5 filme de Oscar

Leapşa vine de la Dara.
Care ştia că sunt o varză înfoiată şi perforată de limacşi la capitolul cinematografie, dar n-a răbdat-o inima ei zglobie să nu mi-o paseze şi mie. Fie.

Ca să vă faceţi o idee despre cultura mea cinematografică, să vă povestesc cum am reuşit eu să-i descriu unei prietene filmul în care a jucat un actor al cărui nume trebuia musai să-l aflu, ca să dovedesc ceva altei prietene.

-Alo?
-Da!
-Servus, te rog să mă ajuţi! Musai tre' să dibuiesc numele un actor.
-Servus! În ce film o jucat?
-Nu ştiu.
- ???
-Doar ştii că nu ştiu.
-Bine, zi-mi despre ce era vorba în film.
-Păi...păi nu prea-mi amintesc. Că am văzut filmul acu' vreo 3 ani şi între timp am mai văzut două filme şi mie ştii că mi se amestecă secvenţele prin cap, aşa...
-Zi-mi ce-ţi aminteşti.
-Păi, cred că era vorba despre o împărăteasă, sau o regină, o chestie de-asta importantă, oricum, şi despre un om de rând. Iar ăştia doi se îndrăgostesc.
-Apoi în cam toate filmele se întâmplă de-astea, deci tre' să-mi zici mai multe.
-De fapt, parcă era invers.
-Adică era homosexual?
-Nu, bre! Cred că era vorba de-un împărat, sau un rege, sau ceva la fel de important, şi-o femeie de rând. Care se îndrăgostesc.
-Evident.
-Haide, bre, nu râde, tre' să mă ajuţi! Te rog io mult!
-Mai zi-mi ce-ţi aminteşti.
-Păi, mai erau pe-acolo nişte copii. Parcă.
-... Zi-mi cum arată actorul care te interesează.
-Actorul cred că e american, cu mă-sa sau tac-su japonez. Sau chinez. Mă rog, asiatic vreau să zic. Are trăsături asiatice, dar nu e asiatic de tot, înţelegi? Cred că avea un părinte european. Mă rog, american.
-???
-Fain de leşini, tipu'! Îl ştii?
-Yun-Fat Chow?
-Ce?
-Te întreb dacă-i vorba de Yun-Fat Chow.
-Păi, pe mine mă întrebi? Io de aia te-am sunat, să-mi zici tu!
-"Istenem, cu ce Ţi-am greşit? De ce eu? Dă-i, Doamne încă vreo 25 de prieteni pe care să-i asasineze cu întrebări despre filme! Amin!"
(Aceste cuvinte nu fac parte din conversaţia reală, dar cred că o rugăciune asemănătoare a înălţat prietena mea în pauza scurtă care a urmat.)
-Pe actriţă ştii dacă o cheamă Jodie Foster?
-Nu ştiu.
-Hmmm...
-Stai!
-Stau.
-Mi-am amintit cum se termină filmul: Regele (sau regina, mă rog!) dansează de adio pe verandă. Nu rămân împreună, ca-n telenovele.
-Da. Yun-Fat Chow. Şi Jodie Foster. Ana şi regele.
-Da?
-Da!
-Mă', cert?
-Io nu mă cert!

...Şi uite aşa, dragii bunicăi, am aflat eu cum îl chema pe actor fără să ştiu nimic despre film. Dar prietena mea ştia, era mereu cu un pas înaintea mea. Dintotdeauna a fost aşa, ea înaintea mea. Da... Draga de ea!....


Doamnelor şi domnilor, iată nominalizările:

1. Bugs Bunny ("Of course you realize...this means war")
2. Days of Thunder. Vizionat de 55 de ori în cursul anului 1996, împreună cu pruncul care era complet fascinat de acest film. Am sărit vizionarea în prima şi a doua săptămână a anului din motive de sărbători de iarnă şi-n săptămâna a 4-a din august, din pricina apendicectomiei micuţului.
Dacă vă întrebaţi cum de am avut o asemenea răbdare cu copilul (care nu se putea uita singur la film pentru că trebuia să comenteze cu cineva scenele cele mai "tari") şi dacă vreţi, cumva, să-mi elogiaţi metodele excepţionale de educaţie, gândiţi-vă de două ori.
Sau uitaţi-vă o singură dată la o poză cu Tom Cruise şi mă lăudaţi după aia. Dacă vă mai vine.
3. Ana şi regele. Oscar pentru rege.
4. Tom şi Jerry. Pentru că unul mic, amărât şi deştept îl bate măr pe unul mare, tare şi inept. Fiecare episod în care mă identific cu Jerry îmi potenţeză self-esteem-ul.
5. Galactica. Galactica, punct. (Ştiu pe cineva care e de acord cu mine :P)

Cine vrea leapşa, face cerere.

Esse quam videri malim

Cum prin preajma începuturilor de an sau a aniversărilor ne facem aşa, câte un bilanţ mai amănunţit, de la ultima-mi aniversare încoace tot cuget şi fac calcule, înmulţesc, scad, adun, extrag radicali, rădăcini pătrate, cu nădejdea c-o să pot scoate cândva şi eu capul în lume, printre atâtea surate laureate, cu o frunzuţă micuţă de dafin după ureche. Atâta numa' cât să pot muri împăcată, cu un dram de succes în palmares.

Ai sau n-ai succes în viaţă, aceasta-i întrebarea.
Oriunde te piteşti, oricum o dai cotită, până la urmă tot apari în faţa divanului şi dai samă.

Aşa că înainte să aştept sentinţa, am luat o coală A4, am împărţit-o-n două şi-am început să-mi sortez realizările şi eşecurile. Ştiţi voi, ca la Carte: oile la dreapta, caprele la stânga.

Prima mea faptă de succes a fost dispoziţia de-a-mi da viaţa pentru sora mea mai mică aflată în plin proces de împrietenire cu oliţa, dacă mama, în schimbul sacrificiului meu, avea s-o ierte că făcuse iarăşi pe ea. Faptul că astăzi sunt aici, înseamnă că viaţa mea valorează mai mult decât o pereche de chiloţei albi cu buburuze, cotaţi excepţional pe piaţa neagră a anilor '70.
Spiritul acesta de sacrificiu dovedit la o vârstă atât de fragedă a constituit un succes incontestabil în bugetul meu personal vreme îndelungată. Ulterior, a devenit uşor acrisor.

Nu pot să nu trec, cu majuscule, de-a dreapta paginii, povestea nucului. (Urăsc să mă citez ca şi când aş fi un înţelept care a scris pilde în vremuri străvechi, dar nici să povestesc de două ori acelaşi lucru nu mi-e mai drag.)
La vârsta aceea, standardul maxim de succes pe care mi-l puteam imagina era să poţi repara singur un nuc. Am putut. Şi-am fost îngrozitor de mândră de mine, până prin adolescenţă când succesul a început să aibă parfum discret de testosteron. La 44 de ani însă, îmi pun chezăşie viaţa că o colecţie de inimi drept pradă de război nu înseamnă nicidecum că ai avut succes.

Cu egală dreptate am notat, pe partea stângă a foii, ratarea premiului întâi în clasa a cincea, din pricina burţii mele nesătule. Ca să-mi rotunjească media cu 50 de sutimi în plus, profesoara mi-a pus o întrebare. Am tăcut cu ochii umezi ca o Joiană în poiană, deşi ştiam răspunsul, pentru că tocmai îmi îndesasem în gură juma' de covrig şi nu puteam să molfăi şi covrigul şi răspunsul, concomitent. Pofta nestăpânită nu face casă bună cu succesul, aveam să învăţ pe propria piele şi propria burtă.


Apoi mi-am pus o altă ţintă: s-o bat pe Silvia. La 3000 de metri plat, nu vă gândiţi la pumni în dinţi.
Am câştigat cursa şi am gustat succesul adevărat. (Da, ştiu, e de porc să te link-uieşti singur, de două ori într-o zi, trecem fapta tot de-a stânga, printre caprele negre.)
Am mai câştigat în anii recenţi şi nişte "liniuţe" la 300 de metri trafic, dar simt cumva, în adâncul inimii, că nici asta nu e o realizare prea mare.

Am ratat la mustaţă o carieră politică şi nici misionar în Senegal n-am mai ajuns, mi-au lipsit exact cele patru chestii esenţiale: dorinţa, determinarea, încrederea şi perspectiva.

Tot auzind de poveşti de succes cu cabane la poala munţilor, cu palate la firul gazonului şi vile la malul mărilor, m-am gândit să las şi eu moştenire nepoţilor o căsuţă la fir de pir şi măciulie de păpădie. La inaugurarea casei m-a sunat un prieten realizat şi m-a-ntreabat dacă am calorifere. Am, zic, cum să nu? Păcat! Dacă n-ai băgat încălzire în pardoseală, te-ai ratat. Adevărat.

De supărare, am plecat la Dubai. M-am întors îmbrobodită c-o burcă dar cu succes mai puţin ca o curcă. Zburătoarea între timp a căzut cloşcă şi a umplut ograda vecinilor cu 20 de pui de toată mândreţea. La ora la care o pomenim poate fi, la o adică, deja străbunică.

Am plămădit de-a lungul timpului tot felul de idealuri pe care urma să le ating, tot felul de succese pe care aveam să le repurtez. Pe unele le ratam, pe altele le-atingeam, pe urmă îmbătrâneam şi iar reaşezam ştacheta. Acum lucrez la un mit despre îngroşarea stratului de ozon şi al celui de plancton.
(Nu vă bateţi capul, nu există nicio legătură între cele două, în afară de rimă.)

Sunt o femeie mediocră, banală, recunosc cu un nod în gât cât dovleacul. Nu vă osteniţi să negaţi nici măcar din politeţe pentru că eu par, cum zicea George Moise, mai deşteaptă, mai înaltă şi mai frumoasă în scris. Asta sunt, atâta pot. Mereu m-am uitat cu jind, printre scândurile de la gard, la femeile luptătoare, la femeile scriitoare, la cele deschizătoare de drumuri (deşi am făcut şi eu, odată, o potecuţă îngustuţă prin nămeţi, pentru nişte drumeţi), femei remarcabile, care au avut cu adevărat succes, despre care au vorbit, pe care le-au citit, pe care le-au urmat şi de la care au învăţat generaţii întregi de oameni.

Dacă a repara un nuc, a alerga mai repede ca vecina de pe culoarul 2, a avea o casă cu păpădie grasă şi deasă, a căsca gura la opulenţa izvorâtă din concurenţa între nişte şeici care n-au alt merit decît acela că s-au născut călare pe câte-un zăcământ de petrol, dacă succesul nu stă în toate astea zic (şi nu stă!), atunci musai că trebuie căutat în altă parte, evaluat după alte criterii, privit cu alţi ochi, din alte perspective, cu alte obiective.

Student în drept şi publicist

Mihnea şi-a petrecut după-amiaza la noi.

-Ce se-aude?
-Cucu.
-Cum face?
-Nam-nam!
("Cucu" e cuţu. Şi sunt sigură că ştiţi cum face! )



Mă prinde de tricepsul brahial şi-ncepe să râdă:
-Dată!
-Eu, grasă?
-Da!
(Sunt doar "lucrată", bre! )


-Vrei să faci nani? Nani-nani, puiu' mamii?
- Nu! Nani-nani puiu' Ca-a! Nani-nani puiu' Boba!
(Nu sunteţi mami, sunteţi Arcadia şi Vasile, deci adaptăm zicala. )


-Unde locuieşte Medeea şi Titus?
-La Muie!
(Locuiesc la Mureş, bravo! )

Am întâlnit şi părinţi depăşiţi

De ziua internaţională a copilului o să vă povestesc despre ceea mai tulburătoare întâmplare din cariera mea de mamă.
Cei care vreţi prunci, băgaţi se samă! Puţini părinţi sunt temeinic pregătiţi pentru ce-i aşteaptă după ce se nasc micuţii, iar eu nu mă număr printre ei nici acum, darămite atunci.
Înainte de-a deveni măicuţa pruncului aveam tot felul de idei naive şi suprarealiste despre cum îmi voi modela eu odrasla ca pe-un gogoloi de plastilină proaspătă. Ei aş! Micuţul meu avea consistenţă gelatinoasă, imediat ce-i dădeam o formă el se prelingea şi se metamorfoza în orice altceva decât intenţionasem eu. Am deprins meseria în mare grabă, din fuga calului, m-am calificat la locul de muncă, transpirând şi disperând pe alocuri, dar un lucru ştiu sigur: dacă aş fi fost de-adevăratelea conştientă cu ce se mănâncă meseria de mamă, nu mai făceam eu copii în viaţa vieţişoarei mele, aşa de mare e responsabilitatea asta.

Dar pe vremea aia eu voiam cinci prunci. Aşa i-am spus lui Vasile, după ce m-a convins, timp de câteva luni de zile, că mai fain şi mai geambaş băiet ca el n-o să găsesc şi că se impune să nu-l las a-mi scăpa printre bicepşi. Nu că ar fi vrut el s-o rupă la fugă, îşi punea singur piedică de câte ori trebuia să plece, da' era de efect avertismentul. Iar el era specialist în efecte speciale, a izbândit odată să-mi înghesuie în cutia poştală, prin fanta microscopică prin care poştaşul abia împingea ziarul, un maimuţoi balşoi, de m-am minunat un trimestru încheiat. Magician adevărat!

Aşadar, ne-am luat. După doi ani s-a născut pruncul nostru măricel şi foarte urâţel. Avea plămâni şi muşchi puternici, reuşea să evadeze din strânsoarea cu care-l legau fedeleş asistentele şi urla cât îl ţineau plămânii, ziulica toată. Eram siderată.

Sărim vreo zece ani şi ne oprim asupra poveştii promise la început.

Ca nişte părinţi clarvăzători, deşi ţara încă nu se revoluţionase, l-am îndopat cu engleză pe micuţ încă de la patru ani. Dovada că-şi însuşise bine engleza s-a văzut de la prima temă despre primăvară, când prin compunerea lui zumzăia o huge albeena prin iarba grass de-acas'.
Într-o bună zi, mă sună profesoara (particulară) de engelză să mă întrebe dacă studentul merge la oră. Cum în atâţia ani nu lipsise niciodată neanunţat, m-am cam iritat. Păi, a lipsit vreodat'? Normal că merge, i-am spus. M-a lămurit, defensivă, că de vreme ce-a lipsit toată săptămâna de la şcoală i s-a părut potrivit să întrebe dacă la ora ei merge.

M-am blocat. M-am aşezat. M-am deblocat cât s-o asigur că ne vedem în scurt timp şi-am căzut iar ţeapănă pe scaun. Oh, no-no-no! Oh, no-no-no! Copilul meu a mers la şcoală! Sigur a mers la şcoală, trebuie să fie o greşeală!

Chem minorul la apel. Senin ca o floare de Nu-mă-stresa se înfăţişează. Îi mângâi căpşorul adăpostind numai necunoscute şi-i amintesc de Convenţia de la Sinaia. Când, într-un decor idilic, ne-am jurat noi doi că n-o să ne minţim niciodată în viaţa noastră, aşa să ne ajute Dumnezeu. A avut o tresărire mică-mică, pe care eu am sesizat-o cu ochiul meu de cioară-mămică. I-am povestit despre telefonul profesoarei de engleză şi l-am rugat să expliciteze. A lipsit el de la şcoală? Da, dar nu sunt absolut deloc vinovat! Am lipsit din cauza ta! Ei, da! Pe cuvântul tău de puiuţ micuţ şi drăguţ? Da, da, chiar din vina ta! Şi câte zile n-ai fost tu la şcoală, dragul mamei tasmanian? Doar trei! Doar trei, repet ca pentru mine.

Doldora de psihologie infantilă, fără să mi se şteargă de pe faţă zâmbetul larg şi din ochi căldura maternă, îl întreb: ai vrea tu, nepreţuitul mamii, să-mi spui cam ce-ai făcut tu în cele trei zile în care eu te ştiam la şcoală, luptându-te cu ştiinţa de carte? Ia uite aici un carneţel gol-goluţ, pe care aş vrea să scrii, pe zile, sistematic, îndeletnicirile tale extraşcolare din aceste ultime trei zile, bine? Cu tot cu motivaţie, dacă se poate, adică să-mi spui tu, aşa, şi de ce ai făcut ceea ce ai făcut.

Au fost cele mai lungi minute din toată viaţa mea. M-au trecut ape, mi s-au blocat supape, m-am încălzit, m-am răcorit, m-am înroşit, m-am învineţit, am încercat emoţii pentru descrierea cărora nu s-au inventat cuvinte. M-am simţit....părinte.

Mi se înmânează documentul oficial pe un ton foarte, foarte natural.



Luni. 14 octombrie omienouăsutenouăzecişiceva.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 9. Sosit în gară.
Orele 9-11. Privit sosiri şi plecări trenuri, observat ciocănirea roţilor de tren, depus monede pe şine, colectat monede turtite.
Ora 12. Întors acasă.

Toate acestea s-au întâmplat din vina mamei mele care n-a vrut niciodată să mergem cu trenul undeva, că vrea ea să mergem numai cu maşina.



Marţi, 15 octombrie acelaşi an.

Ora 8. Plecat de acasă.
Ora 8,15 urcat în troleibuz. Cumpărat bilet cu bani furaţi de la Moma*. Moma jurat că nu spune. Plimbat aproximativ 3 ore aşteptând să cadă captatorii. N-au căzut.

Această plimbare e tot din vina mamei mele care n-a vrut să oprească maşina să vedem cum şoferul de troleibuz fixează captatorii trăgând de sfori.



Miercuri, 16 octombrie.

Ora 8. Plecat de-acasă.
Ora 9. Vorbit cu Alex, să spună învăţătoarei că lipsesc de la şcoală pentru că pe mama mea a prins-o garda financiară şi ca să nu facă puşcărie trebuie să ne mutăm şi să vindem apartamentul. Deja nu mai avem nici telefon, deci să nu sune că oricum mama e foarte nervoasă.**
Ora 10. Intrat în bar Laguna. Ascuns ghiozdan sub masă. Comandat Coca-Cola. Uitat la televizor.

Aceste lucruri le-am făcut tot din vina mamei mele care zice că Coca-Cola nu e sănătoasă şi nu mă lasă să mă uit la televizor, vrea mereu să citesc.

_____________________________________________

* Moma = bunica maternă.
** Întâmplare reală, din viaţa unor vecini ai unor prieteni, prinsă din zbor de prunc din discuţiile din casă.





Later edit:
Am primit încuviinţare ca de ziua copilului să pun pe blog o poză cu pruncul şi pretina lui :)
Ta-ta-ta-tam!