Preafrumoase

Sfâşiată cum sunt de curiozităţi diverse m-am întrebat mereu cum arată artiştii văzuţi de-aproape şi care e distanţa la care trebuie să te opreşti fată de ei ca să nu devii, prin comparaţie, un fel de Tom Degeţel atât de mărunţel încât să te pierzi, să nu mai nimereşti drumul spre casă.

Demult, în zorii vieţii, am primit cadou un pian şi-un profesor. Nu ştiu ce anume nu s-a legat în ecuaţia asta cu trei cunoscute de n-am ajuns eu pianistă. Poate că de vină a fost firea mea, un fel de becar care a anulat toţi diezii cu care profesorul a încercat să mă ridice din ignoranţă şi orice bemol cu care a dorit să mă coboare dintre nălucirile cu care îmi populam mintea.
Singurul lucru bun cu care-am rămas după toată această etapă cu cântec a vieţii mele a fost conştienţa muncii colosale, a dăruirii,
a renunţărilor şi a pasiunii care stau în spatele performanţei muzicale.

E lesne de înţeles aşadar, încântarea cu care am primit de la doctorul nostru invitaţia de-a împărţi un ceai cu domnia sa, cu maestrul Maxim Belciug, cu Alex Sturzu şi Alex - Făuritorul de chitare.

Nişte oameni atât de minunaţi şi neafectaţi, cu veşti şi poveşti atât de frumoase încât m-am simţit ca Alice în ţara minunilor.

Arcadiei, cu tot dragul meu sublunar. Maxim
Preafrumoase cuvinte şi muzici pe care le voi asculta şi preţui toată viaţa, cu toată bucuria mea solară.