Anomalie, dulce nebunie!

De-a lungul timpului am încercat tot felul de frici, mai mari sau mai mici. Eu schimb fricile precum suratele mele, poşetele. În ultima vreme mă feresc de cuvântul "normal". Mă tem de el, pentru că deşi niciodată nu i-am pătrus înţelesul, în loc să fac progrese, încep să devin tot mai confuză. Am cheltuit raţionamente întregi cu el şi-am ars o căpiţă de gânduri, fără să dibuiesc cu precizie de unde până unde ţine sau cât il pot întinde până plesneşte.

Am răcnit cât m-a ţinut gura că nu e drept să n-am voie să mă mărit în clasa a patra cu domnu' Sandu, doar pentru că mama şi tata îmi spuneau că nu e normal.
Pe urmă au început să mi se pară anormali şi părinţii, nu numai argumentele lor.
De fapt, cred c-a fost o vreme când nimic nu mi se părea normal în afara de mine. Dar mi-a trecut, am mai prins la minte şi-am început să-mi aliniez normalul la moralul comunitar:


- nu e normal/moral să omori capra vecinului.
- e o anomalie, îţi zici, ca paltonul tău să geamă în chinuri făcând şpagatul pe şolduri deşi de trei zile prânzeşti câte-un măr şi cinezi câte-un ceai, în vreme ce amicei care se-ndoapă de jumate de ceas cu ciocolată şi sandviciuri îi zăngăne oasele-n palton precum xilofonul.
- anormal ţi se pare şi când un bărbat preferă în locul tău (fată cu şcoală dar care la o adică repari singură uşa frigiderului pe care-l ştii umple cu bunătăţi), o sclifosită care a citit doar Abecedarul şi Capra cu trei iezi, care habar n-are ce-i aia Pasta 'ncasciata (mulţumim, Maya!) şi care e masterandă în shopping.

Şi pe când crezi tu, aşa, că ştii cam care-s graniţele normalităţii şi slalomul tău e de-acum natural printre anomalii, viaţa îţi face câte-o surpriză.

Constaţi într-o bună zi că tot satul s-a umplut de râie de la capra vecinului tău, aşa că dintr-o dată, uciderea caprei ţi se pare nu numai normală şi morală ci de-a dreptul vitală. Moartea caprei va salva pruncii de mâncărimi, dispensarul de cheltuieli neprevăzute-n buget şi vecinul de blestemele consătenilor.

Sau, dai nas în nas lângă bufetul suedez, cu colega cu xilofon în palton. Şi observi cu amărăciune-n cerul gurii, după ce-ai răpus un purceluş de lapte cu garnitură de mere coapte, 50 cm de cârnăciori, un tortuleţ cu cremă de unt şi două pahare de şampanie, că pe ea suedezul a sedus-o doar cu o frunză de lăptucă şi-o aripă de peşte. E momentul să constaţi că normalitatea iar ţi-a jucat feste, purcelul e incompatibil cu xilofonul.

Şi cu alegerile bărbaţilor te lămureşte viaţa, în cele din urmă. Pentru că nimereşti într-o vară la picnic şi-n vreme ce tu transpiri pregătind fleicile pentru grătar, tăind legumele pentru salată şi având grijă şi-ţi bombăneşti consortul că e nepriceput la făcut focul, sclifosita-şi înhaţă arendaşul, îi smulge şosetele apretate din picioare, îi zâmbeşte cu toţi dinţii şi-l roagă s-o lase să-i facă un masaj la tălpi, că sigur e obosit de la atâta apăsat pe ambreiaj. Şi uite-aşa, constaţi cu stupoare că alegerea bărbaţilor e cât se poate de normală, iar tu ai luat ţeapă, iar.

Zilnic, vechi normalităţi sunt demise.
Dovadă, acest măr cu narcise.