Don't worry, be happy!

Aflu cu plăcută, molicică şi caldă surprindere că printre cititori sunt unii îngrijoraţi sincer de soarta mea. Vă mulţumesc. În noianul de porcării un mic semn de speranţă, ar zice Vasile Baghiu.

Aflaţi despre mine că sunt bine, sănătoasă şi circul în trombă prin tunel. Ceea ce este surprinzător e că m-am obişnuit. Pe cuvânt. M-am obişnuit cu întunericul, cu răcoarea, cu umezeala, cu înghesuiala, cu hinghereala. Mă simt de parcă aici e locul meu dintotdeauna, leagănul în care-am crescut. E drept că la început eram confuză, ursuză şi mofluză, dar acum, dacă trecem peste faptul că sunt un pic obosită, cam decrepită şi puţin mucegăită, sunt de-a dreptul fericită.

Înainte, dorinţele mi se umflau ca burduful acordeonului în inspir şi nasul mi se încreţea a scârbă din te miri ce. Acum, pretenţiile-mi sunt mai subţiri ca aburul iar nasul mi se mai încreţeşte doar când se turteşte, ostenit, pe pernă. Chiar şi limba mi s-a tocit. Din limbută am ajuns foarte tăcută. Uneori aproape mută. Dar sunt mulţumită. De fapt sunt aproape mândră de mine, de curajul cu care iau virajele, de optimismul meu aproape impardonabil. Reuşitele se ţin lanţ, sunt pe plus la orice bilanţ. Norocul meu are iarăşi semnal, mă aflu în aria de acoperire a fericirii: ploile s-au oprit, am pită şi apă, ceapă, muncă la discreţie, din când în când câte-o inspecţie, câte-o intersecţie unde iar am de luat nişte decizii, de făcut pentru iarnă provizii. Mă apropii de excelenţă, mai am de dat doar un examen de competenţă.

Viaţa e frumoasă. Iarba e grasă. Am urcat iarăşi în şa şi mă plimb prin viaţa mea.
Tra-la-la....