joi, 21 ianuarie 2010

Râsul pierdut

Presupun că prima şi prima dată am râs la mama în braţe. Când mă gâdila ea încântată, pe burtă, la câteva săptămâni de viaţă, deşi uitându-mă la pozele mele de nou-născut şi sugar îmi dau seama ce curaj viguros avea mama să iasă cu mine din casă. Başca să mai cheme şi fotograful să-mi facă poze. Sunt absolut sigură că după ce mama i-a plătit pozele, omul a ars negativele în speranţa că va mistui şi sechelele.
Dar nu pricepeam la vârsta aceea ce fac. Nu eram conştientă că râd, vreau să zic, că încântarea pe care-o simţeam când o zăream pe mama îmi lăţea reflex fălcile şi-mi dezgolea gingiile pleşuve.
Datorită curajului mamei şi responsabilităţii tatei am crescut mare.
E un fel de-a spune, pentru că eram cam slăbănoagă şi cam pipernicită în comparaţie cu sora mea mai mică, posesoarea unor fălcuţe drăgălaşe, fără gropiţe.
Cu observaţia aceasta intru în miezul problemei pe care-o dezbat azi, râsul.
De la o vreme, am băgat de seamă că de câte ori veneau prietenele mamei la noi, niciuna nu remarca la mine altceva decat gropiţele. Aveam două mai mari în obraji şi una mai mică în bărbie. Pe cea din bărbie n-o puteam ascunde oricât m-aş fi străduit să mănânc tot din farfurie. Apetitul îmi era slăbănog şi el, ar fi mâncat numai fragi cu zahăr indiferent de anotimp.
Însă gropiţele din obraji am băgat de seamă că nu se văd dacă nu râd. Aşa că mi-am jurat să nu mai râd niciodată, nici chiar când ne suduia bunica (pe noi două de-mpreună cu alţi verişori), pentru ravagiile pe care le făceam în cămară gustând din toate borcanele de dulceaţă. Ne ascundeam şi râdeam de cuvintele cu care se răzbuna pe noi, pentru că de găsit nu ne găsea. De fapt cred că nici nu ne căuta.

Îmi uram gropiţele aşadar, mai ales când venea în vizită la mama o profesoară blondă, cu glasul piţigăiat, cu părul ciudat de ţeapăn, care ne aducea bomboane şi prăjituri în schimbul cărora trebuia să spunem poezii şi care ne ciupea de obraji zicându-ne "moţatelor!". Eu recitam totdeauna în deschiderea soră-mii. Profesoara nu era atentă la poeziile noastre dar la sfârşit mie îmi spunea "bravo", mă ciupea de obraz şi-mi cerea să zâmbesc să-mi vadă gropiţele iar pe soră-mea o lăuda lung pentru orice poezie ar fi spus: "Uite-o pe asta mică, ce poezie mare ştie"! Eu fiind mare, se subînţelegea cred, că trebuie să ştiu Luceafărul pe de rost.
Şi n-am mai râs pe dinafară decât din greşeală. Râdeam însă în interiorul minţii mele de mă prăpădeam. Îmi plăcea la nebunie să râd. Cel mai tare am râs când l-am zărit pe bunicul gol-goluţ prin crăpătura uşii. Am râs în interiorul meu, bun înţeles, pentru că dacă aş fi râs la exterior m-ar fi văzut bunica şi-ar fi închis uşa.
Din tot organismul meu, stau şi mă gândesc acum, cred că râsul a avut cel mai mult se suferit în viaţă. Pentru că a mai primit o lovitură, pe lângă atacul gropiţelor. Mi-au cazut la o vreme dinţii. Nu mă avertizase nimeni că avea să mi se întâmple aşa ceva. Cred că chestia asta i-a scăpat tatei, care era responsabil cu predatul lecţiilor de viaţă. Lecţii lungi, nu glumă! Când m-am trezit eu singura din famile fără dinţii din faţă, (mama, tata, bunicii, sora, toţi, erau neschimbaţi), m-am amărât groaznic. Atunci nici în interior nu-mi mai venea să râd. Dar m-au consolat toţi, asigurându-mă c-o să-mi crească alţi dinţi, mai mari şi mai frumoşi. Şi i-am crezut pe cuvânt, mi-a revenit râsul interior. Am râs astfel, reţinut, până când mi-au răsărit noii dinţi. Frumoşi nu erau, mi-am dat repede seama, dar erau mari. Mari, tată, nu glumă! Şi strâmbi. Şi iar mi-am reînnoit promisiunea de-a nu mai râde la exterior niciodată.
Şi cred că de la o vreme au băgat de seamă şi mama cu tata că nu mai râd, că m-au dus la dentist. Şi mi-a făcut doctorul ăla cu ochi de broscoi speriat un utilaj de îndreptat dinţii care mi-a anulat timp de doi ani rîsul sub toate formele lui. Bine-nţeles că utilajul nu mi-a îndreptat dinţii într-atât încât să-mi permită să râd liber, la exterior.
Am purtat cu mine prin viaţă acest complex până de curând când, doldora de lecturi psihologice, am decis să mă vindec. Între timp a progresat şi ortodonţia, s-a inventat porţelanul dentar şi albirea dinţilor şi am descoperit că gropiţele din obraji pot fi puse în slujba succesului personal.
Scăpată de complexe, cu o dentiţie aproape perfectă, râd cu poftă, interior şi exterior, toată ziua. Nu râd degeaba, cum aţi putea crede, încerc doar să recuperez râsul pierdut.

10 comentarii:

  1. Hallo.I have visited your interesting blog.Do You want visit the my blog for an exchange visit?Ciao.
    http://internapoli-city.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere
  2. Ciao, Pollicino! Ai vizit ză your blog, avcors!
    senchiu for ior vizit for ăn ixceingi vizit.

    Îmi cer scuze de la cititorii mei români, care nu înţeleg ce-am scris mai sus, dar blogul meu devenind unul de largă citire mondială voi fi nevoită să răspund fiecărui vizitator pe limba lui. Sau, ca în cazul de faţă, într-o limbă de circulaţie internaţională. Cu respect!

    RăspundețiȘtergere
  3. Stau de cateva zeci de minute si iti citesc blogul!Pot spune ca e pe sufletul meu! Aceasta postare insa am citit-o cu Alexia pe brate si imi zice:
    "- Vreau asa o pisica!( noi discutam zilnic despre adoptarea unui pisoi)Imi place de ea ca rade! Chiar rade, Mami!"

    RăspundețiȘtergere
  4. Mă bucur că o am pe Alexia cititoare, e o onoare nesperată :D
    Sper din suflet să găsiţi o pisică zâmbitoare pentru ea :-*
    Mulţumesc de vizită şi de vorbire, D.

    RăspundețiȘtergere
  5. Felicitari! Imi place tare mult ce si cum scrii.Nu pot decat sa iti urez succes pe mai departe(desi sunt convinsa ca nu ai nevoie de urarea mea la cat de buna esti in tot ce faci)Sa fii iubita, draga mea!

    RăspundețiȘtergere
  6. Îţi mulţumesc tare, dragă anonimă. Cât despre făcutul bine a toate cele, ştii şi tu că ai exagerat. Am destule coşuri pe obraz, dar le ascund sub fard să dau bine în poză. :D

    RăspundețiȘtergere
  7. Ador fotografia asta,de cînd am vazut-o prima data!

    RăspundețiȘtergere
  8. Aşa mi s-a-ntâmplat mie cu D. a ta! Love at first si sight! :-*

    Cât despre fotografii, Felix al tau şi Mike sunt artişti de talie mondiala. Boris era abia o speranţă... :(

    RăspundețiȘtergere
  9. Apropo de "Râsul pierdut"
    Imi aduc aminte foarte bine, cum am ascultat prima data povestea gropitelor, uimit si eu de atitudinea unei copile fata de ceea ce i-a dat natura mai dragalas (exceptand ochii, bineinteles !).
    Tot asa cum nu incetez sa condamn in sinea mea pe cele carora, aceeasi mama-natura le-a daruit un par ondulat asa cum marea majoritate a femeilor si-l doresc si cheltuie sume fabuloase - daca ar fi sa le contabilizam de-a lungul anilor - pentru a si-l degrada, la urma urmelor cu ajutorul substantelor ce fac ca parul intins sa ia forma dorita de ele, le condamn cum ziceam (un fel de a spune), ca apeleaza la aceleasi mijloace artificiale si daunatoare sanatatii parului PENTRU A SI-L INTINDE !
    Noroc ca Arcadia a ajuns - din fericire - in timp util la concluzia ca acele gropite ii aduc beneficii in plusul de imagine pe care si-l doreste fiecare !

    RăspundețiȘtergere
  10. @mariusTut: Mai devreme sau mai tarziu imbatranim si ne inteleptim :)

    RăspundețiȘtergere