Despre iertare

Într-o eră în care totul se cataloghează, totul se clasifică, se contabilizează, greşelile au şi ele aceeaşi soartă. Comiţi astfel greşeli mărunte, greşeli măricele, greşeli majore, altele de-a dreptul uriaşe, unele impardonabile iar altele iertabile, dar în rate. Care-ţi pârjolesc inima la fiecare scadenţă, lăsându-te fleşcăit ca o îngheţată uitată la soare. Pentru că iertarea se cântareşte cu ocaua cea mică. De îndată ce ţi-ai recunoscut greşeala, păgubitul (care până atunci zăcuse chircit, cu genunchii la gură, plângându-şi singur de milă) se umflă dintr-o dată în pene şi-ţi flutură ostentativ pe la nas câţiva fulgi smulşi, cică, în agonia durerii pe care i-ai pricinuit-o. Şi cu cît te căieşti tu mai tare cu atît se bombează şi durerea vătămatului.
Târgul se încheie atunci când tu nu mai ai nimic de regretat, nimic de oferit, nimic de promis. De regulă seara te prinde iertat complet, dar în curul gol.
Cât despre uitare, uitarea nu e de vânzare. Oricât te-ai căi, oricât ai suspina, orice ai promite, nu te poate uita. Nu e vina lui, aşa s-a născut, cu o memorie neiertatoare. Excepţie face ziua ta de naştere şi miercurea în care trebuia sa-ţi înapoieze suta de euro pe care i-ai împrumutat-o nu pentru ca el nu mai avea bani ci pentru ca nepotul verişoarei cumnatei a înghiţit în joacă cheia de la seiful lui doldora de valută.
Tare aş vrea să nu mai greşesc nimănui, niciodată! Dar pentru că nu cred să izbândesc, aş vrea să greşesc doar celor care au memoria scurtă, care îşi pun un plasture mare pe rana făcută de mine din nepricepere, din neatenţie, ori pur şi simplu din prostie şi mă privesc apoi aşa cum priveşte câteodată soarele, la asfinţit, marea.