And the Oscar goes to... (Part one)

Nu m-am apucat de jucat în filme, fiţi pe pace.
Dar dacă viaţa bate filmul, Oscarul meu îl bate pe cel luat de Natalie Portman. Iaca de ce.

Povestea filmului începe acum doi ani când alături de mine s-au mutat femeile din povestea "Parcarea din 23 de mişcări" (se găseşte în arhivă la luna iunie 2010 pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba).
Ei bine, accesul la casele noastre se face pe un drum comun de care, se presupune, ar trebui să ne îngrijim cu toţii. De comun acord am hotărât ca fiecare, în faţa casei sale, să-şi amenajeze drumul cum îi place:
-bordură Videanu plus gladiole Jóska
-pietre de râu plus Armeria Maritima şi Ageratum houstonianum în combinaţie cu trandafiri Poliantha (asta-s eu, aţi ghicit )
-bălării cu Zmeuriş Scăpat-de-sub-control plus pepinieră de corcoduşi răsăriţi spontan
-altele.

Anul trecut s-a renovat gardul care delimitează drumul. Un cetăţean a fost plătit să stea în soare ziua-n amiaza mare şi să-l băiţuiască. Miloasă cum sunt, l-am hidratat şi hrănit pe om. Mai aveam un pic şi-i luam pensula din mână trimiţându-l la umbră, urmând să termin eu treaba. Numai că vecinele s-au răstit la mine că-l învăţ cu nărav, să mai stau potolită în ograda mea. Am stat, că le ştiu de frică.

Pe când s-a apropiat omul cu vopsitul de limita de proprietate cu zmeurişul şi corcoduşii pitici, a ieşit proprietara urlând şi făcând spume la gură că omul îi distruge plantaţia şi-i scutură cele paişpe boabe de zmeură care mai sălăşluiau pe rugii crescuţi haotic şi nevrotic. Şi omul a fost alungat, aidoma lui Adam din grădina Edenului, dar cu alte cuvinte, mai puţin divine.
Până nu venea toamna şi nu se scutura frunza zmeurului nimeni nu mai avea voie să se apropie de gard, era stabilit.

Şi cum iarna ne ia pe noi românii întotdeauna prin surprindere, gardul a rămas nevopsit până anul ăsta. Disperată cum sunt după venirea cocostârcilor şi apariţia de tractoare pe ogoare, eu mă uit foarte des pe geam aşa că des mă durea şi inima de cum arăta gardul ăla neterminat. Şi-am decis să iau taurul de coarne şi să adun comitetul stradal să decidem vopsirea gardului.

Vecina unu mi-a comunicat că de la ea de-acasă nu se vede nimic, deci n-o deranjează că vecina-cu-pricina nu-şi vopseşte gardul din faţa casei.
Vecina doi mi-a spus că ea a tocmit anul trecut omul care trebuia să facă treaba, toată. Cine l-a dat afară pe om să se ocupe acum de problemă.
Vecina trei a venit, m-a ascultat, m-a aprobat, a măsurat, a calculat. Şi s-a cărat. Avea ceva de rezolvat.
Am rămas eu, uimită, cu treaba stârnită, urmând să discut cu proprietara în cauză şi s-o conving cu vorba bună că treaba trebuie gătată.

Am sunat, tremurândă, la uşă. Vecina mi-a deschis şi mi-a răspuns iritată la salut. Mi-am întins fălcile în cel mai drăgălaş zâmbet de care sunt eu în stare, mi-am dres glasul mai ceva ca lupul din poveste, i-am făcut complimente la noile unghii de acril roşu-sânge şi când am simţit io aşa că pumnii şi fălcile i s-au mai descleştat, am adus, delicată ca o păpădie, discuţia în zona gardului. Cum că aş vrea io, care am înţepenit de atâta stat în casă toată iarna, să fac ceva mişcare şi, ca o specialistă recunoscută în zonă pentru cunoştinţele mele agricole şi floricole, mă ofer să-i tund zmeurişul pentru ca apoi să putem vopsi gardul de care e păcat să arate aşa, chiar în faţa casei ei.

A sărit arsă. Cuuuum? Să tai eu în zmeurişul? Niciodată! Lasă, că ştie ea, nu-i proastă, e trecută prin viaţă, e femeie cu şcoală, respectată, care şi-a crescut copiii şi i-a făcut oameni, care în luna mai îşi va mărita mezina cu un băiat pâinea lui Dumnezeu, care ar face bine s-o iubească pe fată pentru că altfel are de-a face cu ea, femeie răzbătătoare, care n-a aşteptat nimic de la nimeni, niciodată, care s-a descurcat în viaţă pentru că a pretins respect, pe ea n-o calcă nimeni în picioare, pe ea n-o poate lua nimeni de proastă, că e femeie care şi-a tocit coatele prin şcoli, n-o pot prosti nici eu, nu pot să tund zmeurişul pentru ca după aia să am pretenţii, să mă apuc la vară să culeg zmeura ei, aşa cum a mai păţit ea şi anul trecut când i-au lipsit boabe multe din recoltă, ne-am înţeles?

Vai, cum să nu? Am asigurat-o că ne-am înţeles perfect, eu m-am oferit doar s-o ajut, gândindu-mă că ea, fiind femeie cu atâta carte şi neavând timp pentru munci din astea murdare, poate nu ştie că dacă lasă rugii ăia de patru metri să crească în continuare de capul lor, recolta n-o să fie prea bogată; că ar trebui să-i tundă scurt, şi să-i rărească, să ajungă soarele la fructe, să le coacă.

Am salutat şi am plecat, şocată, bosumflată şi cu problema nerezolvată.




Urmarea şi rezolvarea în episodul următor, că iar am scris mult şi nimeni n-are răbdare să citească. Şi cu ocazia asta transformăm filmul în serial, deci va urma.

Între episoade puteţi servi o castană cu coniac.