Serial killer

E plină țara de oameni sensibili, frate! Nu te mai poți mișca în voie, nu-ți mai poți întinde picioarele amorțite, nu mai poți slobozi o vorbă din gușă că te trezești cu mortul în brațe.

Cetățenii sensibili se împart în două mari categorii: sensibili muți și sensibili vorbitori.

Sensibilii muți sunt greu de recunoscut, de obicei bagi de seamă c-ai dat peste unul abia după ce-ai spus sau ai făcut ceva care l-a lovit în moalele afectului și te trezești că dă ochii peste cap și leșină lângă tine. Asta în cazul în care măgăria ta n-a fost una cu efect mortal-întârziat. Pentru că ei nu te trag de mânecă, nu-ți bat obrazul, nu-ți fac semne disperate că se sufocă, nu sună la 112. Tac mâlc, mor în chinuri, neștiuți, afli abia din scrisoarea de adio pe care-o lasă la căpătâi că au murit răpuși de inimă rea din cauza ta.
Lor le cade la fel de rău și salamul de porc și tu, dacă guiți ca animalul din salam, vreo critică la adresa plăcintei cu mere a bunicii lor, de care nu s-a atins nimeni în seara de Crăciun; îi ia cu vertij și la cuvintele care încep cu P și la răspunsurile care încep cu N și se termină cu U; nu participă nici la nunți nici la îngropăciuni, pentru că sensibilitatea lor nu îndură evenimente atât de cumplite.

Dacă ai fost destul de nepriceput și nemintos să rănești un sensibil, tre' să stăpânești și câteva tehnici de prim ajutor: oblojești rana, faci masaj cardiac, reanimezi, încerci să prinzi porumbeii ucigași pe care i-ai scăpat din colivie, promiți că nu mai faci și, dacă ai noroc și n-ai comis o măgărie letală, sensibilul se recuperează. Dacă-i trimiți sms-uri și bomboane în perioada de convalescență ai șanse mari să fii chiar iertat. Sensibilitatea lor te ajută în cazul acesta.

(Later edit: Eu fac parte din categoria asta. Să nu ziceți că n-ați știut.)

Pe sensibilii vorbitori n-ai cum să-i confunzi sau să-i ratezi, ei își strigă sensibilitatea în gura mare, ca leproșii boala, in pildele Noului Testament. Din zece descrieri pe care și le fac sensibilii la profilul de blog, Facebook sau alte rețele de socializare, găsești nestemate de genul:

”Sunt o fire sensibilă, îmi place frumosul, marea și zarea”

”Sunt Fifi și sunt sensibilă, iubitoare, îmi plac florile și căluții de mare”

”Sunt Bebe și-mi plac fetele sensibile și Cătălin Crișan” 

De regulă ei se exprimă mai bine în scris. Și din toate formele de scris, poezia le dă ghes cel mai abitir. Au văzut ei că sensibilitatea e apanajul poeților și s-au gândit să se apuce de compus. Numai că ei, nefiind poeți, nu pot scrie poezii. Ei scriu ceva care seamănă cu prima mea budincă:  pastele crude, fără zahăr, brânza acră, răscoaptă.

Nu-mi pasă...
Nu voi renunţa la universul pe care
singuri ni l-am creat.
În toamna rece şi ploioasă, ochii tăi sunt cerul meu
senin, cald, aşa cum mi-am dorit mereu.
Tu eşti doina mea de jale, venită odată cu vânturile de Vest venite din Est.
Fără tine ar fi ca şi cum
aş dormii pe un pat de frunze ruginite, reci şi moarte.
Nu-mi pasă.
Nu-mi mai pasă de nimic.
Eşti lângă mine şi ploaia nu mai intră-n mine să mă răcească. 

În poemul sensibil de mai sus, accentul cade pe al doilea ”i” din verbul ”a dormii” iar punctul culminant al acțiunii poetice este sosirea din vest a vântului din est. Este scris de o fată. Poemul, zic.
 Și pentru că nu vrem să discriminăm sexul tare, iată un poem perfect bărbătesc:

Noaptea din al meu decor vreau să zbor
si să intru prin niciunde în al tău dormitor.
Să mă apropii de tine si să îngenunchez
sfiit, pe al tău nepreţuit covor
să nu te sperii, să nu mă simți,
când mângâi al tău păr.

Voi vedeți cât de sensibil e băiatul ăsta? Cât de gingaș, de fin, de grijuliu, de sfios?
Citesc și plâng.



(De regulă mă străduiesc cât pot să nu lezez pe nimeni, să nu calc cetățenii pe bombeuri, fac slalom printre orgolii de frică să nu le ciufulesc moțul, dau cu bâta numai în vremuri secetoase, când seacă bălțile, dar azi mi-a ajuns cuțitul la os, am apelat la artilerie.
Mă simt ca un criminal în serie.)