Clarobscur

Nu sunt o făptură timidă dar nu pot spune nici că-s Tarzan şi mă dă curajul afară din colibă în mijlocul nopţii. Nu intru pe geam dacă cineva mă dă afară pe uşă, dar dacă m-a prins o noapte furtunoasă prin pădure, nu mă ascund de ploaie sub prispa castelului lui Verde Împărat ci bat la poartă, dau bineţe şi cer adăpost.

Aceleaşi obiceiuri mă însoţesc şi-n blogosferă. Uneori mai sfioasă, alteori mai curajoasă, mi-am împărtăşit gândurile sau mi-am spus părerile pe ici pe colo, pe unde m-am simţit îndemnată să bat la poartă.

Se cuvine să menţionez că eu nu înghit nemestecată gogoaşa că scrii pe blog pentru tine, de amorul artei, că ţi se fâlfâie dacă cineva bagă ochiul prin articol sau nu, dacă cineva te bagă în seamă sau îţi zice de mamă. E clar, scrii cu nădejdea (oricât de palidă) că cineva o să citească şi, cu puţin noroc, o să-şi dea şi cu părerea despre scrisorile tale deschise. Pentru că dacă nu te interesează absolut deloc să afle şi alţii ceea ce debitezi tu la umbra blogului, poţi sta liniştit pe burtă, ca peştele de sticlă pe mileu, să cugeţi în gând.

(Cui se încăpăţânează totuşi să mă convingă că scrie exclusiv pentru el, singur singurel, îi recomand să nu se mai ostenească, dacă e adevărat ce pretinde, pentru că se ştie, computerul strică ochii. Aşadar, poate începe să facă plimbări prin codrul verde iar cugetările care-l străfulgeră să le scrie pe frunze de stejar, precum sibila din Cumae. Şi-n loc de-o dioptrie-n plus pe sezon, se-alege cu nişte băi de ozon.)

Îmi amintesc că odată am dat peste blogul unui tânăr care vorbea în ultimul său articol despre zădărnicia vieţii, despre dezamăgiri, despre lipsa de sens şi singurătatea cu care se luptă. Părea atât de distrus că, simţitoare cum sunt, am intrat în alertă. Să nu carecumva să-şi facă felul de-atâta durere şi disperare, mi-am zis! Aşa că mi-am lăsat trebile deoparte, am frunzărit blogul să mă lămuresc cam ce fel de om este şi cum poate fi abordat, dacă starea lui e acută sau cronică şi m-am strofocat să-i schimb dezamăgitului perspectiva, să-l provoc la dialog, într-un comentariu cât am putut eu de terapeutic. Şi pe urmă i-am aşteptat reacţia. După două ore, comentariul fusese moderat. Acum cugetă, mi-am zis,
şi făceam cruci cu limba-n gură să-i dea Dumnezeu gândul cel bun. Dar răspunsul zăbovea. Peste câteva zile omul a băgat un iutub cu valuri şi muzici albastre şi mai apoi nişte poze pe care le-a comentat cu amicii. Îşi revenise miraculos din distrugere iar eu voi muri cu dilema: l-am salvat sau l-am deranjat de la sinucidere?

Pe un alt blog, un alt om. Erudit, am conchis după CV-ul stufos şi cele câteva postări citite. Mi-am aşezat taiorul, mi-am lustruit umorul, am salutat şi-am comentat. Stăpânul m-a ignorat. Dar eu nu m-am întristat, am perseverat (recunosc, am o slăbiciune pentru dialogurile fine). După ceva vreme, mi-am încercat iar norocul şi-am comentat, documentat. Spre deosebire de antecomentatorul meu care bătea, elegant, câmpii, dar care fusese remarcat. Pe mine iar m-a ignorat. Aproape că m-am supărat.
Domnu' patron, răspundeţi-i şi lui Ion, că şi el e om!

Altă dată, am citit o jumate de noapte nişte eseuri (uşor SF) cu oarece substanţă literară. Autorul n-avea niciun comentariu, la nicio postare, după mai bine de un an de blogging. Aproape că mi-a fost milă de singurătatea lui virtuală, aşa că m-am căznit să intru-n atmosferă şi-am scris câte ceva, pe ici pe colo. Ultimei poveşti, care era neterminată, i-am scris aşa, ca exerciţiu neprofesional, un final. Scriitorului i s-a părut, pesemne, mult prea obscur şi la durut în.

V-aţi prins, dilema mea e dacă datorăm oricui ne calcă pragul blogului, o minimă curtoazie.
Chiar şi-atunci când comentariile n-au miros de poezie.