Crize şi surprize (II)

Aşadar nici bărbaţii nu scapă de crize. Dar ei sunt determinaţi genetic să fie luptători, genele lor războinice nu sunt atât de recesive pe cât se crede. În ei încă mai zac latente instinctele vremurilor când dimineaţa se sculau, îşi luau arcul şi tolba cu săgeţi şi plecau la vânătoare să-şi hrănească femeia şi pruncii. Fugăriţi de fiare prin junglă, flămânzi în zilele în care vânatul se rezuma la vreun un fazan sau vreun cocoş sălbatic pe care-l împărţeau cei ai casei fără să-i facă şi nepriceputului porţie, gândul le înţepenea asupra tacticii cu care şi-ar putea îmbunătăţi performanţa la vânătoare. E limpede deci că n-aveau timp de vise erotice cu vreo femelă din tribul vecin, în ciuda frunzei de palmier care nu reuşea să ascundă prea mult din făptura ei lipsită de inhibiţii.

Mă hazardez să presupun că era destul de uşor să fii femeie în vremurile acelea. Căci ce altceva ţi se putea cere decât să faci copii, să-i alăptezi, să-i aduni în colibă seara să nu ţi-i mănânce fiarele sălbatice şi să frigi vânatul? Gunoiul din colibă ţi-l sufla vântul, dacă aşternuturile deveneau prea sorţoase adunai câteva frunze proaspete şi patul devenea moale şi pufos. Fără efort şi fără Lenor. În rest, stăteai la umbră şi te scărpinai cu un băţ de bambus dacă te ciupea vreun tăun. Normal deci că seara, când venea războinicul acasă, nu te durea capul, nu aveai niciun junghi, nicio frustrare şi erai dispusă să mai lucrezi la un urmaş.

Revenind la zilele noastre, peisajul arată cu totul diferit. Bărbaţii moderni, căci despre ei vorbim astăzi, se confruntă cu un virus pentru care sistemul lor imunitar nu e pregătit: excedentul de femei disponibile. Dacă înainte vreme mureau pe capete sfâşiaţi de sălbăticiuni în procesul vânătorii, dacă se măcelăreau sute de ani în războaie şi, mai încoace, spre era noastră, mureau aparându-şi onoarea în dueluri, nu înţeleg de ce azi, când nu-i mai paşte niciun pericol iminent, tot prea puţini sunt, tot noi femeile trebuie să ne păruim pentru a ni-i adjudeca. Măcar temporar şi măcar parţial. Şi dacă se poate de la brâu în jos.
Astfel că dânşii, văzând oferta de pe piaţă, văzând bătăliile dintre noi, cred că distracţia va dura veşnic.

Dar taman când s-a obişnuit omul cu binele, când credea că fericirea îi e perfect consolidată, îl loveşte în plex criza de mijlocul vieţii. De unde până atunci nu-i păsa ce arome degajă subţiorile lui şi nu tremura de groază că a mai lărgit cureaua cu o gaură de la atâtea copane unsuroase savurate în faţa ta, care n-aveai după ce te spăla pe dinţi pentru că frunza de salată o zbughea pe gâtlej la vale atrasă de ciclonul care îţi bântuia măruntaiele, înainte s-apuci s-o mesteci, îl vezi dintr-o dată că-şi pierde apetitul, că începe să tresară în somn, că-şi cumpără cremă antirid, gel de păr, începe să-l bănuiască pe colegul de liceu rămas cu acelaşi număr de kilograme din 1980 că e nechibzuit de vreme ce nu are pic de grăsime în cont, te trezeşti că lăcrimează la o dramă în care un bătrânel îşi aminteşte de prima lui dragoste.

El n-o să recunoască în veci că-i gâtuit de frică pentru viitorul lui masculin. O să-ţi scoată din mânecă o cugetare despre viaţă, cât e ea de fără de rost şi cum trebuie profitat de oferte cât încă se mai poate. O să se uite salivând la toate femeile mai răsărite, o să-şi pună lentile noi, care măresc peisajul general şi mai ales pe cel propriu şi dacă tu nu eşti pe fază şi nu eşti pregătită temeinic pentru vremea de criză, rămâi cu buza umflata de silicon şi fluieri a pagubă. Fluturaşul a zburat pe altă margaretă şi se înfruptă pofticios din nectar.
Aşadar, vă sfătuiesc să fiţi deştepte, să-i faceţi frecţie la pipotă, să-l ungeţi pe bătături cu cremă de gălbenele, să împărţiţi frăţeşte crema antirid, gelul de păr şi ceara epilatoare.
Ca orice lucru pe pământ, criza nu durează veşnic. Şi dacă prin căpşorul vostru creierul nu s-a plimbat lejer toată viaţa ci-a stat înghesuit de deşteptăciune, o să vă ofiliţi împlinite ca nişte gălbenele polnizate de fluturaşul personal.