5 din 2010

Am primit o leapşă de la Lore care îmi cere să enumăr cinci realizări ale anului 2010.
Îi dau curs abia astăzi pentru că am avut atâtea realizări anul ăsta încât a trebuit să deliberez îndelung pentru a stabili ierarhia care să definească exact succesele mele în anul care tocmai se încheie.

1. Cea mai mare realizare a anului 2010 este blogul, evident.
El s-a născut în urma unui pariu cu o prietenă. Ne întâlniserăm cu o cunoştinţă comună cu care n-am putut purta şi noi un dialog coerent pentru că ea urmărea şi răspundea feed-back-urilor la ultimul entry de pe blog despre unghiile acrilice, ceva de genul Picturi murale vs picturi rurale.
După plecarea blogeriţei mi-am dat ochii peste cap, condescendentă, dar prietena mea m-a admonestat pe loc: Arcadio, ai blog? Ştii tu ce înseamnă ZeList? Ce-i ăla un widget? Dacă nu ştii, ciocu' mic! Fata asta are blog, are unghii acrilice (pe care tu ţi le-ai smuls după trei zile), deci ţi se uită în chelie din avion.

Umilinţa aceasta mi-a dat cârcei la pipotă, aşa c-am mers repede acasă şi-n jumate de oră aveam blog. Despre care n-am suflat nimănui o vorbă pentru că habar n-aveam cum stă treaba cu bloggingul. Vasile a băgat de seamă de la o vreme că-s suspect de cuminte, că fac mai rar plăcinte, s-a pitit în bârlog, m-a prins cu nasu-n blog şi-a dat pe goarnă secretul. Succesul a fost neaşteptat şi se va evapora garantat. Din lipsă de ţel şi de zel, cum mi-a prezis prietenul meu Robert.

2.Tot anul ăsta mi-am luat doctoratul în gastonomia de nişă cu lucrarea "Negrese - Motivaţie şi performanţă. Inteligenţa emoţională în cristalizarea profilului personologic al gospodinei trecute de 40 de ani".
Google m-a sprijinit enorm în sensul acesta, i-a direcţionat spre mine de-a lungul anului pe toţi cei care căutau "negrese goale pe plajă", "negrese cu fundul mare" şi alte meniuri exotice.

3. Am izbândit să rămân cu permisul de conducere nesuspendat timp de un an încheiat şi doar cu două amenzi pentru depăşirea vitezei. Faţă de anul precedent când în luna aprilie aveam deja 10 puncte de penalizare, sunt mândră de performanţa mea.
Mulţumesc pe această cale celor doi agenţi de circulaţie care, cu inima mare şi braţul legii scurt, m-au iertat şi nu m-au băgat în puşcărie când m-au depistat circulând cu 125 km/h pe Bulevardul Victoriei.

4. Am pus limite ogrăzii personale şi am învăţat să spun NU câinilor maidanezi. . Anul ăsta n-am mai cules niciunul de pe stradă.
Suportul moral mi l-a asigurat colegul Vasile cu refrenul "Un câine în plus şi te-ai dus!" [În Franţa, la Brigitte Bardot. (n.a.)]

5. Am citit Act like a lady, think like a man, o capodoperă a literaturii motivaţionale, o carte care mi-a schimbat viaţa, "who move me from pain to gain".
Acum ştiu că oricât de mare ar fi dragostea, în vremea holerei bărbatul n-o să-mi mângâie părul şi oricât de uscat mi-ar fi gâtlejul el n-o să-mi facă ceai, deci am lepădat aceste aşteptări pe vecie, cu bucurie.
Nu mai aştept blândeţe, romantism, sensibilitate, mă mulţumesc dacă atunci când vine acasă trânteşte franzela pe masă.
Sunt un om împlinit.


Aşadar, am gătit, am citit, am plătit, am îmbătrânit, acum e timp de odihnit!

Un An Nou fericit!

Îmbuibare de sărbătoare

Nu m-am lămurit încă, deşi mă întreb de multă vreme, cum se face că minunata specie umană reuşeşte să transforme orice sărbătoare într-un prilej de îndopare.
Dacă se apropie Crăciunul, n-ai să vezi cetăţeni meditând, pătrunşi de pioşenie, la Cel a cărui naştere o serbează şi la implicaţiile evenimentului asupra omenirii. Cetăţeanul e cuprins de frisoane şi transpiraţii pentru că evenimentul bate la uşă iar el încă n-a tăiat porcul, n-a terminat de umplut cârnaţii, n-a scos vinul din butoi, n-a deşelat frigiderul cu piftii, salate boeuf, fripturi, sarmale, cozonaci şi alte ofrande aduse pântecelui nesătul.

Mă gândesc că biata burtă nu mai înţelege nimic din ce i se întâmplă. Obişnuită să fie burduşită la intervale regulate cu meniuri variate, se trezeşte pe la sfârşit de noiembrie că nu i se mai serveşte decât câte-o fasolică degresată, nişte cartofiori singuratici, câte-o varză acrişoară care nu mai are ce greţuri să taie, ceva soia şi alte vegetale exotice de care cu greu îşi mai aminteşte din anii trecuţi. Apoi, tocmai pe când îşi adaptase nevoile şi efortul la noul regim şi-şi binecuvânta stăpânul pe care-l credea finalmente mai omenos cu ea, se trezeşte în noaptea de Ajun atacată furibund de trupe de caltaboşi borţoşi, de piftii zglobii, de salate gresate, de fripturi şi băuturi în faţa cărora nu are nicio şansă de scăpare. SOS-urile bietei burţi ajung cu greu la creierul proprietarului, înotând în răspăr prin meniul unsuros şi nici atunci jelaniile ei nu sunt luate în serios.
În loc să se oprească din mestecat, omului nostru îi reproşează colecistului că nu-i destul de viril şi-i dă rapid un Colebil. Dacă simte că şi stomacul îi e în prag de faliment, înghite repede un Triferment. Cu niciun chip însă nu se dă bătut până nu dă gata porcul de pe masă şi băutura din casă.

Pătrunsă de acest fior al sărbătorilor îmbelşugate, o mai veche cunoştinţă de-a mea a purces zilele trecute la un hipermarket să se aprovizioneze cum se cuvine. La casă a dat peste mine . Ea cu două coşuri deşelate de cărnuri, şunci, fleici, ouă, smântâni, unt, ciocolate, vinuri, bere, Coca-Cola în cantităţi de ziceai că se pregăteşte pentru a hrăni un batalion de soldaţi somalezi în vreme ce eu aveam doar nişte legume, ceva fructe şi câteva pungi pentru cadouri. Inventariindu-mi dintr-o ochire coşul, faţa i s-a întristat brusc şi mi-a spus aşa, aproape şoptit, că dacă ne e chiar atât de greu financiar în criza asta, mă poate împrumuta cu nişte bani să mă pregătesc şi eu sărbători mai de Doamne-ajută. M-a asigurat solemn că pot să-i restitui banii de îndată ce-o să ne meargă mai bine, nu are nicio grabă. Şi că nu e cazul să mă ruşinez şi să refuz oferta dintr-o mândrie prostească.

Întâi am înţepenit, apoi m-am uimit, pe urmă am zâmbit şi la sfârşit i-am mulţumit cât am putut de frumos şi am asigurat-o că nu din cauze financiare prin coşul meu cumpărăturile sunt rarefiate ca ozonul. S-a luminat dintr-o dată, fulgerată de descoperirea adevărului: "Gata, am priceput, drăguţă! Plecaţi şi voi la Viena, nu? Bravo, mergeţi, că sunteţi tineri! Când îmbătrâneşti nu-ţi mai vine să pleci, uite la mine. Hai pa, te-am pupat, Crăciun fericit! Să mă suni să-mi povesteşti cum aţi petrecut!"

Am rămas mută, cugetând la soarta burţii mele sărmane, prin care nu se vor încolăci prietenoşi cârnaţi şi caltaboşi, prin care nu vor tremura farfurii cu piftii, în care nu se va rostogoli nicio boaba de mac din cozonac. O lacrimă era cât pe ce să mi se nască sub pleoapă, dar siajul lăsat în urmă de doamna cu coşul burduşit m-a trezit. Urmărind-o în zare, unduindu-şi şoldurile, burţile şi coşurile supradimensionate, m-am mângâiat cu gândul că chiar dacă nu merg la Viena nici de revelion, cel puţin voi rămâne cu pântecele mai mignion iar colecistul meu va avea mai puţini duşmani.

La mulţi ani!

Christmas sky

Moş Crăciun vs Moş Gerilă

Nu-mi amintesc când anume am aflat eu pentru prima dată de existenţa lui Moş Crăciun. Presupun că mama şi tata, aidoma oricăror părinţi, au debutat cu fabulaţiile despre Moş de îndată ce au văzut că încep a mă orienta în timp şi spaţiu şi încep a pricepe lucrurile simple şi relaţiile dintre ele.
Şi-au făcut bine treaba pentru că încă mai păstrez amintirea emoţiilor care mă cuprindeau când vedeam primii fulgi de zăpadă. Ninsoarea vestea că nu mai e mult şi Moş Crăciun îşi va înhăma renii la sanie şi va porni să împartă daruri copiilor, pe măsura cuminţeniei şi strădaniei fiecăruia.

N-am avut niciodată temeri că nu voi primi exact cadourile comandate pentru că poeziile şi urăturile le învăţam fără bătăi de cap, măgăriile mă pricepeam să mi le camuflez mai ceva ca un soldat din trupele Speţnaz, iar cele pe care nu le puteam ascunde mi le asumam eroic şi mai apoi, pentru simplificarea formalităţilor, îmi aplicam singură şi pedepsele.

Îmi amintesc că într-o zi, când s-a întors mama de la şcoală am informat-o relaxată că am vărsat cutia de zahăr pe covor, dar că nu e cazul să se isterizeze inutil pentru că am reuşit să dreg totul cu apă de nu se mai vede niciun bob de zahăr. Ba, lucru şi mai bun, părul din covor şade acum mult mai ţanţoş, nu mai trebuie aspirat şi periat, e betonat şi aranjat, numai bun de aşteptat Moşul.
Iar ca nu cumva să-i treacă prin cap mamei să-i spună lui Moş Crăciun să mai scoată de pe listă vreun cadou din cele pregătite pentru mine (pe principiul mereu repetat că orice greşeală se iartă dar consecinţele rămân şi se îndură cu demnitate), i-am adus la cunoştinţă că m-am şi pedepsit singură, privându-mă de porţia de ciocolată zilnică, pe care am donato soră-mii. Mama cunoştea legislaţia, ştia că nu poţi fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă.

Toată filosofia de viaţă mi-a fost zdruncinată însă din temelii când am intrat la şcoală şi-am întâlnit în locul lui Moş Crăciun pe tovarăşul Moş Gerilă. Un Moş hibrid între Crăciun şi Partid.
Ajunsă acasă, l-am somat pe tata să-mi spună adevărul. Încolţit, mi-a mărturisit: Moşul era un personaj închipuit.
Am adormit greu, cu inima destrămată.
Moş Crăciun nu s-a mai întors niciodată.

Iar dacă Moş Crăciun era o invenţie, m-a părăsit orice intenţie de-a fi cuminte de-atunci înainte. Căci la ce bun să-ţi înfrânezi pornirile războinice ori să înveţi colinde dacă nu de ele depinde sosirea saniei trasă de reni, a sacului cu bunătăţi sau a Moşului cu dalbe mustăţi?

Anul acesta însă mi-a venit gândul cel bun şi i-am scris lui Moş Crăciun o scrisoare. Mi-am cerut iertare pentru măgării, i-am spus c-am învăţat şi vreo două-trei poezii, că m-am smerit şi-n consecinţă sper să nu fie zgârcit.

Vă urez la toţi un Crăciun fericit!

Elogiu anonimului

M-am pomenit azi cu o citaţie de la poştă în care eram invitată să-mi ridic coletul de la www.publica.ro. Cum nu aveam nicio comandă de carte neonorată, m-am prezentat emoţionată la ghişeu cu bani în portmoneu. Lume multă, cu colete în spinare. Surpriza mea, năucitoare: colet fără plată ramburs. Mă uitam ca la urs la Elogiu lentorii şi număram în gând cunoscătorii adresei mele de-acasă. Cine să-mi facă mie o surpriză atât de duioasă?

Îi mulţumesc anonimului dăruitor pentru gestul său mişcător de-a fi citit pe blog nu numai rândurile mele ci şi printre ele.

Veşnic să fugă de el cele rele şi vântul să-i sufle prielnic în vele.

Winter

Ca să nu lăsăm Arcadia în mijloc de decembrie fără iarnă (postarea anterioară cu zăpezi am şters-o din greşeală) să ningă dară, iară, la vreme de seară. :D

Leapşa cu trei fire...

La mine leapşa a ajuns via doctorul, după ce domnia sa i-a mai adăugat un fir, ca să-i mărească rezistenţa :D

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?

Ehe, cum nu? Când femurul şi tibia îmi erau încă prea scurte ca să mă poată înălţa până la fereastră, construiam trepte din cărţi, pe care le escaladam desculţă, până ajungeam la punctul de observaţie de unde supravegheam, analizam şi interpretam acţiunile adulţilor asupra mediului înconjurător.
Fundaţia construcţiei o constituia întotdeauna albumul mare de fotografii în care zâmbea bunicul cel cu ochi la spate. A continuat să zâmbească netulburat, oricât l-am escaladat. Apoi urmau cele şase volume ale lui Galsworthy - Forsyte saga şi Comedia modernă,
având mare grijă de fiecare dată să nu calc direct pe volumul unu - Maimuţa albă, de frica prostească să nu se înfurie animalul şi să mă muşte de picioare.

Când am ajuns la şcoală, foloseam manualele cartonate în două scopuri: în pauzele dintre ore ca să mă bat cu băieţii din clasă, folosindu-le pe cant, pentru a potenţa efectul loviturii şi a estompa zgomotul care ar fi putut ajunge până la urechea vreunui profesor din cancelarie.
După ore, aceleaşi manuale se transformau în scut de apărare fie împotriva bulgărilor de zăpadă, dacă era iarnă, fie pentru a contracara "castanele" pe care le primeam de la baieţi drept recompensă pentru cucuiele care le ţineau căciulile sculate pe cap.

Am folosit DEX-ul ca să presez plantele pentru ierbar şi tot în cărţi am ascuns abţibilduri, bileţele, felicitări, şerveţele, plus un semn de carte pe care l-am furat de la mama şi l-am ţinut ca pe o comoară, la pagina 100 a primului volum din Potopul lui Sienkiewicz. Mă gândeam eu, aşa, că mamei n-o să-i vină să recitească o carte cu un nume atât de înfricoşător, scrisă de cineva cu un nume atât de îngrozitor.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Da. Prima dată am iubit-o pe mama şi-am citit cărţile de pe noptiera ei. Pe urmă am citit într-o zi toată cartea de istorie de clasa a 4-a pentru că Gelu iubea istoria şi eu îl iubeam pe el.
Apoi am citit Critica raţiunii pure a lui Kant, pentru că-l iubeam pur iraţional pe profesorul de filosofie.
Am învăţat din greşeli, acum îmi orientez singură lecturile.

3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Clar! N-am citit nici măcar o carte de-a Sandrei Brown.
N-o să mai citesc în veci de veci o carte scrisă de Steve Harvey.
Trag nădejde să mor fără să fiu silită să mai citesc vreun panseu scris de Adrian Sahr.

4. Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea?

Viaţa pe un peron - Octavian Paler. Din motive pe care nu sunt pregătită să le dezvolt public. :)


Predau leapşa, de vor voi s-o preia, domnului Jacotă şi domnului Costea.

Fluier în cer sângeriu

Fluier în cer, noaptea e ziua-n care pier
Fluier în cer, liber şi prizonier
Viu vioriu, singur de când mă ştiu
Ochiul de apă-n pustiu
Viu şi iar viu, chiar s-a făcut târziu
Fluier în cer sângeriu

Phoenix - Fluier in cer

Fericiţi cei săraci cu buhul

Cugetam azi la faptul că atunci când am fost lansaţi pe planetă ursitoarele nu ne-au pus în traistă aceleaşi merinde, valizele noastre fiind foarte diferite: unele mai burduşite, altele mai secătuite, unele cam răvăşite iar altele de-a dreptul cumplite.

Presupun că dacă te-ai născut de dimineaţă, când ursitoarele abia intrseră în tură şi erau odihnite, sandviciurile tale au felia de şuncă mai groasă, bagajul ţi-e făcut cu simţ de răspundere şi prevedere, astfel că ai la îndemână chiar şi-o trusă de prim ajutor care să te salveze în caz de accident. Dacă, de lene, te-a apucat seara în pântecele mamei şi-ai descins pe planetă la lăsarea întunericului, se prea poate ca ursitoarele să fi fost deja vlăguite, şunca să se fi gătat şi astfel să fii nevoit să te hrăneşti doar cu pită şi apă. Iar în loc de ismene să ai în valiză nişte catrene, compuse de vreo ursitoare mai visătoare.

Fenomenul egalităţii oportunităţilor e departe de a fi o realitate.
Dacă pe unul barza l-a aşezat binişor în pătuţul dantelat al unei alteţe regale, dacă globulele lui roşii au irizaţii albastru-ciel, dacă în arborele lui genealogic s-au pârguit numai prinţi, conţi şi baroni, iar un altul a fost lepădat din cioc la nimereală, lângă mărul-pădureţ al lui Nechifor Pâclă din Flămânzeni-Ilfov, mi se pare că cei doi nu prea au şanse egale în viaţă, ultimul având aşa, un orizont mai ceţos.

Nu ştiu ce scrie pe genele Gertrudei (etimologia pseudonimului izvorăşte din gerul care-mi cuprinde oasele de câte ori o văd şi truda ei veşnică de-a avansa, de-a se cocoţa pe ceva), dar ştiu că ea a găsit în traistă ceva ce eu n-am avut nicicând: nişte coate ascuţite, zdravene, din care dă şi-n somn, presupun, ca să nu-şi piardă antrenamentul.

Ursitoarea care era de serviciu la naşterea mea o fi fost mahmură, că mie mi-a dat numai gură. Vorbesc, hăulesc, mă dezlănţuiesc, huiduiesc, dar n-am curaj să dau din coate, frate! Sunt ca o petardă, ca o grenadă fumigenă. Fac zgomot, cetăţenii tresar, se irită un pic de la fum şi-şi văd mai departe de drum. Celebritatea mea e scrum.

Gertruda, în schimb, e fată de acţiune. Ea nu poate prelucra oxigenul din atmosferă decât dacă e în fruntea plutonului, băgată în seamă, călare pe situaţie. Deşi e mică şi slabă, n-are nicio treabă: e prezentă la orice miting, la orice demonstraţie, are păreri despre orice lucru, ia atitudine în orice situaţie, nu oboseşte niciodată. Dacă cineva, exasperat de tupeul ei, o dă afară pe uşă, până să întoarcă omul cheia în broască ea a intrat deja pe geam şi s-a făcut comodă în fotoliul lui.

Eu, dacă am interes să merg la vreun congres, mă gândesc o lună dacă participarea mea e oportună, îmi aleg taiorul asortat evenimentului şi discursul adecvat momentului. Ea apare la inaugurare cu eşarfa de mătase peste hanorac, cu hainele aruncate pe ea ca pe-un prepeleac, e revoltată, iritată, afectată, ofuscată. Vorbeşte ostăşeşte, uimeşte.

Dacă în plimbarea ei trece pe lângă o şcoală unde se învaţă Marseieza, sigur n-o să-i placă ritmul în care se intonează. După primele trei măsuri e în fruntea clasei, dirijează. Dacă profesoara de muzică o admonestează, nu se demoralizează. Caută un cor fără dirijor.

Eu n-am sânge destul să mă iau la bătaie cu radarul care-a măsurat-o pe amica mea circulând cu 100 de kilometri la oră în mijlocul oraşului. Gertruda însă simte pericolul (de-a circula pe jos următoarea lună), scoate brişca, o priponeşte în zona limitrofă jugularei agentului constatator şi-i şopteşte c-o mierleşte dacă-i saltă permisul contravenientei. Dacă agentul a fost cadorisit la naştere de aceeaşi ursitoare ca şi mine, rămâne inert ca o şopârlă, Gertruda smulge actele din gheara lungă a legii şi-şi îndeamnă amica să demareze. Ea nu pune accent pe dreptate dar apasă ascuţit pe solidaritate. (La fel cum lasă neaccentuată calitatea şi încăciulează circumflex cantitatea).

Dacă se-ntâmplă să nimeresc undeva în toi de război, eu arăt ca Bugs Bunny trezit brusc din somn. Am nevoie de timp să mă dezmeticesc, să stabilesc dacă e cazul să intervin sau e mai bine să mă abţin. Ea n-are dileme, orice bătălie e bună, câtă vreme numele ei va figura pe lista de combatanţi. Combativitatea şi spiritul olimpic stau încolăcite pe oasele ei ca nişte covrigi: important e să lupţi, nu e nevoie musai să câştigi.

Eu, dacă văd un bou păscând pe-o câmpie, îl las să pască în fericirea lui simplă. Gertruda se simte datoare să ia atitudine, să-i spună în faţă, cu simţ de răspundere, că paşte ca un bou, că-i cazul să-şi schimbe năravul învechit cu unul mai nou.


Eu am fost mai puţin înzestrată, sunt mai împiedicată, valiza mea e mai plată, nu pot face prea multe lucruri de-odată. Prin comparaţie, Gertruda scrie eseuri, coase mileuri, compune panseuri, fotografiază, perorează, meditează, combate, dă din coate. Ea poate. E plin de ea văzduhul.
Eu sunt mai săracă cu buhul.

Preafrumoase

Sfâşiată cum sunt de curiozităţi diverse m-am întrebat mereu cum arată artiştii văzuţi de-aproape şi care e distanţa la care trebuie să te opreşti fată de ei ca să nu devii, prin comparaţie, un fel de Tom Degeţel atât de mărunţel încât să te pierzi, să nu mai nimereşti drumul spre casă.

Demult, în zorii vieţii, am primit cadou un pian şi-un profesor. Nu ştiu ce anume nu s-a legat în ecuaţia asta cu trei cunoscute de n-am ajuns eu pianistă. Poate că de vină a fost firea mea, un fel de becar care a anulat toţi diezii cu care profesorul a încercat să mă ridice din ignoranţă şi orice bemol cu care a dorit să mă coboare dintre nălucirile cu care îmi populam mintea.
Singurul lucru bun cu care-am rămas după toată această etapă cu cântec a vieţii mele a fost conştienţa muncii colosale, a dăruirii,
a renunţărilor şi a pasiunii care stau în spatele performanţei muzicale.

E lesne de înţeles aşadar, încântarea cu care am primit de la doctorul nostru invitaţia de-a împărţi un ceai cu domnia sa, cu maestrul Maxim Belciug, cu Alex Sturzu şi Alex - Făuritorul de chitare.

Nişte oameni atât de minunaţi şi neafectaţi, cu veşti şi poveşti atât de frumoase încât m-am simţit ca Alice în ţara minunilor.

Arcadiei, cu tot dragul meu sublunar. Maxim
Preafrumoase cuvinte şi muzici pe care le voi asculta şi preţui toată viaţa, cu toată bucuria mea solară.

Act like a lady, think like a man

Poarta-te ca o Lady, gândeşte ca un bărbat mă îndeamnă stringent cetăţeanul Steve Harvey.
Am comandat cartea de la o librărie online după câteva minute de ezitare. Întâi pentru că depăşisem bugetul pentru cărţi pe luna respectivă şi-apoi pentru că m-a cam iritat imperativul din titlul. Să-mi fie cu iertare dar cum n-am văzut şi n-am auzit niciodată îndemnuri cu strigături adresate bărbaţilor pentru a gândi ca o femeie, fie şi numai pentru trei minute, mi s-a părut oarecum injust şi discriminatoriu.

Aflând că domnul Harvey îşi câştigă existenţa făcându-i pe conaţionalii lui să râdă (de ei înşişi, unii de alţii, de familiile şi prietenii lor, de dragoste, sex şi relaţii, după cum el însuşi declară), m-am întrebat dacă nu cumva şi cartea aceasta este tot vreo glumă de-a lui.
(Nici acum, după ce-am citit-o, nu m-am lămurit).
Oricum, genul acesta de umor mie îmi provoacă orice, mai puţin râsul. Întâi mă apucă uimirea, pe urmă nervii şi la sfârşit plânsul.
E clar că ori eu sunt defectă, ori cei care leşină de râs la spectacolele astea. Dar cum ei sunt mulţi şi par a se amuza sincer, admit deocamdată ipoteza unu.

Ia să văd, mi-am zis la sosirea cărţii, care sunt schimbările de primă urgenţă pe care trebuie să le fac, la ce trebuie să renunţ şi ce am de adăugat ca să ajung să gândesc ca un bărbat.


Bărbaţii sunt simpli, începe autorul dezvăluirile.
Daaaa? Oameni fiind şi ei, mă gândeam eu aşa, ca o femeie, că-s complecşi. Uite că de fapt bieţii de ei s-au blocat în mijlocul drumului, au rămas de căruţa evoluţiei. Păcat.

Bărbaţii nu iubesc ca femeile. (Dacă eşti bolnavă) El n-o să-ţi mângâie părul, n-o să-ţi pună comprese în timp ce tu-ţi sorbi ceaiul şi nici n-o să te îngrijească până te însănătoşeşti.

Ia te uită! Şi eu, ca o nemintoasă ce sunt, am cerut suc proaspăt de portocale în mijlocul nopţii şi-al iernii, anul trecut când m-a doborât pneumonia aia virală. Acum că ştiu cum gândesc bărbaţii, o să strâng din dinţi şi-o să-mi fac singură sucul sau, de n-oi fi în stare să mă mişc, o să sun la 112. Cum colegul răceşte mai des că are imunitatea atacată de stres, mă gândesc că o maşină de la SMURD o să stea la noi la poartă de-acum, pentru cazul în care o să avem nevoie de-un ceai, de-o compresă.

Cele trei lucruri de care are nevoie un bărbat: sprijin, loialitate şi sex. (Cu amendamentul că se pot înjumătăţi primele două dacă se dublează ultima).
Bărbaţii au nevoie de sex. Ne place la nebunie. Nu există nimic mai grozav în lumea asta, nu ne dorim să facem nimic altceva încontinuu, nu există nimic altceva ca sexul, fără de care să nu putem trăi. Ia-ne casa, ia-ne jobul, ia-ne maşina, dar te rugăm - TE RUGĂM - nu ne lua "prăjiturica".

Chill out, guy! Deocamdată vreau doar maşina, casa e oricum jumi-juma. (Şi eu care mă extenuam ca proasta să fac budincă de tapioca, să calc cămăşile fără dungă pe mâneci, că nu mai e la modă, să fac programare la frizer, să cumpăr pilule de digestie şi plasturi de prim-ajutor, să împerechez ciorapii şi câte alte chestii de care de fapt el nu avea nevoie. Bună cartea asta, dac-o să reuşesc să gândesc ca un bărbat va trebui să ne căutăm pe la matrimoniale o nevastă care să facă toate lucrurile de care mă ocupam eu până acum).

De ce înşeală bărbaţii?
Întrebarea stătea cocoţată în vârful paginii, cu litere de-o şchioapă, bolduite. Am alergat după răspuns mai disperată ca Usain Bolt când fugea după aurul olimpic. Pitit la subsol, după vreo paişpe pagini de argumente, am dibuit în sfârşit răspunsul, scris cu litere mici: pentru că pot.

Tulai, Doamne! Asta da veste bună! Deci n-am a mă mai teme de celulita care mă tot ameninţă că dacă pun gura pe ciocolată trece pragul spre stadiul doi, nici de ridurile dintre sprâncene care-mi dau aerul ăla de contabilă divorţată, nici măcar de sânii mei, mult mai timizi decât ai Pamelei Anderson. De trei ori aleluia! Vina nu e a mea, deci. Şi nici a lui, că doar pututul nu ţine de el ci de vârstă, condiţiile de mediu şi mila Domnului.

S-ar întâlni un bărbat cu o femeie proastă? Bun înţeles că mărimea trebuie să conteze măcar în cazul deşteptăciunii, am anticipat eu, rânjind, răspunsul. L-am căutat, totuşi pe cel oficial:
Pe bărbaţi nu-i deranjează o femeie prostuţă dar care arată bine.

Oameni buni, la fraza asta mi s-a gripat hipotalamusul, mi s-a scorojit hipofiza şi pe cale de consecinţă sistemul limbic mi-e varză!
Va să zică degeaba am citit eu biblioteci întregi de cărţi, degeaba m-am dezvoltat, degeaba am evoluat de arăt ca o boabă de soia modificată genetic, degeaba am scris poezii?
El are alte nevoi, alte gânduri şi alte fantezii?

Vârste şi cărţi

O leapsă de la Lady Io, care m-a uimit cu memoria ei de elefant. Eu nu pot asocia cărţile cu vârstele decât cu foarte mare aproximaţie.

Din primii patru ani nu-mi amintesc decât următoarele lecturi: nifad ed iof şi mor uc atalocoic.
Eram cu mama la Alimentara şi s-a pomenit că citesc etichetele produselor de la coadă la cap. Habar n-avea că ştiu să citesc.

La cinci ani lecturam Căluţul Roib şi Zâna Florilor (sau a Norilor) şi am scris primele mele scrisori. Tot în această perioadă am citit revista Săteanca plus ceva ziare locale despre eroi ai muncii socialiste. Visam să mă fac mare, să am coc şi să ajung şi eu la ziar.

Pe la 10 ani citeam în secret romane politice pentru mine (Întâlnirea lui Constantin Chiriţă) şi basme de Petre Ispirescu pentru sora mea mai mică. Alegeam basmele cu zmei, balauri şi monştri ca s-o înspăimânt. Urmau apoi lecţii de autocontrol şi autoapărare pe care i le predam contra cost.

În perioada următoare părinţii s-au chinuit zadarnic să-mi orienteze lecturile. Alegeam tot ce nu era indicat pentru vârsta mea. Deseori nu înţelegeam mai nimic din ce citeam dar auzisem eu că sunt cărţi pe care le înţelegi abia la final, aşa că odată începută, terminam orice carte.
Cartea femeii peste 40 de ani am citit-o în două după-amieze, ascunsă printre manuale şi caiete de teme. Am început să mă ung cu miere pe faţă şi să-mi pun castraveţi pe ochi ca să nu fac riduri.

În liceu, scăpată de sub ochiul vigilent al părinţilor, citeam la întâmplare, orice-mi cădea în mână. Împrumutam de la biblioteca şcolii sacoşe pline cu cărţi pe care le ascundeam sub pat să nu mi le găsească gazda şi să mă pârască alor mei. Prin clasa a zecea am înhăţat de pe masă odată cu teancul de cărţi şi o revistă XXX cu care îşi tăia greaţa de literatură clasică bibliotecarul. De-atunci port ochelari.

În general mi-am orientat lecturile după criterii practice. Dacă eram îndrăgostită citeam poezii, romane de dragoste, lăcrimam discret şi recitam în amurg Luceafărul, pe care-l ştiam în mare parte pe de rost.

Dacă mă călca cineva pe degete, mi se deschidea brusc apetitul pentru Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle sau autohtonul Rebreanu cu "Amândoi".

Când mă îngreţoşam complet de lumea înconjurătoare şi nu mai dibuiam nicio scăpare, literatura SF îmi deschidea supapa de presiune: civilizaţii superioare, nave spaţiale, cyborgi, roboţi, mutanţi, teleportare şi altele asemănătoare.

Apoi a venit moda dezvoltării personale şi-a a psihologiei aplicate. (Duminica trecută am convenit cu Adrian Suciu că nu e o crimă să citeşti din snobism. Decât să mergi - de snob - la mall, mai bine citeşti - de snob - Viaţa fără urmări :D).
Atât m-am dezvoltat şi-atât m-am psihanalizat că am ajuns să mă suspectez de tulburări de identitate disociativă şi să dau vina pe strămoşi pentru toate păcatele mele.

Acum citesc "Cum învingem celulita" iar săptămâna viitoare sper să-mi trimită George Asztalos "Zoon Poetikon".

De Crăciun sper să-mi facă cineva cadou "Elogiu lentorii" de Carl Honoré.

Вечерний звон

"Viaţa fără urmări"

Ieri, prietenul meu Adrian Suciu a lansat în Arcadia volumul de versuri "Viaţa fără urmări" despre care vă povesteam la începutul anului.

"Arcadiei, amintiri culese din tot felul de furtuni şi războaie".

a intrat în oraş
având doar cămaşa pe el
am să fiu scurt mi-a spus
viaţa are urmări, nu crede şi tu
tot ce scriu poeţii în cărţi

mă doare adevărul i-am răspuns plângând ca un copil prost
şi-am rupt-o la fugă
stai! stai! a strigat gonind după mine pe străzi
toţi supravieţuim unui număr
de întâlniri neprevăzute
să păşim deci neşovăielnic, ca unii care ştiu
că nu e drum înapoi pentru cei
care plâng când întâlnesc poezii

îţi voi arăta aceste fotografii şi rana din deget
cu schijele poemului pe care ţi l-am scris din război
ce bine că suntem împreună
ce fericire că stăm laolaltă
opreşte-te odată din plâns
viaţa e scurtă

nu mai am cerneală de ieri
despre întâmplarea aceasta n-o să pot scrie
şi ce nu scriu eu nu există.

Hot news

Bucureşti:

"Tratatul de extradare cu Arcadia privind transferul de persoane cu condamnari privative de libertate a fost semnat joi, Sfânta Vineri urmând a fi transferată pentru ispăşirea pedepsei pe teritoriul unde a comis faptele de trădare".

Djibouti:

"Ecouri ale dezastrului de săptămâna trecută din Braşov au ajuns până în Republica Djibouti unde, la invitaţia omologului său St. Guelleh Bourhan, Sfânta Vineri este invitată pentru o dezbatere pe tema discriminării azi, 12 noiembrie".

Sara Press:

"Apelurile la Sfânta Vineri sunt redirecţionate către căsuţa vocală care anunţă plecarea Domniei Sale la unguri, pentru a îngriji de mama lor, care este".

Seară

Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu faţa purpurie,
A nopţilor fermecătoare Doamnă.

D. Zamfirescu - Seară de toamnă

Dimineaţă

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură...

Alecsandri cu poezia, eu cu poza :D

Sfânta Vineri

Din toate zilele săptămânii ziua de vineri o iubesc cel mai putin. Am tot încercat s-o împodobesc cu lucruri frumoase, am apelat la prieteni pentru ajutor (Sara îmi trimite câte un sms motivant în fiecare vineri dimineaţă), Vasile îmi cântă aria preferată, dar ceva în relaţia asta nu merge, nu pot suferi vinerea şi pace. Mi-e teamă ca până la urmă o să sfârşesc răpusă de misticismul legendei populare despre Sfânta Vineri cea "hâdă de-ți vine să fugi în toată lumea, să n-o vezi".

M-am trezit devreme şi, cu ochii cârpiţi, cu paşii împleticiţi, am coborât în bucătărie să-mi fac cafeaua. Nu gânguresc, nu gândesc şi nu glumesc până nu-mi beau cafeaua. Iar cafeaua trebuie să fie amară, spumoasă, nici fierbinte de să-mi năpârlească limba dar nici încropită, însoţită de doi biscuiţi Gullón, varianta fără miere.

Cred că Sfânta Vineri venise de cu noapte la mine şi făcuse deja câteva ture de casă, pentru că am pornit maşinăria de cafea fără să pun ceaşca dedesubt. Asta e de rău. Am spălat utilajul, am spălat dulapul, rafturile din dulap, gresia şi mi-am făcut a doua cafea. Ziua era compromisă, aveam deja cârcei la axoni.

Când să urc în maşină să plec, anvelopa mea stânga-faţă mi-a zâmbit moluţ şi drăguţ, semn că aerul de vară n-o mai satisfăcea acum, în toamnă, la 5 grade Celsius. Voia o gură de aer proaspăt. În mod normal i-aş fi oferit suplimentul fără reţineri dar compresorul meu e în fază terminală, bagă câte o molecula de aer pe secundă, deci a trebuit să aştept mult şi bine până a izbândit el să ridice presiunea în pneu la 2,2 bari. Sfânta Vineri şedea probabil pe scaunul din dreapta mea, zâmbind satisfăcută.

Pe la orele amiezii m-am apucat de gătit. Dacă toată vara am făcut supe răcoroase, odată cu căderea frunzelor din livadă colegului i s-a activat pofta de ciorbă de văcuţă. Ceea ce presupune miros de vacă încălţată în zi de vineri, combinaţie explozivă în cazul meu.

Când am terminat cu mâncarea (ciorba, puiul cu ciuperci şi rulourile cu brânză), mi-am zis că merit să mă înfrupt din mustul negru făcut de cu seară de colegul meu agricultor începător. Am deschis frigiderul, am apucat sticla şi Sfânta Vineri mi-a dat una peste deşte de-am scăpat-o din mână.
Când am văzut sutele de cioburi de sticlă amestecate cu zeama neagra prelingându-se agale prin bucătărie, cotropind toate dedesubturile, timpul s-a făcut ghem şi s-a oprit.
După ce viaţa şi-a reluat cursul şi mi-am putut mişca membrele, m-am extras din papucii zemoşi şi-am adus mopuri, găleţi, detergenţi, să spăl nenorocirea. Oricât ştergeam, zeama izvora, nesecata, de sub frigider. Sigura soluţie era să mut frigiderul. Dar cum să urnesc singură mastodontul?
Am încercat zadarnic să-l trag, să-l împing, îmi lipsea un punct de sprijin ca să-mi folosesc întreaga masă corporală. În deşteptăciunea mea ameţitoare am descurelat vreo patru nădragi de-ai colegului, am legat curelele între ele, m-am încins împreună cu frigiderul, mi-am proptit picioarele de pereţi într-un şpagat exacerbat, am slobozit un strigăt războinic şi-am început să trag de frigider.
E pur si muove!, se auzea slab, glasul curcanului din congelator. Şi l-am urnit, şi-am spălat zeama neagră şi lipicoasă, şi mă pregăteam să mă primenesc. N-am mai apucat, c-a sunat telefonul:
-Aloooooo?
-Da!
-Ia uită-te pe geaaam!

Fosta mea vecină, împreună cu prietena ei de la Cannes au fost inspirate de Sfânta Vineri să-mi facă o vizită. Să vă mai spun că vecina posedă un salon de înfrumuseţare şi că arătau amândouă ca nişte dive de la festivalul de domiciliu al prietenei şi că eu arătam ca Tarzan după ce-a fost fugărit de lei prin junglă şi miroseam ca animăluţul delicat din ciorba de pe aragaz?

Le-am povestit plină de năduf despre nenorocirea mea, sperând că verbalizarea mă va ajuta să scap de frustrare şi nădăjduind la un dram de compasiune de la cea cu care am împărţit timp de trei ani fiecare prăjiturică şi fiecare ciorbică. Da' de unde! Se uitau amândouă la mine şi izbucneau în câte-un hohot de râs de li se debusola cafeaua în drumul spre burţi.
Am sfârşit prin a râde şi eu, ceea ce a iritat-o pe Sfântă, presupun, pentru că mai pe seară, dorind să-mi încălzesc oasele la focul din şemineu, am reuşit să fac un fum mare şi-un foc mic spre amuzamentul îmbelşugat al colegului Vasile. Bonus, până m-am culcat am ars şi becul de la baie şi-am răsturnat ghiveciul cu Euphorbia pe scări.

Seara am căzut frântă, înfrântă de Vineri cea Sfântă.

Sol lucet omnibus

Vremurile în care femeile stăteau galeşe în pridvor şi aşteptau să vină vreun fecior să le peţească au trecut, slavă Domnului! Era noastră a deschis drumeagul egalităţii şi al libertăţii, femeia poate ajunge pe Lună, poate vorbi de la tribună, poate pilota un MIG, la fel cum poate bate la uşa alesului, cu verigheta în traistă, să-l ceară de bărbat.
Cu egală dreptate, bărbatul poate schimba fierăria cu bucătăria, poate să-şi ia concediu postnatal sau poate deveni un gigolo fatal. (Egalitatea s-a înfăptuit în ambele sensuri, iacătă, bărbatul are acum acces la meserii la fel de străvechi ca ale femeii).

Ce facem însă cu inegalităţile care stau încolăcite ca smârdarul pe ADN-ul nostru , cu diferenţele de bagaj din valiza cu care ne plimbăm pe planetă în căutarea jumătăţii care să ne întregească?
'Geaba hălăduim de-a lungul şi de-a latul lumii cu traista burduşită de calităţi, se prea poate să nu ne întâlnim alesul în primul ocol al Pământului. E nedrept, dar unii, cu traista fluturând în vânt, de-ndată ce-au coborât în prima haltă terestră i-a şi întâmpinat norocul şi i-a poftit la masă, casă şi aleasă. Aşa s-au născut ei, sub o stea norocoasă, în vreme ce alţii s-au născut pe sub câte-un nor, vai de steaua lor!

Te uiţi la câte un dandi care de îndată ce-a deschis uşa vagonului de dormit şi-a slobozit un gângurit e mintenaş încercuit de-o hoardă de femei care-i fac ochi şi supe dulci la minut.

La clasa a doua, un licenţiat premiat e la al patrulea ocol al Pământului, la a opta invenţie şi nici o duduie nu i-a dat vreodată atenţie.

Unuia i se ofileşte păpădia-ntre deşte şi nu-ndrăzneşte să-i spună fetei c-o iubeşte de când a zărit-o prima dată-n curtea şcolii în clasa a şaptea, în vreme ce altul cade-n genunchi în faţa primei jumătăţi blonde menită altcui şi din două vorbe o face a lui: divino, sunt ciobit, făptura ta m-a întregit!

Timidul a citit toată biblioteca din Alexandria ca să ticluiască cea mai tare cerere de măritare şi vine Gigi Duru şi-i "umflă şunca din fasole" (vorba amicului nostru edy.b) pentru că deşi el n-a citit decât Ursul păcălit de vulpe şi Albă ca Zăpada, a sortat şi memorat verbele după scop şi adjectivele după efect.

Nici femeile nu-s la fel înzestrate. Unele-s mai talentate, altele mai împiedicate iar altele-s de-a dreptul disperate.

Femeie fiind, ghinionul te poate lovi în moalele balului taman când prinţul te priveşte. De emoţie elasticul plesneşte. Prinţul se uită la tine, te vede cu chiloţii-n vine şi nu mai intervine în soarta-ţi neomenoasă, luându-te acasă. O ia pe nasoală, că e mai morală.

Alta, ca să-şi găsească jumătatea, face vocalize jumătate de viaţă şi repetă, allegro ma non troppo, Habanera, deşi nu crede că "L'amour est un oiseau rebelle." Nu crede până n-o vede pe surata ei afonă care n-a priceput indicaţia de pe partitură şi năvăleşte troppo, atacă o acută cu care-l dă gata pe meloman şi până termină solista aria ea e deja forte măritată.

Aşa se nasc unele, norocoase şi sănătoase ca Ileana Cosânzeana. Nu le doare nici inima nici coloana, alesul apare la momentul potrivit, ele nu s-au spetit . Altele, bietele, se nasc cu părul şi norocul pleoştit, trăiesc o viaţă cu săgeţi în inimă şi le trec năduşeli maligne la fiecare nuntă din cartier.

Ne naştem şi hălăduim prin lume cu traista-n spinare aşteptând mila Celui de Sus.
Sol lucet omnibus.

Love and marriage

Dragostea şi măritişul (sau însurătoarea, după caz), mergeau cândva împreună, precum calul şi căruţa. În vremurile acelea viaţa şi întâmplările erau mai simple, aşteptările mai timide, pretenţiile mai mignone.
Dacă băietu' avea armata făcută, ştia o meserie şi avea o colibă la sol, era apt de însurătoare. Fata, dacă avea ceva zestre în pod, ceva cunoştinţe gastronomice cât să nu încurce curcanul cu fazanul şi prăjitura cu răcitura, dacă avea ochii plecaţi şi obrajii-mbujoraţi, n-o bântuiau frici de nemăritare.
Se întâlneau în sat, la joc, de sărbători. De câteva ori. De Sânziene culegeau flori, pe ea o treceau fiori, pe el sudori şi gata, se luau.

Vremurile de odinioară cu obiceiurile ei simple-au apus. Folcloristica actuală presupune alte datini, alte atelaje şi alte personaje. Acum, căruţa o ia înaintea boilor, pruncii înaintea nunţii, pântecele înaintea frunţii.
Însurarea sau măritarea nu mai e obligatorie, uniunea consensuală e la fel de senzuală ca o nuntă tradiţională, iar despărţirea a devenit din excepţională, banală.
Bărbaţii nu mai poartă ismene, n-au auzit de Sânziene, iar fetele se inhibă numai când aud de colibă.

Orice fată vrea de soţ un bărbat tandru, inteligent, romantic, sensibil, cu simţul umorului, un bărbat care să-i spună în fiecare zi de cinci(zeci) de ori că e frumoasă, că nu poate respira fără ea, c-o iubeşte la nebunie şi pe ea şi pe pisicuţa ei pufoasă (sau căţeluşul ei flocos, după caz). Bonus, bărbatul ar putea fi bogat şi n-ar strica să semene din faţă cu George Clooney iar din spate cu Denzel Washington, amin!

Bărbaţii sunt mai precişi şi mai concişi: orice bărbat vrea de nevastă o femeie care să semene peste tot cu Pamela Anderson când avea 20 de ani, care să-l iubească necondiţionat pe el şi pe mama lui.

Fiecare cu pofta-n cui.

Colgate

Pentru o viaţă sănătoasă (în care să nu vă mai doară articulaţiile, în care să nu mai aveţi migrene, în care să nu vă mai pese de deadline-uri, de proiecte, de defecte), aveţi nevoie de Colgate.

Mihnea foloseşte Colgate 3 în 1: zâmbeşte, alb(ăstr)eşte, fericeşte!

Neues Osteuropa

Celebre şi bogate vom ajunge, Căprescu şi eu, după ce am apărut în ultimul numar al Neues Osteuropa. Ea cu articol, eu cu poze.
Ca să intrăm în top 500 Forbes bănuiesc, totuşi, că va trebui să vindem şi ceva mere din gradină plus unul din câini şi câteva buchete de gladiole.


http://neues-osteuropa.de/

Numărul online in pdf (încărcarea durează 2 minute) :

http://neues-osteuropa.de/wp-content/uploads/2010/10/NOE2_komplett.pdf

Edit later: Mireasa ediţiei este soacra mea! Ura! =))

Mere

Facă-vi-se după vrere,

Vă poftesc pe toţi la mere.

Adunaţi-le-n panere

Iar a toamnei adiere

Să vă circule-n artere

Cu vreo patru atmosfere.

Să uitaţi de-orice durere,

Să dispară bariere

Fără nicio-ntârziere.

Orice ins poate să spere

Că acum va face-avere.

Nu e vorba de himere,

De cuvinte austere,

Ci de dolofane sfere

Cu de soare mângâiere

Şi de măr îngenunchiere.

"Ce ascund cuferele trecutului"

De leapşa pe care i-am promis Teodorei că o voi prelua mi-am amintit azi, după o discuţie de vreo jumătate de ora cu un copil de 8 ani, peltic şi vorbăreţ, care m-a lăsat năucă şi fără grai, povestindu-mi (aveam să mă documentez acasă, cu Google), despre un film/desen animat numit Bakogan.

Vorbea cu o însufleţire care m-a uimit despre Naga cel aflat în căutarea nu ştiu cărui "nucleu", despre lupte între personaje de care urechile mele nu auziseră vreodată. În micile pauze în care-şi mai trăgea răsuflarea am apucat să-l întreb în ce clasă e. A doua, mi-a spus, dar eu n-am luat niciun 2. Fratele meu are 2 de 2. Pe urmă a mai băgat rapid un episod cu bakogani şi-ntr-o altă pauză de respiraţie l-am întrebat ce-i place cel mai mult la şcoală. Fotbalul, mi-a răspuns. Sunt şi la fotbal şi la înot. Joia şi sâmbăta am antrenament la fotbal iar marţi şi vineri am la înot. Ajung acasă la 6 seara şi după ce mănânc mă culc o oră, că sunt obosit. Şi temele? Când îţi faci temele, l-am întrebat? Nu prea mai am timp de teme, că trebuie să mă uit şi la televizor.

Întâmplarea m-a pus pe gânduri şi mi-a amintit de vremurile copilăriei mele, când nu existau decât "desenele" cu Mihaela, care ne învăţa să fim cuminţi şi să ne spălăm pe dinţi. :D
Ce Pokemoni? Ce Bakogani? Nici poveste! Cărţile, puţine, aveau personaje cu nume uşor de pronunţat: Scufiţa Roşie, Albă ca Zăpada, Lizuca. Să fi auzit pe vremea aceea de Fear Reaper, Skyress, Terrorclaw, făceai otită şi te lua cu febră. Un episod din Powerpuff Girls te băga direct în spital, în şoc emoţional.

Revenind la leapşa Teodorei, nu sunt foarte sigură care a fost prima carte pe care am citit-o. Prima de care-mi amintesc e "Ce n-a știut căluţul roib", pe care o primise sora mea de la Moş Crăciun. Mie Moşul îmi adusese o carte despre flori, pentru "fetiţe mari", dar cea cu căluţul care s-a trezit dintr-o dată fără iarbă, fără flori şi fără izvor pentru că venise iarna peste noapte, mi s-a lipt de suflet.
"Moşule Cuşmă-brumată, cine-a băut apa din izvor?" citeam eu, pe furiş, din cartea soră-mii, înainte s-o citesc pe-a mea care, deci, a fost a doua carte citită de care-mi amintesc şi al cărei titlu nu-l mai ştiu. :(

Deşi nu e printre primele cărţi citite, îmi amintesc amuzată de "Întâlnirea" lui Constantin Chiriţă. Mereu o întrebam pe mama pentru care carte din bibliotecă m-am făcut destul de mare ca s-o citesc. Şi de câte ori o întrebam despre "Întâlnirea" îmi spunea că nu e de mine, că pe aia nu-i pagubă dacă n-o s-o citesc niciodată. Bun înţeles că pe aia voiam eu musai să pun mâna. Aşa că de câte ori eram singură scoteam cele două volume şi citeam. Nu înţelegeam mai nimic din ce spunea tovarăşul Pârvan acolo, sau din ce făcea tovarăşul Severin, dar judecând după refuzul repetat al mamei am tot sperat, până la sfârşitul cărţii, să dau peste vreun secret colosal, peste ceva total interzis, cu care să mă laud apoi în faţa celorlaţi copii.

Până azi, de căte ori aud numele Eugen gândul mă duce la "Întâlnirea" lui Constantin Chiriţă.
Iar căderea primei zăpezi îmi aminteşte de Căluţul Roib.

Leapşa merge mai departe la Robert, de va binevoi. Să mai vedem şi din lecturile băieţilor. :)



Edit later:
Pentru preluarea lepşei, Arcadia acordă medalia de aur Domnului Robert - Colours and Sounds.

România, te jelesc!

România. Braşov. GDF SUEZ Energy Romania SA. Ora 11 am. Am păşit timid dar vioi pentru că îmi păstrasem inerția după cele patru ture de cartier în căutarea unui loc de parcare. Cel mai apropiat a fost la 300 de metri de instituția vizată de mine, între două movile de pământ, printre muncitori, lopeţi, roabe şi utilaje. De când cu lucrările în zonă, locuri de parcare nu mai există.
La relaţii cu publicul coadă. Mare. Vreo 20 de persoane. Am evaluat situaţia rapid şi, în urma vastei mele experienţe cu compania de gaz am estimat o aşteptare de aproximativ o oră. Deprimant. Şi cald. M-am ataşat rândului păstrând distanţa sanitară faţă de cetăţenii din faţă. Numai că pe măsură ce în spatele meu poporul se aduna la pomana porcului (s-a deschis sezonul subvenţiilor la căldură pentru iarna 2010-2011), am fost împinsă în faţă. Cetăţenii de pe scaunele laterale (pe care nu-i luasem în calcul la numărătoarea iniţială) se ridicau şi ei, mărind şi mai mult densitatea aşteptătorilor. O vreme mi-am făcut ordine prin hârtii, mi-am verificat documentele, chitanţele, mi-am trecut telefonul pe modul silenţios (nu-mi mai permiteam să risc un apel de la prunc iar telefonul meu din buzunar să înceapă să strige: Mom! Mooom! Mommy! Mommyyyy! Moooom! speriind cetăţenii din jur). Am ridicat ochii din dosar direct în ceafa groasă şi păroasă a unui cetăţean. Am făcut, reflex, un pas înapoi şi era cât pe ce să mă proptesc în burtoiul unei pensionare care pupa în cioc un pui de vrabie. Îl resuscita, mi-a explicat, citindu-mi şocul din pupile: creatura zbura, n-a văzut geamul instituţiei şi a căzut secerată după impactul violent; a dat fuga de l-a ridicat şi acum încearcă să-l readucă-n simţiri.

Am experienţă cu astfel de personaje: de îndată ce-ai slobozit dintre amigdale primul cuvânt, de îndată ce ţi-ai lăţit un pic fălcile, nu mai ai scăpare. Afli totul despre el, despre familia lui, despre bolile care-l macină, despre pisicile, câini şi vecinii lui. Aşa că n-am schiţat niciun gest, n-am scos niciun cuvânt, luptându-mă să-mi apăr spaţiul vital de halena letală care însoţea povestea tragică a puiului kamikaze. Imposibil! Acum îmi întindea puiul, să-l pup şi io pesemne, să-i suflu în cioc suflare de viaţă. Am refuzat, muţeşte dar ferm. După o vreme puiul a început să mijească ochii dar leşina la loc în clipa următoare de la mirosul de porc putrezit care ieşea în vălătuci de sub proteza salvatoarei SMURD-VET. Crezând, de bună seamă, că-s ori surdă ori mută şi-a căutat un alt interlocutor.

Între timp părul de pe ceafa cetăţeanului din faţă a asudat de la căldură iar de sub gulerul jegos al hainei se ridica un damf ucigător. În urechi, băgam de seamă tot mai oripilată, parcă avea cuibăriţi doi arici, aşa de ţepoase şi dese se iţeau smocurile de păr. Iar în faţă, mai erau vreo 10 oameni. Perspectiva încă unei jumătăţi de oră în mijlocul acestei gradini zoologice mi-a tăiat rasuflarea. Mi-am revenit amintindu-mi de contractul de distribuire a gazelor naturale fără de care iarna îşi pierde din feerie, romantism şi frumuseţe. Am tras aer în piept cu gând să mă îmbărbătez. M-am îmbătat însă de amestecul de duhori care mă înconjurau. Simţeam cum moleculele doldora de mirosuri grele mi-au invadat plămânii, cum alunecă lascive ca tentaculele unei caracatiţe bătrâne spre bronhiile, bronhiolele şi lobulii mei pulmonari, apoi explodează eliberând în acini mirosurile cumplite, amestecate, care îmi vor otrăvi iremediabil sângele...

Când am ajuns la biroul de relaţii publice eram deja ca o grenadă amorsată. Mi s-au cerut zeci de documente. Aveam. Am o plăcere sadică să-i dezarmez pe cei care vor să mă găsească, musai,descoperită. N-am prevăzut însă că voi avea nevoie de 2 copii ale unei chitanţe. Aveam doar una. Domnul de la ghişeu a rânjit triumfător şi m-a întrebat a doua oară: aveţi cele 2 copii? Nu, i-am răspuns, dar parcă aveam un pistol. Şi mi-am însoţit cuvintele de gestul aferent: m-am ridicat brusc în picioare, am scos din poşetă, printr-o mişcare fulgerătoare, chitanţa în original (puteam obţine o copie de la casieria primăriei) şi i-am băgat-o sub ochelari. Mărturisesc că momentul următor a fost unul fabulos, delicios:
a evitat chitanţa cu o eschivă laterală demnă de un boxer profesionist, iar eu mi-am întins rânjetul de satisfacţie până am simţit că-mi plesneşte gura. Şi am semnat contractul. De la prima întrevedere.

Am plecat meditând la sconcşii jegoşi lângă care mi-am petrecut o oră supravieţuind anevoie şi cărora ar trebui să li se interzică prin lege părăsirea domiciliului fără o minimă igienă, meditând trist la oraşul meu cu străzi veşnic în reparaţii, la locurile de parcare tot mai rare, la ţara asta fără niciun orizont, împreună cu care încet dar sigur ne scufundăm.
Au revoir!

Bis

Văd că singura şansă a blogului meu sunt fotografiile cu Mihnea. Deci, voila ce-aţi făcut din el: deja ne priveşte cu condescendenţă!

Mihnea, mama, mere

Epilog 25

Sergentul lui Alecsandri ştia el ce ştia când zicea că drumul de întoarcere e mai lung şi mai greu. Mai ales cel spre vechiul liceu.
M-am băgat în pat devreme, cu toate lucrurile puse la punct în amănunt dar somnul de frumuseţe nu mă lua şi pace. Mi-am cântat "Unde eşti tu nene Ene / Ca să mi te plimbi alene / Pe cărările din gene?" (prietenii ştiu de ce! :D) dar cu toate sforţările am adormit târziu şi m-am trezit devreme. Noaptea a nins. Am plecat dârdâind, nădăjduind că peste zi se va îmbuna vremea. Cei 170 de kilometri mi s-au părut lungi ca mustăţile lui Salvador Dali.

Am ajuns printre primii. Una dintre colegele-prietene nu m-a recunoscut. Îmi zâmbea reţinut, cu pupilele căscate, făcând eforturi disperate să mă suprapună peste şablonul mărimea XL din trecut. Din cei 36 câţi am fost în clasă, la întâlnire au venit 22. Unii au lipsit pentru că sunt plecaţi din ţară şi-n ţară se vine cât e vară, alţii au avut probleme ori necazuri care i-au ţinut departe iar alţii n-au avut bunăvoinţă. Niciun dram. Aveau hram.

Cu o singură excepţie mi-am recunoscut toţi colegii, de la prima zărire. În 25 de ani ni s-a mai fleşcăit colagenul, ne mai atârnă fălcile, guşa sau burta, ni s-au rărit şi ne-au albit coamele, vocile ne-au mai răguşit de la tutun ori de la hăulit , dar năravurile ne-au rămas aceleaşi. Unii mai timizi, alţii mai îndrăzneţi; unii mai umili, alţii mai semeţi. Discursurile au fost direct proporţionale cu firea omului. Unele mai vărzoase, altele mai zemoase; unele emoţionante, altele mirobolante; unele mai misterioase, altele mai haioase. Cuvinte frumoase, care au atins inimile celor prezenţi. Cuvintele mele au atins doar fălcile. Sunt incapabilă să mă ridic la înălţimea acestor evenimente lirice, cu cuprins grav şi deznodământ măreţ. De bună seamă că incapacitatea aceasta ţine de mediocritatea mea, pentru că dacă m-aş putea prezenta şi eu cu vreun teanc de realizări halucinante, sigur mi-ar ţâşni lacrimile de admiraţie văzându-mă şi ascultându-mă.

Profesorii erau emoţionaţi şi ei. În fond, te pot trece niscaiva fiori pe la subţiori când afli că elevul pe care l-ai pedepsit silindu-l să scrie de 100 de ori formula aldehidei formice ori teorema lui Bézout e acum medic la policlinica din cartierul tău şi poţi ajunge, la o adică, pe mâna lui dacă ai o criză de ficat. Sau, elevul pe care l-ai lăsat corijent pe vară a ajuns primar şi, după 25 de ani, ai nevoie de semnătura lui pe cererea de subvenţie la căldură.

În concluzie, o întâlnire mare, de oameni şi inimi. Sau o întâlnire de oameni mari cu inimi. Sau o întâlnire de oameni cu inimi mari. După cum va fi simţit fiecare.

25

"Dacă toată lumea e supărată şi are de învăţat, tu nu poţi păstra liniştea".

"Toată clasa tremură la ore, numai tu râzi şi spui snoave".

"Chiar şi astăzi, după ora de fizică la care tocmai ai incasat o notă istovită, eşti plină de veselie".

"Îţi doresc un bărbat care să râdă mai mult ca tine".

"Râdeai ca descreierata din nimica toată."

"Veneai la şcoală nu să înveţi din manuale ci să citeşti romane şi să prezinţi parada modei".

"Nu-ţi ştiam numele dar ştiam că faci numai obraznicii şi râzi tot timpul"

"Tu nu şopteai în ore, tu vorbeai tare, nu ştiu cum de suportau profesorii să "predai" în acelaşi timp cu ei".



Iacătă ce descrieri mi-au făcut colegii de liceu în caietul de amintiri, acum 25 de ani. Nimic despre îndeletnicirile mele intelectuale, muzicale ori paranormale, deşi citeam romane şi tricotam în timpul orelor, cântam la pian "Sonata lumii" (sic!) în vacanţe şi ghiceam în cărţi în pauze. (Pe vremea aceea psihoterapia nu era la modă).


Mâine o să ne revedem pentru prima dată după atâta amar de vreme.
La vremuri noi, oameni noi.
Sunt tentată să mă prezint la întâlnire gravă ca un ambasador , îmbrăcată în taior, cu dinţii albiţi şi uşor strepeziţi, să vorbesc puţin, să râd deloc şi să plec lăsându-mi foştii camarazii în parţială eclipsă . Mi-aş renova imaginea, i-aş convinge că mi-am luat pastilele în fiecare zi, că vuvuzela mea are acum sonorul la minim.
Aş face din întâlnirea asta un fel de erată la imaginea din trecut.


Dacă atunci mâncam pâine goală în orele de istorie şi ni se părea delicioasă, se prea poate ca acum unora dintre noi să ni se pară caviarul uşor acrişor.
Dacă blugii decoloraţi ai colegei de bancă lucrau în două schimburi, când fluturând pe coapsele ei minunate când opintindu-se de le crăpa urzeala pe coapsele mele îndesate, acum o să mă prezint elongată, colorată şi cu onoarea reparată.
Pe-atunci unghiile ne erau scurte, pentru că le rodeam în pauză de frica profului de anatomie. Între timp s-au inventat unghiile false, din gel acrilic, a căror lungime poate leza, la o adică, ficatul vreunei colege cu imunitatea scăzută.

Eram frumoşi şi inimoşi. Unii mai pragmatici, alţii mai romantici. Acum suntem toţi antici.