Poveste de(spre) succes (II)

În zilele urâte, umede şi cu presiune atmosferică scăzută, pe lângă durerile de tibie, peroneu şi vertebră cervicală 5 simt şi un uşor disconfort, de etiologie necunoscută, în zona self-esteem-ului.
Dar cum românul e campion mondial la automedicaţie, la primele semne de boală dau repede două fugi: prima la dulapul cu medicamente unde înghit un antiinflamator şi-a doua la sertarul cu diplome unde aplic terapia taman inversă, de inflamare. A mândriei. Am atâtea diplome că dacă nu m-aş cunoaşte personal aş putea crede că OMS-ul şi IOR-ul se bat zilnic pentru competenţele mele.
Azi am zăbovit cu o diplomă în mână visând cu ochii deschişi la ziua în care am obţinut "Locul I la cursa de 3000 de metri în aer liber" din cadrul Daciadei.
Intram în competiţie ca favorita nr. 2. Pe primul loc se afla, ca în fiecare an, celebra Silvia a cărei înalţime de 1,60 m era compusă din 1 m picioare şi 60 cm alte organe şi aparate. Deşi mă resemnasem oarecum în faţa geneticii care nu ne înzestrase cu dreptate egală, o uram în ascunsul gândului nu atât pentru picioarele ei iuţi cât pentru rânjetul satisfăcut cu care mă felicita de fiecare dată după competiţie. În ziua aceea însă, am avut parte de un rânjet suplimentar, în avanpremiera cursei: îşi cumpărase trening nou. Roşu. Cu pantaloni evazaţi. Mi-a fugit pământul de sub picioare, sângele mi-a fugit din obraji şi gândul mi-a fugit la răzbunare. Acum ori niciodată, mi-am zis!
S-a dat startul şi cum era de aşteptat Silvia a ţâşnit ca un glonţ. Eu am avut întotdeauna reflexele un pic blege, dar am stat bine la capitolul rezistenţă. După prima tură de stadion am ajuns-o. Turul doi l-am facut umăr la umăr. În turul al treilea, pe ultima sută de metri a sprintat. Am văzut roşu în faţa ochilor! Nu ştiu dacă de la furie sau de la treningul ei cel nou, dar roşul acela a avut un aşa efect andrenergic încât am trecut prima linia de sosire. Nu-mi mai amintesc restul detaliilor, dar ştiu sigur că pe podium am rânjit. Lat.
Restul e istorie.