"Fiat lux"!

Nu e vorba, cum bine aţi putea crede, despre porunca divină de la facerea lumii şi nici de Fiatul Croma cum sigur ar crede amicul meu pasionat de maşini. E vorba despre lux pur şi simplu complicat, standardul obligatoriu de viaţă pe care ni-l propune azi societatea şi în care ne bălăcim, satisfăcuţi, ca nişte hipopotami.
De când ai ieşit pe uşă şi până când ţi-au căzut vlăguite pleoapele peste retină, eşti asaltat cu reclame la produse de lux. Banala cremă de călcâie se face acum cu grăsime de cerb, porcul fiind deja depaşit (şi jignit, cu egală dreptate!), pasta de dinţi nu mai spală doar dinţii ci se ocupă direct de fabricarea unui zâmbet perfect, rujul nu-ţi mai înzmeurează buzele doar, ci se înfige cu sclipirile sale de diamant direct în aorta pupăciosului care se înfruptă din el.
Am conştientizat brusc toate acestea deunăzi, când m-a sunat o amică rugându-mă să trec pe la ea şi să-i aduc , dacă nu-mi era prea greu, vreo 50 de lumânări. Am zâmbit auzind condiţia binefacerii pentru că tocmai mutasem singură un dulap, deci era limpede ca nu mi-era greu să car 50 de lumânări până la etajul trei, mai ales că o compătimeam oarecum, presupunând ca are vreun mort de pomenit tocmai în ziua în care eu îmi planificasem izbăvitoarea sedinţă de epilare definitivă a mustăţii, la un salon de lux, evident.
Am cumpărat lumânările, am urcat în “cardio” până la etajul trei, i-am pus în braţe pachetul şi-am plecat făcând slalom printre efuziunile ei pe tonuri acute.
Telefonul a sunat exact când curba grafică a fericirii mele epilate atinsese punctul maxim. Era amica mea, neagră de supărare că i-am ruinat cina romantică menită să-i asigure o croaziera de lux în nordul planetei.
Ea îşi dorise lumânari cu miros exotic de ambră şi mosc, nu nişte lumânari simple, de ceară, mi-am dat eu seama, mult prea târziu…