şi braţul legii scurt, m-au iertat şi nu m-au băgat în puşcărie când m-au depistat circulând cu 125 km/h pe Bulevardul Victoriei.

4. Am pus limite ogrăzii personale şi am învăţat să spun NU câinilor maidanezi. . Anul ăsta n-am mai cules niciunul de pe stradă.
Suportul moral mi l-a asigurat colegul Vasile cu refrenul "Un câine în plus şi te-ai dus!" [În Franţa, la Brigitte Bardot. (n.a.)]

5. Am citit Act like a lady, think like a man, o capodoperă a literaturii motivaţionale, o carte care mi-a schimbat viaţa, "who move me from pain to gain".
Acum ştiu că oricât de mare ar fi dragostea, în vremea holerei bărbatul n-o să-mi mângâie părul şi oricât de uscat mi-ar fi gâtlejul el n-o să-mi facă ceai, deci am lepădat aceste aşteptări pe vecie, cu bucurie.
Nu mai aştept blândeţe, romantism, sensibilitate, mă mulţumesc dacă atunci când vine acasă trânteşte franzela pe masă.
Sunt un om împlinit.


Aşadar, am gătit, am citit, am plătit, am îmbătrânit, acum e timp de odihnit!

Un An Nou fericit!

miercuri, 29 decembrie 2010

Îmbuibare de sărbătoare

Nu m-am lămurit încă, deşi mă întreb de multă vreme, cum se face că minunata specie umană reuşeşte să transforme orice sărbătoare într-un prilej de îndopare.
Dacă se apropie Crăciunul, n-ai să vezi cetăţeni meditând, pătrunşi de pioşenie, la Cel a cărui naştere o serbează şi la implicaţiile evenimentului asupra omenirii. Cetăţeanul e cuprins de frisoane şi transpiraţii pentru că evenimentul bate la uşă iar el încă n-a tăiat porcul, n-a terminat de umplut cârnaţii, n-a scos vinul din butoi, n-a deşelat frigiderul cu piftii, salate boeuf, fripturi, sarmale, cozonaci şi alte ofrande aduse pântecelui nesătul.

Mă gândesc că biata burtă nu mai înţelege nimic din ce i se întâmplă. Obişnuită să fie burduşită la intervale regulate cu meniuri variate, se trezeşte pe la sfârşit de noiembrie că nu i se mai serveşte decât câte-o fasolică degresată, nişte cartofiori singuratici, câte-o varză acrişoară care nu mai are ce greţuri să taie, ceva soia şi alte vegetale exotice de care cu greu îşi mai aminteşte din anii trecuţi. Apoi, tocmai pe când îşi adaptase nevoile şi efortul la noul regim şi-şi binecuvânta stăpânul pe care-l credea finalmente mai omenos cu ea, se trezeşte în noaptea de Ajun atacată furibund de trupe de caltaboşi borţoşi, de piftii zglobii, de salate gresate, de fripturi şi băuturi în faţa cărora nu are nicio şansă de scăpare. SOS-urile bietei burţi ajung cu greu la creierul proprietarului, înotând în răspăr prin meniul unsuros şi nici atunci jelaniile ei nu sunt luate în serios.
În loc să se oprească din mestecat, omului nostru îi reproşează colecistului că nu-i destul de viril şi-i dă rapid un Colebil. Dacă simte că şi stomacul îi e în prag de faliment, înghite repede un Triferment. Cu niciun chip însă nu se dă bătut până nu dă gata porcul de pe masă şi băutura din casă.

Pătrunsă de acest fior al sărbătorilor îmbelşugate, o mai veche cunoştinţă de-a mea a purces zilele trecute la un hipermarket să se aprovizioneze cum se cuvine. La casă a dat peste mine . Ea cu două coşuri deşelate de cărnuri, şunci, fleici, ouă, smântâni, unt, ciocolate, vinuri, bere, Coca-Cola în cantităţi de ziceai că se pregăteşte pentru a hrăni un batalion de soldaţi somalezi în vreme ce eu aveam doar nişte legume, ceva fructe şi câteva pungi pentru cadouri. Inventariindu-mi dintr-o ochire coşul, faţa i s-a întristat brusc şi mi-a spus aşa, aproape şoptit, că dacă ne e chiar atât de greu financiar în criza asta, mă poate împrumuta cu nişte bani să mă pregătesc şi eu sărbători mai de Doamne-ajută. M-a asigurat solemn că pot să-i restitui banii de îndată ce-o să ne meargă mai bine, nu are nicio grabă. Şi că nu e cazul să mă ruşinez şi să refuz oferta dintr-o mândrie prostească.

Întâi am înţepenit, apoi m-am uimit, pe urmă am zâmbit şi la sfârşit i-am mulţumit cât am putut de frumos şi am asigurat-o că nu din cauze financiare prin coşul meu cumpărăturile sunt rarefiate ca ozonul. S-a luminat dintr-o dată, fulgerată de descoperirea adevărului: "Gata, am priceput, drăguţă! Plecaţi şi voi la Viena, nu? Bravo, mergeţi, că sunteţi tineri! Când îmbătrâneşti nu-ţi mai vine să pleci, uite la mine. Hai pa, te-am pupat, Crăciun fericit! Să mă suni să-mi povesteşti cum aţi petrecut!"

Am rămas mută, cugetând la soarta burţii mele sărmane, prin care nu se vor încolăci prietenoşi cârnaţi şi caltaboşi, prin care nu vor tremura farfurii cu piftii, în care nu se va rostogoli nicio boaba de mac din cozonac. O lacrimă era cât pe ce să mi se nască sub pleoapă, dar siajul lăsat în urmă de doamna cu coşul burduşit m-a trezit. Urmărind-o în zare, unduindu-şi şoldurile, burţile şi coşurile supradimensionate, m-am mângâiat cu gândul că chiar dacă nu merg la Viena nici de revelion, cel puţin voi rămâne cu pântecele mai mignion iar colecistul meu va avea mai puţini duşmani.

La mulţi ani!

marți, 21 decembrie 2010

Moş Crăciun vs Moş Gerilă

Nu-mi amintesc când anume am aflat eu pentru prima dată de existenţa lui Moş Crăciun. Presupun că mama şi tata, aidoma oricăror părinţi, au debutat cu fabulaţiile despre Moş de îndată ce au văzut că încep a mă orienta în timp şi spaţiu şi încep a pricepe lucrurile simple şi relaţiile dintre ele.
Şi-au făcut bine treaba pentru că încă mai păstrez amintirea emoţiilor care mă cuprindeau când vedeam primii fulgi de zăpadă. Ninsoarea vestea că nu mai e mult şi Moş Crăciun îşi va înhăma renii la sanie şi va porni să împartă daruri copiilor, pe măsura cuminţeniei şi strădaniei fiecăruia.

N-am avut niciodată temeri că nu voi primi exact cadourile comandate pentru că poeziile şi urăturile le învăţam fără bătăi de cap, măgăriile mă pricepeam să mi le camuflez mai ceva ca un soldat din trupele Speţnaz, iar cele pe care nu le puteam ascunde mi le asumam eroic şi mai apoi, pentru simplificarea formalităţilor, îmi aplicam singură şi pedepsele.

Îmi amintesc că într-o zi, când s-a întors mama de la şcoală am informat-o relaxată că am vărsat cutia de zahăr pe covor, dar că nu e cazul să se isterizeze inutil pentru că am reuşit să dreg totul cu apă de nu se mai vede niciun bob de zahăr. Ba, lucru şi mai bun, părul din covor şade acum mult mai ţanţoş, nu mai trebuie aspirat şi periat, e betonat şi aranjat, numai bun de aşteptat Moşul.
Iar ca nu cumva să-i treacă prin cap mamei să-i spună lui Moş Crăciun să mai scoată de pe listă vreun cadou din cele pregătite pentru mine (pe principiul mereu repetat că orice greşeală se iartă dar consecinţele rămân şi se îndură cu demnitate), i-am adus la cunoştinţă că m-am şi pedepsit singură, privându-mă de porţia de ciocolată zilnică, pe care am donato soră-mii. Mama cunoştea legislaţia, ştia că nu poţi fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă.

Toată filosofia de viaţă mi-a fost zdruncinată însă din temelii când am intrat la şcoală şi-am întâlnit în locul lui Moş Crăciun pe tovarăşul Moş Gerilă. Un Moş hibrid între Crăciun şi Partid.
Ajunsă acasă, l-am somat pe tata să-mi spună adevărul. Încolţit, mi-a mărturisit: Moşul era un personaj închipuit.
Am adormit greu, cu inima destrămată.
Moş Crăciun nu s-a mai întors niciodată.

Iar dacă Moş Crăciun era o invenţie, m-a părăsit orice intenţie de-a fi cuminte de-atunci înainte. Căci la ce bun să-ţi înfrânezi pornirile războinice ori să înveţi colinde dacă nu de ele depinde sosirea saniei trasă de reni, a sacului cu bunătăţi sau a Moşului cu dalbe mustăţi?

Anul acesta însă mi-a venit gândul cel bun şi i-am scris lui Moş Crăciun o scrisoare. Mi-am cerut iertare pentru măgării, i-am spus c-am învăţat şi vreo două-trei poezii, că m-am smerit şi-n consecinţă sper să nu fie zgârcit.

Vă urez la toţi un Crăciun fericit!

luni, 20 decembrie 2010

Elogiu anonimului

M-am pomenit azi cu o citaţie de la poştă în care eram invitată să-mi ridic coletul de la www.publica.ro. Cum nu aveam nicio comandă de carte neonorată, m-am prezentat emoţionată la ghişeu cu bani în portmoneu. Lume multă, cu colete în spinare. Surpriza mea, năucitoare: colet fără plată ramburs. Mă uitam ca la urs la Elogiu lentorii şi număram în gând cunoscătorii adresei mele de-acasă. Cine să-mi facă mie o surpriză atât de duioasă?

Îi mulţumesc anonimului dăruitor pentru gestul său mişcător de-a fi citit pe blog nu numai rândurile mele ci şi printre ele.

Veşnic să fugă de el cele rele şi vântul să-i sufle prielnic în vele.

marți, 14 decembrie 2010

Winter

Ca să nu lăsăm Arcadia în mijloc de decembrie fără iarnă (postarea anterioară cu zăpezi am şters-o din greşeală) să ningă dară, iară, la vreme de seară. :D

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Leapşa cu trei fire...

La mine leapşa a ajuns via doctorul, după ce domnia sa i-a mai adăugat un fir, ca să-i mărească rezistenţa :D

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?

Ehe, cum nu? Când femurul şi tibia îmi erau încă prea scurte ca să mă poată înălţa până la fereastră, construiam trepte din cărţi, pe care le escaladam desculţă, până ajungeam la punctul de observaţie de unde supravegheam, analizam şi interpretam acţiunile adulţilor asupra mediului înconjurător.
Fundaţia construcţiei o constituia întotdeauna albumul mare de fotografii în care zâmbea bunicul cel cu ochi la spate. A continuat să zâmbească netulburat, oricât l-am escaladat. Apoi urmau cele şase volume ale lui Galsworthy - Forsyte saga şi Comedia modernă,
având mare grijă de fiecare dată să nu calc direct pe volumul unu - Maimuţa albă, de frica prostească să nu se înfurie animalul şi să mă muşte de picioare.

Când am ajuns la şcoală, foloseam manualele cartonate în două scopuri: în pauzele dintre ore ca să mă bat cu băieţii din clasă, folosindu-le pe cant, pentru a potenţa efectul loviturii şi a estompa zgomotul care ar fi putut ajunge până la urechea vreunui profesor din cancelarie.
După ore, aceleaşi manuale se transformau în scut de apărare fie împotriva bulgărilor de zăpadă, dacă era iarnă, fie pentru a contracara "castanele" pe care le primeam de la baieţi drept recompensă pentru cucuiele care le ţineau căciulile sculate pe cap.

Am folosit DEX-ul ca să presez plantele pentru ierbar şi tot în cărţi am ascuns abţibilduri, bileţele, felicitări, şerveţele, plus un semn de carte pe care l-am furat de la mama şi l-am ţinut ca pe o comoară, la pagina 100 a primului volum din Potopul lui Sienkiewicz. Mă gândeam eu, aşa, că mamei n-o să-i vină să recitească o carte cu un nume atât de înfricoşător, scrisă de cineva cu un nume atât de îngrozitor.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Da. Prima dată am iubit-o pe mama şi-am citit cărţile de pe noptiera ei. Pe urmă am citit într-o zi toată cartea de istorie de clasa a 4-a pentru că Gelu iubea istoria şi eu îl iubeam pe el.
Apoi am citit Critica raţiunii pure a lui Kant, pentru că-l iubeam pur iraţional pe profesorul de filosofie.
Am învăţat din greşeli, acum îmi orientez singură lecturile.

3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Clar! N-am citit nici măcar o carte de-a Sandrei Brown.
N-o să mai citesc în veci de veci o carte scrisă de Steve Harvey.
Trag nădejde să mor fără să fiu silită să mai citesc vreun panseu scris de Adrian Sahr.

4. Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea?

Viaţa pe un peron - Octavian Paler. Din motive pe care nu sunt pregătită să le dezvolt public. :)


Predau leapşa, de vor voi s-o preia, domnului Jacotă şi domnului Costea.

joi, 9 decembrie 2010

Fluier în cer sângeriu

Fluier în cer, noaptea e ziua-n care pier
Fluier în cer, liber şi prizonier
Viu vioriu, singur de când mă ştiu
Ochiul de apă-n pustiu
Viu şi iar viu, chiar s-a făcut târziu
Fluier în cer sângeriu

Phoenix - Fluier in cer







joi, 2 decembrie 2010

Fericiţi cei săraci cu buhul

Cugetam azi la faptul că atunci când am fost lansaţi pe planetă ursitoarele nu ne-au pus în traistă aceleaşi merinde, valizele noastre fiind foarte diferite: unele mai burduşite, altele mai secătuite, unele cam răvăşite iar altele de-a dreptul cumplite.

Presupun că dacă te-ai născut de dimineaţă, când ursitoarele abia intrseră în tură şi erau odihnite, sandviciurile tale au felia de şuncă mai groasă, bagajul ţi-e făcut cu simţ de răspundere şi prevedere, astfel că ai la îndemână chiar şi-o trusă de prim ajutor care să te salveze în caz de accident. Dacă, de lene, te-a apucat seara în pântecele mamei şi-ai descins pe planetă la lăsarea întunericului, se prea poate ca ursitoarele să fi fost deja vlăguite, şunca să se fi gătat şi astfel să fii nevoit să te hrăneşti doar cu pită şi apă. Iar în loc de ismene să ai în valiză nişte catrene, compuse de vreo ursitoare mai visătoare.

Fenomenul egalităţii oportunităţilor e departe de a fi o realitate.
Dacă pe unul barza l-a aşezat binişor în pătuţul dantelat al unei alteţe regale, dacă globulele lui roşii au irizaţii albastru-ciel, dacă în arborele lui genealogic s-au pârguit numai prinţi, conţi şi baroni, iar un altul a fost lepădat din cioc la nimereală, lângă mărul-pădureţ al lui Nechifor Pâclă din Flămânzeni-Ilfov, mi se pare că cei doi nu prea au şanse egale în viaţă, ultimul având aşa, un orizont mai ceţos.

Nu ştiu ce scrie pe genele Gertrudei (etimologia pseudonimului izvorăşte din gerul care-mi cuprinde oasele de câte ori o văd şi truda ei veşnică de-a avansa, de-a se cocoţa pe ceva), dar ştiu că ea a găsit în traistă ceva ce eu n-am avut nicicând: nişte coate ascuţite, zdravene, din care dă şi-n somn, presupun, ca să nu-şi piardă antrenamentul.

Ursitoarea care era de serviciu la naşterea mea o fi fost mahmură, că mie mi-a dat numai gură. Vorbesc, hăulesc, mă dezlănţuiesc, huiduiesc, dar n-am curaj să dau din coate, frate! Sunt ca o petardă, ca o grenadă fumigenă. Fac zgomot, cetăţenii tresar, se irită un pic de la fum şi-şi văd mai departe de drum. Celebritatea mea e scrum.

Gertruda, în schimb, e fată de acţiune. Ea nu poate prelucra oxigenul din atmosferă decât dacă e în fruntea plutonului, băgată în seamă, călare pe situaţie. Deşi e mică şi slabă, n-are nicio treabă: e prezentă la orice miting, la orice demonstraţie, are păreri despre orice lucru, ia atitudine în orice situaţie, nu oboseşte niciodată. Dacă cineva, exasperat de tupeul ei, o dă afară pe uşă, până să întoarcă omul cheia în broască ea a intrat deja pe geam şi s-a făcut comodă în fotoliul lui.

Eu, dacă am interes să merg la vreun congres, mă gândesc o lună dacă participarea mea e oportună, îmi aleg taiorul asortat evenimentului şi discursul adecvat momentului. Ea apare la inaugurare cu eşarfa de mătase peste hanorac, cu hainele aruncate pe ea ca pe-un prepeleac, e revoltată, iritată, afectată, ofuscată. Vorbeşte ostăşeşte, uimeşte.

Dacă în plimbarea ei trece pe lângă o şcoală unde se învaţă Marseieza, sigur n-o să-i placă ritmul în care se intonează. După primele trei măsuri e în fruntea clasei, dirijează. Dacă profesoara de muzică o admonestează, nu se demoralizează. Caută un cor fără dirijor.

Eu n-am sânge destul să mă iau la bătaie cu radarul care-a măsurat-o pe amica mea circulând cu 100 de kilometri la oră în mijlocul oraşului. Gertruda însă simte pericolul (de-a circula pe jos următoarea lună), scoate brişca, o priponeşte în zona limitrofă jugularei agentului constatator şi-i şopteşte c-o mierleşte dacă-i saltă permisul contravenientei. Dacă agentul a fost cadorisit la naştere de aceeaşi ursitoare ca şi mine, rămâne inert ca o şopârlă, Gertruda smulge actele din gheara lungă a legii şi-şi îndeamnă amica să demareze. Ea nu pune accent pe dreptate dar apasă ascuţit pe solidaritate. (La fel cum lasă neaccentuată calitatea şi încăciulează circumflex cantitatea).

Dacă se-ntâmplă să nimeresc undeva în toi de război, eu arăt ca Bugs Bunny trezit brusc din somn. Am nevoie de timp să mă dezmeticesc, să stabilesc dacă e cazul să intervin sau e mai bine să mă abţin. Ea n-are dileme, orice bătălie e bună, câtă vreme numele ei va figura pe lista de combatanţi. Combativitatea şi spiritul olimpic stau încolăcite pe oasele ei ca nişte covrigi: important e să lupţi, nu e nevoie musai să câştigi.

Eu, dacă văd un bou păscând pe-o câmpie, îl las să pască în fericirea lui simplă. Gertruda se simte datoare să ia atitudine, să-i spună în faţă, cu simţ de răspundere, că paşte ca un bou, că-i cazul să-şi schimbe năravul învechit cu unul mai nou.


Eu am fost mai puţin înzestrată, sunt mai împiedicată, valiza mea e mai plată, nu pot face prea multe lucruri de-odată. Prin comparaţie, Gertruda scrie eseuri, coase mileuri, compune panseuri, fotografiază, perorează, meditează, combate, dă din coate. Ea poate. E plin de ea văzduhul.
Eu sunt mai săracă cu buhul.