Am întâlnit şi părinţi depăşiţi

De ziua internaţională a copilului o să vă povestesc despre ceea mai tulburătoare întâmplare din cariera mea de mamă.
Cei care vreţi prunci, băgaţi se samă! Puţini părinţi sunt temeinic pregătiţi pentru ce-i aşteaptă după ce se nasc micuţii, iar eu nu mă număr printre ei nici acum, darămite atunci.
Înainte de-a deveni măicuţa pruncului aveam tot felul de idei naive şi suprarealiste despre cum îmi voi modela eu odrasla ca pe-un gogoloi de plastilină proaspătă. Ei aş! Micuţul meu avea consistenţă gelatinoasă, imediat ce-i dădeam o formă el se prelingea şi se metamorfoza în orice altceva decât intenţionasem eu. Am deprins meseria în mare grabă, din fuga calului, m-am calificat la locul de muncă, transpirând şi disperând pe alocuri, dar un lucru ştiu sigur: dacă aş fi fost de-adevăratelea conştientă cu ce se mănâncă meseria de mamă, nu mai făceam eu copii în viaţa vieţişoarei mele, aşa de mare e responsabilitatea asta.

Dar pe vremea aia eu voiam cinci prunci. Aşa i-am spus lui Vasile, după ce m-a convins, timp de câteva luni de zile, că mai fain şi mai geambaş băiet ca el n-o să găsesc şi că se impune să nu-l las a-mi scăpa printre bicepşi. Nu că ar fi vrut el s-o rupă la fugă, îşi punea singur piedică de câte ori trebuia să plece, da' era de efect avertismentul. Iar el era specialist în efecte speciale, a izbândit odată să-mi înghesuie în cutia poştală, prin fanta microscopică prin care poştaşul abia împingea ziarul, un maimuţoi balşoi, de m-am minunat un trimestru încheiat. Magician adevărat!

Aşadar, ne-am luat. După doi ani s-a născut pruncul nostru măricel şi foarte urâţel. Avea plămâni şi muşchi puternici, reuşea să evadeze din strânsoarea cu care-l legau fedeleş asistentele şi urla cât îl ţineau plămânii, ziulica toată. Eram siderată.

Sărim vreo zece ani şi ne oprim asupra poveştii promise la început.

Ca nişte părinţi clarvăzători, deşi ţara încă nu se revoluţionase, l-am îndopat cu engleză pe micuţ încă de la patru ani. Dovada că-şi însuşise bine engleza s-a văzut de la prima temă despre primăvară, când prin compunerea lui zumzăia o huge albeena prin iarba grass de-acas'.
Într-o bună zi, mă sună profesoara (particulară) de engelză să mă întrebe dacă studentul merge la oră. Cum în atâţia ani nu lipsise niciodată neanunţat, m-am cam iritat. Păi, a lipsit vreodat'? Normal că merge, i-am spus. M-a lămurit, defensivă, că de vreme ce-a lipsit toată săptămâna de la şcoală i s-a părut potrivit să întrebe dacă la ora ei merge.

M-am blocat. M-am aşezat. M-am deblocat cât s-o asigur că ne vedem în scurt timp şi-am căzut iar ţeapănă pe scaun. Oh, no-no-no! Oh, no-no-no! Copilul meu a mers la şcoală! Sigur a mers la şcoală, trebuie să fie o greşeală!

Chem minorul la apel. Senin ca o floare de Nu-mă-stresa se înfăţişează. Îi mângâi căpşorul adăpostind numai necunoscute şi-i amintesc de Convenţia de la Sinaia. Când, într-un decor idilic, ne-am jurat noi doi că n-o să ne minţim niciodată în viaţa noastră, aşa să ne ajute Dumnezeu. A avut o tresărire mică-mică, pe care eu am sesizat-o cu ochiul meu de cioară-mămică. I-am povestit despre telefonul profesoarei de engleză şi l-am rugat să expliciteze. A lipsit el de la şcoală? Da, dar nu sunt absolut deloc vinovat! Am lipsit din cauza ta! Ei, da! Pe cuvântul tău de puiuţ micuţ şi drăguţ? Da, da, chiar din vina ta! Şi câte zile n-ai fost tu la şcoală, dragul mamei tasmanian? Doar trei! Doar trei, repet ca pentru mine.

Doldora de psihologie infantilă, fără să mi se şteargă de pe faţă zâmbetul larg şi din ochi căldura maternă, îl întreb: ai vrea tu, nepreţuitul mamii, să-mi spui cam ce-ai făcut tu în cele trei zile în care eu te ştiam la şcoală, luptându-te cu ştiinţa de carte? Ia uite aici un carneţel gol-goluţ, pe care aş vrea să scrii, pe zile, sistematic, îndeletnicirile tale extraşcolare din aceste ultime trei zile, bine? Cu tot cu motivaţie, dacă se poate, adică să-mi spui tu, aşa, şi de ce ai făcut ceea ce ai făcut.

Au fost cele mai lungi minute din toată viaţa mea. M-au trecut ape, mi s-au blocat supape, m-am încălzit, m-am răcorit, m-am înroşit, m-am învineţit, am încercat emoţii pentru descrierea cărora nu s-au inventat cuvinte. M-am simţit....părinte.

Mi se înmânează documentul oficial pe un ton foarte, foarte natural.



Luni. 14 octombrie omienouăsutenouăzecişiceva.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 9. Sosit în gară.
Orele 9-11. Privit sosiri şi plecări trenuri, observat ciocănirea roţilor de tren, depus monede pe şine, colectat monede turtite.
Ora 12. Întors acasă.

Toate acestea s-au întâmplat din vina mamei mele care n-a vrut niciodată să mergem cu trenul undeva, că vrea ea să mergem numai cu maşina.



Marţi, 15 octombrie acelaşi an.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 8,15 urcat în troleibuz. Cumpărat bilet cu bani furaţi de la Moma*. Moma jurat că nu spune. Plimbat aproximativ 3 ore aşteptând să cadă captatorii. N-au căzut.

Această plimbare e tot din vina mamei mele care n-a vrut să oprească maşina să vedem cum şoferul de troleibuz fixează captatorii trăgând de sfori.



Miercuri, 16 octombrie.

Ora 8. Plecat de-acasă.
Ora 9. Vorbit cu Alex, să spună învăţătoarei că lipsesc de la şcoală pentru că pe mama mea a prins-o garda financiară şi ca să nu facă puşcărie trebuie să ne mutăm şi să vindem apartamentul. Deja nu mai avem nici telefon, deci să nu sune că oricum mama e foarte nervoasă.**
Ora 10. Intrat în bar Laguna. Ascuns ghiozdan sub masă. Comandat Coca-Cola. Uitat la televizor.

Aceste lucruri le-am făcut tot din vina mamei mele care zice că Coca-Cola nu e sănătoasă şi nu mă lasă să mă uit la televizor, vrea mereu să citesc.

_____________________________________________

* Moma = bunica maternă.
** Întâmplare reală, din viaţa unor vecini ai unor prieteni, prinsă din zbor de prunc din discuţiile din casă.





Later edit:
Am primit încuviinţare ca de ziua copilului să pun pe blog o poză cu pruncul şi pretina lui :)
Ta-ta-ta-tam!