Iertaţi-mă că nu sunt japonez (II)

Am comandat cartea online, la Editura Curtea Veche. A sosit în 4 zile. Am citit-o într-o zi. Nu mă pricep să fac recenzii ştiinţifice, îmi orientez lecturile de capul meu şi le interpretez după criterii pur personale, la umbra blândă a convingerii că orice-aș crede, nu păgubesc pe nimeni.

Am citit cărţi frumoase, cărţi plicticoase, cărţi sofisticate, cărţi deşirate, unele preţioase, altele anxioase, cărţi care m-au copleşit, cărţi care m-au depăşit, cărţi care m-au uimit. Iertaţi-mă că nu sunt japonez e o carte care m-a cucerit.

Dacă citeşti Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler, te simţi cumva mărunt, strivit de distanţa şi singurătatea din miezul căreia vorbeşte autorul iar la capătul lecturii ţi se cuibăreşte în minte un soi de solidaritate pe care, neştiind cum s-o gestionezi, o exilezi în memorie.

Când citeşti scrisorile lui George, oricine ai fi, simţi că poţi să-i spui pe nume, ca şi când ai fi fost prieten cu el din clasa a doua. Cu singurătatea lui empatizezi, e din aceeaşi substanţă cu singurătăţile tale. Solidaritatea care se naşte în urma lecturii e firească, ştii exact ce loc i se potriveşte în inima ta.

Verbul lui George are strălucire, vibrează, e viu; te face să râzi dar te sileşte să vezi şi dincolo de umor, să iei aminte la nişte lecţii de viaţă pe care ţi le predă în joacă, aşa cum i-a predat engleză lui Takumi, un micuţ japonez "pe lângă care dl Goe pare Bambi păscând muşeţel".
Un discurs sincer, direct, lipsit de preţiozităţi dar nepreţuit prin onestitate şi autenticitate.

Cartea asta e ca o dimineaţă cu soare, cu cireşi înflorind de încântare.