Poiana Narciselor

Călduţ. Vreo 20 de grade. La Şercaia, tunetele încearcă să sperie şi să descurajeze iubitorii de narcise. Nu facem parte din categoria vizată. Parcăm. Pornim pe jos spre poiană.
Vorbim, zâmbim, drumeţim. Pe măsură ce înaintăm, câte unuia din grup îi piere zâmbetul şi i se inundă pantofii. Cine-a mai fost, ştie: zonă frumoasă dar mlăştinoasă. Cine-a mai fost, crede că ştie drumul, dar nu e neapărat adevărat. Am deviat, ocolind băltoacele cu apă şi broaşte. Retur. Sunăm un temerar ajuns înaintea noastră. Ne confirmă mlaştinile şi ne informează că trebuie înfruntate şi traversate. Drumul către poiană trece prin mlaştină. Ne întoarcem, ne avântăm, ne udăm, ne inglodăm, ne scufundăm. Traversăm. Cu preţul unor pantofi plini de apă, noroi, iar cei mai norocoşi şi cu câte-un broscoi. Cârcotaşii, descurajaţi de greutăţile înaintării, de tunete şi de dorul după iarba verde de acasă, zdruncină încrederea ghidului cu smiorcăiala lor. Sunăm iar înaintaşii, să ne îndrume paşii. Nu putem preciza unde ne aflăm şi nici direcţia spre care înaintăm. Antemergătorii găsesc soluţia ieşirii noastre din mlaştină: vorbesc cu bătrânul trompetist să sune deşteptarea. Suntem invitaţi să ascultăm trompeta şi să ne orientăm. Ascultăm. Suntem pe drumul cel bun. Înaintăm. O ultimă încercare, o baltă foarte mare. Am ajuns. Campăm. Ne bucurăm, pozăm, socializăm.

Statisticile spun că Rezervaţia Poiana Vadului are cca 400 de hectare şi că narcisele, în vremuri bune, se pot înghesui câte 150 pe un metru pătrat. Nu sunt atâtea, fie pentru că a scăzut natalitatea şi-n rândul narciselor, fie din cauza dobitocilor care au cules braţe întregi de narcise care zac şi se ofilesc lângă păturile pe care stau ei şi-şi îndoapă burdihanele.
Şi mistreţii sunt porci, au dat iama şi-au râmat poiana. Primii ar trebui amendaţi şi ultimii împuşcaţi. Sau invers?

Ne uscăm cam pe vremea când trebuie să plecăm. Înfruntăm iar vicisitudinile drumului.
Încălţări compromise, pe cărări mult mai precise, cu parfum de narcise ucise.