Bucureştiul de coşmar

Am somnul şubred. Precar precum casele alea interbelice cu bulină roşie. La cea mai mică mişcare pleoapele mele se cască larg şi nu se mai închid. M-am tot tratat, m-am psihanalizat, dar somnul nu mi s-a reparat. Pilulele au efectul unui strat de var pe un perete cu igrasie: în scurt timp beteşugul iese iar la suprafaţă, ca mucegaiul verde-albăstrui.

Am plecat de-acas' cu frica insomniilor împăturită frumos în hipotalamus, dar realitatea s-a dovedit mai crudă ca aşteptările mele. În prima săptămână n-am dormit. Am căzut, din când în când, într-un soi de letargie buimacă. Alt oraş, altă casă, alte zgomote. Şi altă faună. Care include ploşniţe verzi. Frumos parcul Titan, le place şi lor. Iar când se satură de verdeaţă şi li se face greaţă, se mută peste drum, la bloc. Îmi stă inima în loc când dau peste câte una care se căzneşte să intre în casă. Aerisesc doar câte o cameră odată, cu ochiul la fereastră şi aspiratorul în poziţie de atac.

Ocupaţia mea principală în primele două săptămâni a fost să mă acomodez cu noile zgomote. Am început să le clasific ştiinţific:

Zgomotele vecinilor. M-am dezvăţat de trăit la bloc, orice lingură scăpată pe gresie de gospodina de desupra îmi zbârceşte trompa lui Eustachio, orice scaun târât pe parchet îmi băşică cohleea.

Zgomotul străzii. Pe Baba Novac traficul nu amuţeşte, nu se opreşte, nu se răreşte. Mă simt ca la cursele alea americane în care maşinile se învârt în cerc ore întregi. Claxoane, xenoane, volane, şicane şi frâne inumane.

Zgomotele casei. Termostatul de la frigider, de exemplu. Nu ştiu cum circulă ecourile în casa asta dar, până m-am lămurit de unde vine ţăcănitul ăla scurt care mă lovea direct în nicovală, am umblat în patru labe pe sub toate paturile şi m-am târât prin toate dulapurile, ca un soldat prin tranşee.
Cireaşa de pe tort(ură) a fost însă o alarmă. Dacă printr-o minune reuşeam să aţipesc pe la ceasurile 3-4 din noapte, se declanşa alarma. Undeva, în depărtare, nu foarte tare. Destul însă să-mi alunge somnul definitiv. Am îndurat o noapte, două, nouă. Într-a zecea, eram deja turbată. Am ieşit în balcon cu gând să dibuiesc maşina cu pricina şi să-i arunc pe parbriz o noptieră, măcar să aibă un motiv întemeieat să urle.
Spre surprinderea mea, urletul nu venea de-afară. Aha, mi-am zis, cred că vreun vecin lucrează la metrou şi tre' să se trezească de cu noapte să ajungă la muncă. De teamă să nu se ia cu somnul şi-o fi cumpărat un ceas cu alarmă solidă, cu garanţie de trezire.

(În capitală nu e ca la noi în provincie, mă încurajam eu. Aici sunt chestii importante, cum ar fi metroul, tre' să mă obişnuiesc dacă vreau să intru şi eu în rândul lumii bune. Şi făceam planuri cum o să mă mut de-a doua zi cu dormitul în altă cameră, ca să pot supravieţui...)

Stând aşa în miezul întunericului nopţii, gâlgâind de adrenalină, mi-am zis c-ar fi bine să beau nişte apă. Am văzut eu în filme că dacă femeia e isterizată sau leşinată, cineva îi da repede nişte apă. Mie n-avea cine-mi da, aşa că m-am ridicat, m-am băgat în halat şi-am plecat la adăpat. Dar pe drum am constatat că alarma se aude mai tare. Şi parcă venea cumva din stânga. M-am oprit, am căscat urechea şi-am deschis uşa de la baie. Mă apropiam de sursă. Parcă vine mai din dreapta. Da. Venea din dreapta, de la radioul de duş, cu ceas deşteptător. Îmi venea să mor. Va să zică, de zece zile tortura mea era alarma acestei scule, setată să orăcăie din toţi bojocii la 3.22 a.m. în fiecare noapte. Cine dreaq s-a gândit să inventeze un radio de baie, cu ceas deşteptător? Care dobitoc de pe planeta asta şi-a imaginat că cetăţenii dorm în baie şi au nevoie de sculător? Dacă-l prind, îl omor!

Odată elucidat misterul zgomotelor am tras nădejde că următoarea noapte o să dorm dusă. Am cinat (un biscuite digestiv şi-un pahar de apă, preventiv), m-am spălat, mi-am luat cartea şi-am dat să mă arunc în pat. N-am mai apucat, pentru că patul era ocupat. O ploşniţă grasă îşi căuta loc prielnic pentru înnoptat. M-am oripilat, dar n-am ţipat, cum fac femeile din filme. Am înhăţat aspiratorul, am aspirat monstrul, am căpăcit gura tubului ca să nu iasă creatura peste noapte şi m-am aşezat pe canapea, să-mi trag sufletul şi să cuget. Oricât mi-am făcut curaj, oricât am apelat la legea probabilităţilor, oricâtă apă am băut, nu mi-am putut îneca spaima că peste noapte m-aş putea trezi dormind sub aceeaşi pătură cu ploşniţa-mamă. Aşa că m-am apucat sistematic de verificat toată camera. Am scos aşternuturile de pe pat, am ridicat salteaua, am mutat patul, noptierele, am scos hainele din dulap (noroc că n-am apucat să-mi aduc toată garderoba de la Braşov!), am scos perdelele, tablourile, oglinda. Spre ziuă, am terminat de aşezat, m-am culcat şi-am visat că ploşniţele m-au muşcat în aşa hal că eram plină toată de băşici.

Locuiesc lângă parcul Titan. Momentan. S-ar putea să mă mut în Burebista.

Hasta la vista!