Fumatul poate ucide

Citeam deunăzi pe blogul lui George aproape japonez despre ţigări, cu dor. Mie, postarea mi-a trezit amintiri mai degrabă dureroase...

Primul fum de tutun mi-a invadat plămânii virgini prin clasa a treia. Însă până să pun ţigara în gură am urmărit, luni de zile, orice fumător care mi-a ieşit în cale. Observam atent felul cum scoate fiecare ţigara din pachet, cum o aşază pe poziţie, cum aprinde chibritul (brichetele erau rare), cum trage primul fum. Primul fum era un spectacol fascinant. În funcţie de cât de mare fusese dorul, unii trăgeau din ţigară scurt, cât să se asigure că s-a aprins, iar alţii îşi umpleau plămânii cu nicotină într-o inspiraţie pasională, care părea nesfârşită şi care mie, ca privitor, îmi producea oarece spaime că omul, la un moment dat, o să explodeze ca un balon. Mă relaxam abia când vedeam jetul de fum ţâşnind printr-un colţ al gurii, ca dintr-o locomotivă cu aburi, la primul expir. Apoi, amestecate cu vorbele, ultimele rămăşiţe de fum se revărsau, domoale, împrejur.

Ce mi-a rămas cel mai adânc săpat în amintire este ritualul aproape intim de aprindere al ţigărilor una de la alta. Cel care dădea focul îşi scutura ţigara, ca să pună în evidenţă miezul incendescent. Apoi, o apuca între degetul mare şi arătător, la mică distanţă de vârf, pentru a o asigura, cu palma făcută căuş, că n-o să i se întâmple nimic rău şi-o întindea, cu un gest de pur altruism, primitorului care îşi răsucea propria ţigară între degete, pregătind-o. O fixa apoi între buze, ţinând-o cu aceleaşi două degete ca şi donatorul, se apleca încet şi, ridicând degetul mic, îl sprijininea de pumnul celuilalt. Când cele două ţigări aveau gurile perfect potrivite una peste alta, începea să tragă scurt, de două-trei ori, sugând parcă din viaţa celeilalte, aprinzându-şi ţigara cu o încântare rotundă ca luna plină.

Mai era de observat felul cum fiecare ţinea ţigara între degete. Cei mai mulţi o apucau între falangele medii ale indexului şi mediusului şi-o devorau într-un ritual reflex. Existau însă unii, stămoşii cocalarilor de azi, care o ţineau între falangele proximale, aproape ascunsă în palmă, trăgând din ea cu aerul că trebuie să ferească de ochii prostimii magica împreunare a buzelor lor, cu ţigara. Şi mai era colega mamei, profesoara tapată de care v-am mai povestit, strămoaşa piţipoancelor din zilele noastre, care apuca ţigara atât de delicat, cu falangele distale, încât involuntar îmi ţineam respiraţia, de frică să n-o scape dintre deşte de la curentul răsuflării mele, într-atât de precară era priza dintre ţigară şi proprietară.
O ultimă categorie era aceea a pălmaşilor de rând care nu-şi permiteau să se oprească din treabă ca să fumeze, aşa că-şi împărţeau gura, frăţeşte, în două: cu jumate fumau, cu jumate vorbeau. Era uimitor să observ cum li se fâlfâie ţigara odată cu gargara muncitorească.
O altă subcategorie lovită de hărnicie era formată din cei care îşi permiteau pauza, dar o scurtau la minim, apucând ţigara sănătos, între police şi index, trăgând din ea, des, scurt şi viguros, mistuind-o în timp record.

Şi expulzarea fumului era un spectacol interesant şi divers. Unii proiectau jetul în faţă, continuu, ca un avion cu reacţie. Alţii, îl eliberau în tranşe, prevestind parcă, obiceiurile FMI-ului de azi. Unii îl slobozeau pe nări, în vălătuci moi, ca nişte tauri furioşi. Mai erau şi dintre cei care practicau fumatul relaxat, distractiv, care atunci când eliberau noxele în atmosferă arătau ca nişte peşti eşuaţi pe plajă: căscau gurile ritmic, eliberând doze precise de fum, în cercuri aproape perfecte, consecutive, care se înălţau, lărgindu-se şi topindu-se lin în văzduh, ori dozau în aşa fel presiunea că fumul se orânduia ca o ciupercă atomică, zăbovind şi aureolând, o vreme, fumătorul.


Pauză de ţigară, că tre' să plec la muncă. :D