Îmbuibare de sărbătoare

Nu m-am lămurit încă, deşi mă întreb de multă vreme, cum se face că minunata specie umană reuşeşte să transforme orice sărbătoare într-un prilej de îndopare.
Dacă se apropie Crăciunul, n-ai să vezi cetăţeni meditând, pătrunşi de pioşenie, la Cel a cărui naştere o serbează şi la implicaţiile evenimentului asupra omenirii. Cetăţeanul e cuprins de frisoane şi transpiraţii pentru că evenimentul bate la uşă iar el încă n-a tăiat porcul, n-a terminat de umplut cârnaţii, n-a scos vinul din butoi, n-a deşelat frigiderul cu piftii, salate boeuf, fripturi, sarmale, cozonaci şi alte ofrande aduse pântecelui nesătul.

Mă gândesc că biata burtă nu mai înţelege nimic din ce i se întâmplă. Obişnuită să fie burduşită la intervale regulate cu meniuri variate, se trezeşte pe la sfârşit de noiembrie că nu i se mai serveşte decât câte-o fasolică degresată, nişte cartofiori singuratici, câte-o varză acrişoară care nu mai are ce greţuri să taie, ceva soia şi alte vegetale exotice de care cu greu îşi mai aminteşte din anii trecuţi. Apoi, tocmai pe când îşi adaptase nevoile şi efortul la noul regim şi-şi binecuvânta stăpânul pe care-l credea finalmente mai omenos cu ea, se trezeşte în noaptea de Ajun atacată furibund de trupe de caltaboşi borţoşi, de piftii zglobii, de salate gresate, de fripturi şi băuturi în faţa cărora nu are nicio şansă de scăpare. SOS-urile bietei burţi ajung cu greu la creierul proprietarului, înotând în răspăr prin meniul unsuros şi nici atunci jelaniile ei nu sunt luate în serios.
În loc să se oprească din mestecat, omului nostru îi reproşează colecistului că nu-i destul de viril şi-i dă rapid un Colebil. Dacă simte că şi stomacul îi e în prag de faliment, înghite repede un Triferment. Cu niciun chip însă nu se dă bătut până nu dă gata porcul de pe masă şi băutura din casă.

Pătrunsă de acest fior al sărbătorilor îmbelşugate, o mai veche cunoştinţă de-a mea a purces zilele trecute la un hipermarket să se aprovizioneze cum se cuvine. La casă a dat peste mine . Ea cu două coşuri deşelate de cărnuri, şunci, fleici, ouă, smântâni, unt, ciocolate, vinuri, bere, Coca-Cola în cantităţi de ziceai că se pregăteşte pentru a hrăni un batalion de soldaţi somalezi în vreme ce eu aveam doar nişte legume, ceva fructe şi câteva pungi pentru cadouri. Inventariindu-mi dintr-o ochire coşul, faţa i s-a întristat brusc şi mi-a spus aşa, aproape şoptit, că dacă ne e chiar atât de greu financiar în criza asta, mă poate împrumuta cu nişte bani să mă pregătesc şi eu sărbători mai de Doamne-ajută. M-a asigurat solemn că pot să-i restitui banii de îndată ce-o să ne meargă mai bine, nu are nicio grabă. Şi că nu e cazul să mă ruşinez şi să refuz oferta dintr-o mândrie prostească.

Întâi am înţepenit, apoi m-am uimit, pe urmă am zâmbit şi la sfârşit i-am mulţumit cât am putut de frumos şi am asigurat-o că nu din cauze financiare prin coşul meu cumpărăturile sunt rarefiate ca ozonul. S-a luminat dintr-o dată, fulgerată de descoperirea adevărului: "Gata, am priceput, drăguţă! Plecaţi şi voi la Viena, nu? Bravo, mergeţi, că sunteţi tineri! Când îmbătrâneşti nu-ţi mai vine să pleci, uite la mine. Hai pa, te-am pupat, Crăciun fericit! Să mă suni să-mi povesteşti cum aţi petrecut!"

Am rămas mută, cugetând la soarta burţii mele sărmane, prin care nu se vor încolăci prietenoşi cârnaţi şi caltaboşi, prin care nu vor tremura farfurii cu piftii, în care nu se va rostogoli nicio boaba de mac din cozonac. O lacrimă era cât pe ce să mi se nască sub pleoapă, dar siajul lăsat în urmă de doamna cu coşul burduşit m-a trezit. Urmărind-o în zare, unduindu-şi şoldurile, burţile şi coşurile supradimensionate, m-am mângâiat cu gândul că chiar dacă nu merg la Viena nici de revelion, cel puţin voi rămâne cu pântecele mai mignion iar colecistul meu va avea mai puţini duşmani.

La mulţi ani!